Am voie?

În prealabil postat de DragosP

Cam multe cuvinte măi frate...

Mda..., cafeaua era cam slabă..:)

[daxaaa1]

În prealabil postat de ahilpterodactil

Ei da, se poartă, prin tot felul de medii ideea (prejudecata?) că e înţelept, cică, să îţi cunoşti cât mai bine (da bine de tot!) nevasta ori omu înainte să faci pasul căsătoriei. Mulţi credincioşi (ai acestei idei) procedează aşa şi nu se mai satură de cunoscut... După care se trezesc că plonjează într-un mare necunoscut.
E din pricina analfabetismului sufletesc de care nu suntem scutiţi mai nici unul.
După opinia mea de analfabet exersat în cunoaşteri din astea, oho, am ajuns la următoarea concluzie (şi ce n-aş da să mai am odată douăjdeani ca să pun în practică noua mea concepţiune): mai important (mai realist, benefic ori mântuitor ori cum i-om mai putea zice) decât să îţi cunoşti jumătatea este să îţi cunoşti propriile reacţii la convieţuirea cu jumătatea. Că în definitiv cu ele te războieşti toată viaţa înlăuntrul tău, iar nu cu omul ori femeia.
Nu ce însuşiri are nevastă-mea mă interesează pe mine când sunt adunat din risipirea nebună a impresiilor superficiale pe care le provoacă mereu viaţa (ori moartea) lumii de azi în care vieţuiesc şi eu împreună cu atâţia alţii,
ci cum devin eu ca urmare a relaţiei cu însuşirile nevesti-mii.
Că degeaba o fi ea frumoasă, să zicem, dacă pe mine chestia asta mă face, cu vremea, gelos şi beţiv (de obicei e la pachet). Şi degeaba are bărbatul bani şi minte sclipitoare dacă asta trezeşte în mine, femeia inocentă şi "educată frumos" de ieri, doar apucăturile atavice de ţaţă care nu ştie decât să pună gheara şi să strângă tare, apoi să se dea mare înaintea altor fetiţe de grădi ajunse uneori la vârsta pensionării dar cu aceleaşi apucături infantile.

Obişnuim să ne evaluăm fericirea şi împlinirea în raport cu însuşirile celuilalt, într-o dependenţă aproape totlă de acestea. Lăsăm puterea în totalitate pe mâna altuia (că aşa-i în iubire, cică, iubirea fiind aşa un fel de paralizant care îi face pe oameni să fie buni doar de cărat în braţe) şi ne mirăm că nu ne merge bine.

Din păcate aşa facem şi în relaţia cu Dumnezeu: degeaba Domnul e însuşi Dumnezeu, că io tot nemulţumit şi vai de capul meu. Degeaba are El toate calităţile imaginabile, la absolut ori dincolo de orice închipuire, dacă treaba asta nu trezeşte în mine nici un ecou ori trezeşte o viaţă cu complicaţii de rahat. În orice caz, una în care nu curge şi nici nu pică mai nimic substanţial nici între mine şi mine nici între mine şi nevastă nici între mine şi Dumnezeu (exceptînd harul Lui care picură neîncetat, de nu cumva se lasă chiar cu carul).
Problema care mă macină ori mă fericeşte pe mine nu e nici Dumnezeu nici consoarta. Problema sunt eu, modul meu de a fi în raport cu femeia, lumea, Dumnezeu.
Iar Dumnezeu prin soţ ori prin soţie nu voieşte decât să ne sfinţească. Oricum ar fi acesta ori aceasta.
Că Domnul a zis că nu e bine să fie omul singur. Că nu s-ar desăvârşi, adică, fără femeia lui. Şi viţeversa.

Nu am inteles prea multe de aici :)

[iuliu46]

În prealabil postat de daxaaa1

Nu am inteles prea multe de aici :)

Daca tot nu conteaza ce crede Biserica Ortodoxa despre treaba asta, de ce ar mai conta pentru tine faptul ca-i sora, verisoara, cumnata sau fata finilor parintilor tai ? Ce te opreste sa faci ceea ce iti doresti ?

