Raspunsuri duhovnicesti +

[cristiboss56]

Oamenii de ştiinţă au descoperit că mulţi din cei care au ispita sinuciderii au primit o „poruncă” de la părinţi, o injoncţiune, tot auzind cuvinte ca acestea: „N-ar fi trebuit să te naşti, dacă nu erai tu..., sau tu n-ar fi trebuit să fii”. Şi aceasta funcţio*nează în adâncul minţii ca o poruncă: „n-ar fi trebuit să fii”, care se poate manifesta sub impulsul şi dorinţa sinuci*derii, însă, de cele mai multe ori, nevoia de a te sinucide este o nevoie de a scăpa de o stare insuportabilă.
Atunci trebuie să spui următorul lucru: această stare, aici, acum, are momente de relax. Eu trăiesc în tensiune, dar sunt momente în care uit de tensiune şi mă bucur de ceva. Dacă mă sinucid, această stare devine veşnică. Dacă nu pot s-o îndur aici, când mai văd câte ceva, se mai schimbă ceva, cum voi putea îndura în veşnicie?
Dorinţa de sinucidere mai poate să vină şi dintr-o dorinţă de a fi mai adevărat decât eşti. Noi suntem mincinoşi, ne minţim, vrem să corespundem unui ideal pe care ni l-am făcut despre noi. Spune aşa: înainte de a muri am să renunţ la idealul meu, nu mai vreau să fiu aşa cum aş vrea eu să fiu, ci să fiu „cum sunt”. Acceptându-te cum eşti, vei descoperi foarte multe bucurii în felul în care eşti, cu mila lui Dumnezeu. Impulsul de sinucidere poate să fie un impuls de*monic. Demonul are o putere asupra noastră atunci când ne apropiem de el. Diavolul este un câine legat, spun Părinţii. Nu te muşcă decât dacă te duci lângă el. Vezi ce faci când te duci în preajma acestui gând şi nu mai face. Spovedania deasă. În clipa în care îţi vine gândul, te duci şi te spovedeşti. În clipa în care îţi vine dorinţa, în ciuda oricărei neputinţe care ţi se pare ţie, spune Paraclisul Maicii Domnului, pune mâna pe Biblie, ţine tot timpul o cruce în mână şi vei scăpa.
Monahia Siluana Vlad

[cristiboss56]

Acumm vreau să vă spun un lucru: să ştiţi că nici inteligenţa şi nici orice educaţie nu au nici o valoare dacă nu sunt în slujba dragostei şi a iubirii. Chiar dacă sunt necredincioşi, nu putem să-i oprim să se căsătorească. Însă nu ajung nicăieri, dacă nu sunt cu Hristos. „Ne iubim şi gata!”. Acesta este instinct şi nimic altceva. Iubirea aceasta nu are durabilitate.
Căsătoria în sine trebuie să se facă după cum spune proverbul: ori bine, ori deloc! – fiindcă este în slujba unui ideal, nu în slujba plăcerilor numaidecât. Iubirea, dacă nu slujeşte unor idealuri mai înalte – chiar necăsătorit, dar mai ales căsătorit –, sigur că nu ajungi la nimic pozitiv: nu faci decât să pierzi un timp atât de scump.
Că se iubesc este un fel de a vorbi. Ce rost are să mai vorbim că se iubesc, dacă nu cred în Dumnezeu! Nu există nici un fel de siguranţă, de percepere în viitor, de sens, de scop, dacă nu există Dumnezeu. Dacă nu este în Biserică, nu există nimic! Acesta ar putea să fie răspunsul.
Parintele Arsenie Papacioc

[cristiboss56]

Acumm vreau să vă spun un lucru: să ştiţi că nici inteligenţa şi nici orice educaţie nu au nici o valoare dacă nu sunt în slujba dragostei şi a iubirii. Chiar dacă sunt necredincioşi, nu putem să-i oprim să se căsătorească. Însă nu ajung nicăieri, dacă nu sunt cu Hristos. „Ne iubim şi gata!”. Acesta este instinct şi nimic altceva. Iubirea aceasta nu are durabilitate.
Căsătoria în sine trebuie să se facă după cum spune proverbul: ori bine, ori deloc! – fiindcă este în slujba unui ideal, nu în slujba plăcerilor numaidecât. Iubirea, dacă nu slujeşte unor idealuri mai înalte – chiar necăsătorit, dar mai ales căsătorit –, sigur că nu ajungi la nimic pozitiv: nu faci decât să pierzi un timp atât de scump.
Că se iubesc este un fel de a vorbi. Ce rost are să mai vorbim că se iubesc, dacă nu cred în Dumnezeu! Nu există nici un fel de siguranţă, de percepere în viitor, de sens, de scop, dacă nu există Dumnezeu. Dacă nu este în Biserică, nu există nimic! Acesta ar putea să fie răspunsul.
Parintele Arsenie Papacioc

