|
|
|
|
|
|
|
#1
15.11.2015, 15:31:39
|
|||
|
|||
Citat:
Ce fel de relatie vrei? Casatorie nu. Altceva?
__________________
Suprema intelepciune este a distinge binele de rau. 
|
|
#5
16.11.2015, 08:26:36
|
|||
|
|||
|
Citat:
|
|
#6
16.11.2015, 08:49:02
|
||||
|
||||
|
Citat:
Citat:
__________________
Doamne, Tu pe toate le știi ! Tu știi că Te iubesc ! www.catehism.com http://regnabit.wordpress.com
|
|
#9
16.11.2015, 09:20:25
|
|||
|
|||
|
Citat:
Cred ca cel mai bine e sa vorbesc cu un preot. P.S: Cinste voua credinciosilor care va bateti joc ca asa va invata religia voastra :D
|
|
#10
16.11.2015, 09:22:25
|
|||
|
|||
|
Ei da, se poartă, prin tot felul de medii ideea (prejudecata?) că e înțelept, cică, să îți cunoști cât mai bine (da bine de tot!) nevasta ori omu înainte să faci pasul căsătoriei. Mulți credincioși (ai acestei idei) procedează așa și nu se mai satură de cunoscut... După care se trezesc că plonjează într-un mare necunoscut.
E din pricina analfabetismului sufletesc de care nu suntem scutiți mai nici unul. După opinia mea de analfabet exersat în cunoașteri din astea, oho, am ajuns la următoarea concluzie (și ce n-aș da să mai am odată douăjdeani ca să pun în practică noua mea concepțiune): mai important (mai realist, benefic ori mântuitor ori cum i-om mai putea zice) decât să îți cunoști jumătatea este să îți cunoști propriile reacții la conviețuirea cu jumătatea. Că în definitiv cu ele te războiești toată viața înlăuntrul tău, iar nu cu omul ori femeia. Nu ce însușiri are nevastă-mea mă interesează pe mine când sunt adunat din risipirea nebună a impresiilor superficiale pe care le provoacă mereu viața (ori moartea) lumii de azi în care viețuiesc și eu împreună cu atâția alții, ci cum devin eu ca urmare a relației cu însușirile nevesti-mii. Că degeaba o fi ea frumoasă, să zicem, dacă pe mine chestia asta mă face, cu vremea, gelos și bețiv (de obicei e la pachet). Și degeaba are bărbatul bani și minte sclipitoare dacă asta trezește în mine, femeia inocentă și "educată frumos" de ieri, doar apucăturile atavice de țață care nu știe decât să pună gheara și să strângă tare, apoi să se dea mare înaintea altor fetițe de grădi ajunse uneori la vârsta pensionării dar cu aceleași apucături infantile. Obișnuim să ne evaluăm fericirea și împlinirea în raport cu însușirile celuilalt, într-o dependență aproape totlă de acestea. Lăsăm puterea în totalitate pe mâna altuia (că așa-i în iubire, cică, iubirea fiind așa un fel de paralizant care îi face pe oameni să fie buni doar de cărat în brațe) și ne mirăm că nu ne merge bine. Din păcate așa facem și în relația cu Dumnezeu: degeaba Domnul e însuși Dumnezeu, că io tot nemulțumit și vai de capul meu. Degeaba are El toate calitățile imaginabile, la absolut ori dincolo de orice închipuire, dacă treaba asta nu trezește în mine nici un ecou ori trezește o viață cu complicații de rahat. În orice caz, una în care nu curge și nici nu pică mai nimic substanțial nici între mine și mine nici între mine și nevastă nici între mine și Dumnezeu (exceptînd harul Lui care picură neîncetat, de nu cumva se lasă chiar cu carul). Problema care mă macină ori mă fericește pe mine nu e nici Dumnezeu nici consoarta. Problema sunt eu, modul meu de a fi în raport cu femeia, lumea, Dumnezeu. Iar Dumnezeu prin soț ori prin soție nu voiește decât să ne sfințească. Oricum ar fi acesta ori aceasta. Că Domnul a zis că nu e bine să fie omul singur. Că nu s-ar desăvârși, adică, fără femeia lui. Și vițeversa.
|
|
|
Mod hibrid