În prealabil postat de daxaaa1

Nu am inteles prea multe de aici :)

Şi eu care credeam că am spus aproape totul...:)

*
Reformulez: nu există certitudine în alegerea partenerului de viaţă, ci în cel mai bun caz obişnuirea cu faptul că ne-am înşelat în aşteptări. Viaţa în căsnicie e plină de surprize: bune şi rele. (Unele, ce-i drept, sunt bulversante şi tocmai asta e mai minunat pentru un anumit tip de om!)
Şi cred că-i important nu atât cum e nevasta ori ce face ea din tine - asta e doar punctul de start. Lucrarea e ce faci tu cu ceea ce a făcut nevasta cu tine şi din tine. Existenţialism casnic.

*
Dacă un om trage la Dumnezeu nu are nevoie de o nevastă anume. E bună oricare, absolut orice femeie e foarte bună de nevastă.
Ştiu că nu mă crede prea multă lume dar mai ştiu şi că aşa stau lucrurile. Aş putea oferi mii de argumente, dacă mi s-ar cere măcar o sută...:)

[AlinB]

În prealabil postat de ahilpterodactil

Ei da, se poartă, prin tot felul de medii ideea (prejudecata?) că e înţelept, cică, să îţi cunoşti cât mai bine (da bine de tot!) nevasta ori omu înainte să faci pasul căsătoriei. Mulţi credincioşi (ai acestei idei) procedează aşa şi nu se mai satură de cunoscut... După care se trezesc că plonjează într-un mare necunoscut.
E din pricina analfabetismului sufletesc de care nu suntem scutiţi mai nici unul.
După opinia mea de analfabet exersat în cunoaşteri din astea, oho, am ajuns la următoarea concluzie (şi ce n-aş da să mai am odată douăjdeani ca să pun în practică noua mea concepţiune): mai important (mai realist, benefic ori mântuitor ori cum i-om mai putea zice) decât să îţi cunoşti jumătatea este să îţi cunoşti propriile reacţii la convieţuirea cu jumătatea. Că în definitiv cu ele te războieşti toată viaţa înlăuntrul tău, iar nu cu omul ori femeia.
Nu ce însuşiri are nevastă-mea mă interesează pe mine când sunt adunat din risipirea nebună a impresiilor superficiale pe care le provoacă mereu viaţa (ori moartea) lumii de azi în care vieţuiesc şi eu împreună cu atâţia alţii,
ci cum devin eu ca urmare a relaţiei cu însuşirile nevesti-mii.
Că degeaba o fi ea frumoasă, să zicem, dacă pe mine chestia asta mă face, cu vremea, gelos şi beţiv (de obicei e la pachet). Şi degeaba are bărbatul bani şi minte sclipitoare dacă asta trezeşte în mine, femeia inocentă şi "educată frumos" de ieri, doar apucăturile atavice de ţaţă care nu ştie decât să pună gheara şi să strângă tare, apoi să se dea mare înaintea altor fetiţe de grădi ajunse uneori la vârsta pensionării dar cu aceleaşi apucături infantile.

Obişnuim să ne evaluăm fericirea şi împlinirea în raport cu însuşirile celuilalt, într-o dependenţă aproape totlă de acestea. Lăsăm puterea în totalitate pe mâna altuia (că aşa-i în iubire, cică, iubirea fiind aşa un fel de paralizant care îi face pe oameni să fie buni doar de cărat în braţe) şi ne mirăm că nu ne merge bine.

