Istorii cu talc

[cristiboss56]

- Darul respins de omenire -
A sosit luna cadourilor, un timp de vis, exaltare, bucurie lăuntrică. Parcă totul a prins viaţă în jurul nostru. Deşi se spune că iarna este un simbol al etapei finale a vieţii, vedem cu ochii noştri că este anotimpul mult aşteptat de toţi. Trebuie să recunoaştem, tuturor ne place spiritul Crăciunului: brazi împodobiţi cu multă creativitate, lumini colorate, zăpadă, reuniuni cu familia, colinde, Moş Crăciun, cadouri. Sună de-a dreptul încântător! Indiferent de religia pe care o posedăm, Crăciunul este etichetat drept sărbătoarea bucuriei, a speranţei, simbolizată de actul dăruirii. Este nemaipomenit de frumos să primim cadouri de la cei apropiaţi nouă, avem o satisfacţie interioară, care de multe ori nu se poate explica. E vorba despre un lucru pe care îl primim, deşi nu merităm. Rar întâlnim oameni care să refuze un dar făcut cu multă dragoste (efort financiar, timp investit doar pentru a aduce un zâmbet în inima cuiva).
Orice dar are o anumită importanţă şi este primit, dar cel mai mare dar al universului încă continuă să fie respins. O! Câtă nesăbuinţă! Care e problema darului? Să fie oare vorba despre amabalajul urât al cadoului? E teama că lumea nu va reuşi să intre în posesia sa din cauză că un doritor mai ager ar putea pune mâna pe dar? Hmm…Oare teama că darul e prea fragil, iar o mică neîndemânare ar aduce dezamăgire? Totuşi, cadoul e aşezat ordonat undeva la o parte, pentru a nu sta în calea nimănui. Şi cât e de straniu! Nimeni nu vrea să se atingă de el. În schimb, în jur se află alte surprize, care, în mod bizar, atrag privitorii. Da, ai înţeles bine! Pe un cadou scrie „pofta firii pământeşti”, pe un altul e inscripţionat „pofta ochilor”, iar pe altul stă marcat „lăudăroşia vieţii”. Şi oamenii aleargă spre ele. Şi..stai! În loc să dispară cadoul ce e ridicat de o mână curioasă, el se înmulţeşte. De parcă nimeni n-ar fi pus mâna vreodată pe el!
Trecătorii continuă să se înghesuiască: privesc, iau ceea ce vor pentru vieţile lor, apoi îşi continuă drumul. Dar de fundiţa straniului cadou e ataşat un bileţel: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa”. Doar câţiva ochi sfioşi se apropie cu teamă de el, îl analizează din toate părţile, iar un om îndrăzneţ are în final puterea să îl ridice. Deschide cu tremur darul, ochii-i se izbesc de nespusele comori ce se găsesc în el. Atunci iute aleargă la cei dragi şi le împărtăşeşete bucuria. Şi din nou, darul luat din acel colţ stingher reapare în mod miraculos. Doar aşteaptă să fie luat de cineva şi preţuit. Însă oamenii tot nu vor să audă de aşa ceva.
Nu-i aşa că întâmplarea ilustrată mai sus se aseamănă cu vremea lui Noe? Oamenii fuseseră chemaţi la pocăinţă, dar credeau că sunt basme închipuite de omul lui Dumnezeu. S-a văzut clar finalul tuturor celor care nu au vrut să primească salvarea. În această istorioară, darul este Însuşi Iisus Hristos. Foarte puţini Îl doresc în vieţile lor, alţii sunt atraşi de comorile acestei lumi, dar vor da socoteală de trăirea lor. Iisus este Calea, Adevărul şi Viaţa. Drag cititor, nu da cu piciorul în măreţul dar ce ni s-a oferit! El este Cel care îţi poate da adevărata fericire. Harul (darul nemeritat) nu trebuie să ne facă să vedem imposibilul şansei primite, ci, din contră, să îl dorim tocmai pentru că noi nu mai trebuie să facem nimic. Deja s-a plătit totul. Noi trebuie doar să-L acceptăm pe Iisus în inimi.