[cristiboss56]

Poti să fii drept cu copilul tău? Nu are importanţă dacă un tată îşi pedepseşte copilul. Dar să-l pedepsească în aşa fel încât copilul să poată spune în sinea lui: „M-a pedepsit pe drept!”. Nu are importanţă prea mare dacă vorbim cu asprime copilului la nevoie, dar să vorbim în aşa fel încât copilul să poată spune în sinea lui: „Aşa îmi trebuie!”. Chiar dacă nu o spune cu glas tare, să o spună în sinea lui. Poate să nu aibă curajul să o spună cu glas tare, dar are mare importanţă s-o spună în adâncul sufletului lui.
Să-mi permiteţi să aduc în discuţie un exemplu, pe care s-ar putea ca unii dintre dumneavoastră să nu-l fi auzit. Un tată îşi duce la spital copilul căruia trebuia să-i facă o operaţie. Văzând doctorii, copilul începe să se teamă, să plângă şi să ceară tatălui să-l ducă acasă: „De ce m-ai adus aici, nu ţi-e milă de mine, nu mă iubeşti!”. Tatăl, desigur, îl lasă la spital, chiar dacă copilul suferă foarte mult. Când se va face bine, este imposibil ca acesta să spună că tatăl lui a procedat aşa pentru că nu l-a iubit. Este imposibil! Copilul înţelege. „M-au dus la operaţie, m-a durut, dar trebuia să mă ducă!”. Într-un astfel de caz, nu poate rămâne în sufletul copilului sentimentul că tatăl l-a nedreptăţit, că nu l-a iubit atât cât trebuia. Ori de câte ori este pedepsit un copil, dacă în sufletul lui se naşte acest sentiment, că părinţii nu l-au nedreptățit, ci l-au pedepsit pentru binele lui şi din dragoste, atunci poate fi pedepsit fără teamă. Altfel, copilul va fi într-un război permanent cu părinţii.
Arhimadrit Simeon Kraiopoulos

[cristiboss56]

Unii părinţi observă, când copilul este încă în leagăn şi când se măreşte, că acesta se manifestă cu îndârjire, cu împotrivire, agresiv – deci, consemnează existenţa unui egoism feroce şi se năpustesc asupra lui. Fac însă o foarte gravă greşeală. Sigur, aceste manifestări ale copilului sunt amestecate cu egoism, cu alte patimi, dar acest atac frontal pe care-l declanşăm împotriva copilului nu va face nimic altceva decât să stimuleze egoismul acestuia. Este ca şi când ar pune cineva gaz pe un foc pe care vrea să-l stingă. Se stinge focul cu gaz? Dacă aruncăm apă pe foc, există şansa să-l stingem, dar cu gaz în nici un caz. Se năpustesc peste copil și pentru că el este neputincios, pentru că este mic şi nu are posibilitatea să reacţioneze pe măsură, este strivit pur şi simplu, mai ales, psihic, de atacul, uneori sălbatic, al părinţilor și al dascălilor. Copilul nu poate să lase să-i fie desfiinţată existenţa şi de aceea va lua atitudine, va reacţiona în așa fel încât în cele din urmă să-şi salveze existenţa. În felul acesta, copilul poate ajunge la o atitudine slugarnică, în care este inclusă o stare de inferioritate înfricoşătoare, un grav complex de inferioritate. Pot uneori să-i spună: „Asta-i pentru ca să se micşoreze egoismul tău, pentru a lovi în egoismul tău, pentru a fi smerit. ...!”.
Copilul creşte într-un astfel de context, devine adolescent, apoi adult, îşi face propria familie, are copii, merge la duhovnic şi-i mărturiseşte păcatele, iar între altele spune că se află într-un impas şi nu ştie ce se întâmplă cu el şi va auzi de la duhovnic recomandarea: „Trebuie să te smereşti! Ai nevoie să cultivi smerenia!”, răspunde: „Părinte, mai mult să mă smeresc?... ”.
Nutreşte conştiinţa şi simţământul că are atâta smerenie încât nu mai încape, deşi nu există nici urmă de adevărată smerenie într-o astfel de atitudine şi stare. Este vorba de un egoism bombardat frontal, care se manifestă acum într-un fel foarte diferit. Se manifestă slugarnic, se manifestă drept complex de inferioritate şi încearcă, în felul acesta, să atragă atenţia celorlalţi, să atragă simpatia şi mila celorlalţi.
În astfel de situaţii nu există nici urmă de smerenie adevărată. Respectivul nu poate însă înţelege acest lucru. De ce? Pentru că din pruncie a fost învăţat că aşa este strivit egoismul şi că atunci când se adună şi se închide în sine, când se anulează pe sine, acest lucru este considerat smerenie. A fost lovit în felul acesta, a trăit şi s-a făcut mare aşa, iar acum trăieşte având în suflet nu smerenia adevărată, ci starea complet contrară, care este egoismul. La alţii, acest egoism se manifestă cu sentimente de inferioritate, de timiditate şi cu neatenţie şi neglijenţă în viaţă.
La alţii, se manifestă prin agresivitate, ca şi când toţi oamenii sunt împotriva lor şi abia aşteaptă să-i facă rău, ca şi când toţi oamenii nu altă treabă decât să fie împotriva lor. Şi sunt pregătiţi pentru o astfel de confruntare. Să nu cumva să-i spuneţi un cuvânt, să nu cumva să ne surprindă vreo privire. Este oricând gata să atace, crezând că are în faţă duşmani care-i vor răul.
Arhimandrit Simeon Kraiopoulos