Din păcate aşa facem şi în relaţia cu Dumnezeu: degeaba Domnul e însuşi Dumnezeu, că io tot nemulţumit şi vai de capul meu. Degeaba are El toate calităţile imaginabile, la absolut ori dincolo de orice închipuire, dacă treaba asta nu trezeşte în mine nici un ecou ori trezeşte o viaţă cu complicaţii de rahat. În orice caz, una în care nu curge şi nici nu pică mai nimic substanţial nici între mine şi mine nici între mine şi nevastă nici între mine şi Dumnezeu (exceptînd harul Lui care picură neîncetat, de nu cumva se lasă chiar cu carul).
Problema care mă macină ori mă fericeşte pe mine nu e nici Dumnezeu nici consoarta. Problema sunt eu, modul meu de a fi în raport cu femeia, lumea, Dumnezeu.
Iar Dumnezeu prin soţ ori prin soţie nu voieşte decât să ne sfinţească. Oricum ar fi acesta ori aceasta.
Că Domnul a zis că nu e bine să fie omul singur. Că nu s-ar desăvârşi, adică, fără femeia lui. Şi viţeversa.

Frate, aminteste-ti uneori de vorba "less is more" :)
In contexte de genul asta in mod special.

[AlinB]

În prealabil postat de daxaaa1

Poate tu nu esti sanatos..ce curvie visezi?Tu cand iti iei nevasta o iei din prima fara sa o cunosti?Oricum nu mai are rost sa pun intrebari pe aici...

Pai tu ai zis clar ca nu vrei sa o iei de nevasta. Deci nu e nevoie sa o "cunosti".

A doua, in felul ala "o cunosti" abia dupa casatorie - asa zice Biserica.

Daca nu te intereseaza ce zice Biserica, de ce mai pui intrebari ca cele din deschiderea topicului?

[daxaaa1]

În prealabil postat de AlinB

Pai tu ai zis clar ca nu vrei sa o iei de nevasta. Deci nu e nevoie sa o "cunosti".

A doua, in felul ala "o cunosti" abia dupa casatorie - asa zice Biserica.

Daca nu te intereseaza ce zice Biserica, de ce mai pui intrebari ca cele din deschiderea topicului?

Poti sa o cunosti "in felul ala" si inainte de casatorie.De asta exista spovedanie, s-a mai modernizat lumea.Cred ca biserica nu interzice asta.

[AlinB]

În prealabil postat de daxaaa1

Poti sa o cunosti "in felul ala" si inainte de casatorie.De asta exista spovedanie, s-a mai modernizat lumea.Cred ca biserica nu interzice asta.

Ba da, interzice si spovedania nu exista ca tu sa ai prilej sa pacatuiesti.
Poti sa te pacalesti pe tine, uneori mai pacalesti preotul dar pe Dumnezeu nu poti sa pacalesti.

Si ai sa vii peste ani sa te lamentezi ca de ce viata ta e distrusa si totul iti merge prost si nu stii ce acatiste sa mai faci si cate lumanari sa aprinzi "sa-ti mearga bine".

Si apoi ai zis:

În prealabil postat de daxaaa1

Nu e vorba de casatorie ci doar de o relatie.

Memorie cam slaba..

[daxaaa1]

Tu intelegi numai ce vrei.Decat credincios ca tine mai bine pacatos ca mine..

[Mihnea Dragomir]

În prealabil postat de daxaaa1

De asta exista spovedanie, s-a mai modernizat lumea.

Spovedanie exista de multe secole. Dar, pentru a fi eficienta, o spovada buna presupune ca penitentul sa se pocaiasca, adica sa realizeze starea de pacat in care se afla si sa ia hotararea ferma sa nu mai pacatuiasca, cel putin cu specia de pacat spovedita.

De aceea, spovada se mai numeste "Taina Pocaintei". Contrariul, adica a pacatui cu gandul ca Dumnezeu te va ierta, spovada fara pocainta, defineste pacatul impotriva Spiritului Sfant. Despre acesta, supremul Judecator ne-a spus ca nu se va ierta, nu fiindca nu ar putea ori nu ar vrea, ci fiindca noi nu vrem sa ne dam jos de pe toboganul pacatului care duce direct la subsol.