[cristiboss56]

S untem născuți pentru asta! Pentru a iubi! Dar iată care este greșala educației noastre. Ți se spune: Nu te juca cu acest copil, este un rău. Nu vorbi cu celălalt, este un mincinos. Și astfel începe răul. Căci copilul, încă de la începutul vieții sale, este gata să iubească pre toată lumea. El nu știe ce înseamnă „al meu”, „al tău”. Îți va lua geanta, va cotrobăi prin ea și va lua ce-i place. Copilul nu este un hoț! Pur și simplu el nu înțelege sentimentele de proprietate. El iubește… la general.
Îmi aduc aminte că atunci când eram mică iubeam mult pre toată lumea. N-o lăsam niciodată pre mama să-i primească pre oaspeți. Îi spuneam: „Așteaptă să-i primesc eu. Tu să vii după”. Coboram și discutam cu „cei mari”. Iubeam, probabil, pentru că fiecare copil vrea să fie iubit. În principiu, dacă nu oferi dragoste, nu primești. Mai târziu, acest lucru ți-e indiferent, căci tu trăiești din Dragostea lui Dumnezeu. Atunci o oferi tuturor fără a-ți face griji dacă ești iubit sau nu. Nu-ți mai faci nici o grijă. Nu te îngrijești decât să iubești și să fii cu El.

[cristiboss56]

Maica cum putem a ști dacă cineva este un prieten adevărat?
Pentru a spune dacă un om este prietenul nostru trebuie să-l punem la încercare. Trebuie să vezi dacă are jertfelnicie. Nu în ceea ce te privește, ci în general, pentru toată lumea. Dacă constați că această persoană este lipsită de jertfelnicie, că este egocentrică și că se grijește doar de sine, vei înțelege că această persoană nu poate a fi al tău prieten. Vei putea afla ceasta cu certitudine dacă îi vei spune, de exemplu: Dacă ai ști cât de rău m-a durut ieri capul. Nici n-am putut să învăț…„Ah, și eu, de asemenea, am avut asta…am avut cealaltă…”. Începe să-ți grăiască despre ale sale dureri de cap, căci de ale tale dureri nu se grijește la fel de mult ca de ale sale. Și din acest motiv nici nu ia în seamă ceea ce tu ai spus ‒ tu sau altcineva.
(extras dintr-un dialog cu Maica Gavrilia Papaiannis)

[cristiboss56]

In fata lui Dumnezeu nu contează cantitatea, ci străduinţa, o intensitate în străduinţă, pentru că toţi ne străduim într-un fel. Dacă te străduieşti să faci o rugăciune şi n-o faci cum trebuie, Dumnezeu primeşte silinţa ta. Dacă te străduieşti să faci un bine cuiva şi dai foarte puţin – pentru că nu ai mai mult – Dumnezeu preţuieşte aceasta. Dacă posteşti, Dumnezeu apreciază acest efort al tău, chiar dacă adeseori mai calci postul. Toate sunt apreciate de Dumnezeu în felul Lui divin – nu în fel omenesc – pentru că Dumnezeu nu răsplăteşte fapta şi rezultatul ei, ci străduinţa ta. Adeseori vedem că un om care face un efort mai mic primeşte o răsplată duhovnicească mai mare şi un om care face un efort mai mare primeşte o răsplată mai mică, pentru că Dumnezeu cunoaşte adâncul inimii noastre mai bine decât noi înşine.
Părintele Cheorghe Vâlvoi