[cristiboss56]

.
Doi soţi, s-au certat pentru nişte nimicuri. Se mai întâmplă în familie. Şi nu vorbeau. Fiecare o făcea pe supăratul, fiecare îl considera pe celălalt vinovat şi nu voia nici unul să rupă tăcerea; mai ales bărbatul, care se considera superior, fiind şi om de afaceri.
La un moment dat, bărbatul trebui să plece într-o călătorie de afaceri şi avea avion a doua zi dimineaţă. De obicei, îl trezea soţia, dar acum, fiind hotărât să nu rupă el tăcerea primul, nu i-a zis soţiei să-l trezească.
Totuşi avea nevoie să se trezească mai de dimineaţă, de aceea, fiind mai „înţelept” (ca de obicei), a scris pe o bucată de hârtie: “Te rog să mă trezeşti la ora 5!“ şi a lăsat biletul unde ştia că soţia o să-l găsească.
În dimineaţa următoare, bărbatul s-a trezit la ora ora 9. Furios că a pierdut avionul, tocmai se pregătea să se certe iar cu soţia lui pentru că nu l-a trezit, când, lângă pat, ce credeţi că observă?
Lângă hârtia pe care scrisese el seara “Te rog să mă trezeşti la ora 5“, era un bileţel pe care scria “Este ora 5. Trezeşte-te !

[cristiboss56]

D oi creştini s-au hotărât să se ducă la Ierusalim. Se mergea pe mare cu corabia, în condiţii grele, nu erau avioane. Mergând ei spre Ierusalim, au intrat să găzduiască la o casă, unde i-au găsit pe toţi bolnavi. Au sărit amândoi, i-au ajutat cât au putut. Dar unul dintre ei a zis:
‒ Eu nu mai merg la Ierusalim, căci nu pot să-i părăsesc pe cei bolnavi.
‒ Cum, dragă, că noi ne-am hotărât. Unde-i hotărârea noastră?
Şi a plecat celălalt singur şi a ajuns la Ierusalim. Acolo era o mare aglomeraţie, că era vorba de Praznicul Învierii Domnului. Pelerinul odată ajuns în biserică, a pătruns cu mare greutate, şi-l vedea pe cel care rămăsese la bolnavi chiar în faţa altarului. Dintre două fapte bune, alege fapta cea mai mare.
Cel care a îngrijit de bolnavi s-a aşezat pe poziţia de vârf a Scripturii: Iubirea. Şi atunci ce cauţi la Ierusalim? Te duci din tradiţie! Te duci că ai posibilităţi! Te duci că ai timp sau că ai avut bani! Dar ce te faci dacă ai lăsat vreo duşmănie în urma ta? Porunca iubirii e porunca cea mai mare, de aceea insistă Mântuitorul. Deci e o întrebare justificată; să ne-o punem toţi: „Iubesc sau nu iubesc?”, că e poruncă, dragă! Să nu credeţi că Mântuitorul a vorbit numai pentru veacul respectiv, pentru apostoli. Nu. A vorbit pentru toate timpurile. Şi noi avem privilegiul că suntem creştini. Şi atunci sigur că nu o să-l urmăm pe Tutankhamon sau pe Budha. Noi Îl urmăm pe Hristos. Băgaţi de seamă, iubirea e criteriu de Judecată!
(Părintele Arsenie Papacioc )

[cristiboss56]

O femeie era stăpânită de patima grăirii deșarte. Ea vorbea în dreapta și în stânga de rău pe vecinele ei. Preotul acelei parohii a auzit aceasta și a mers să o cerceteze. În convorbirea dintre cei doi, el i-a spus să ia una din micile ei perne cu fulgi și să o verse în bătătură, ca o mică jertfă materială, și i-a făgăduit mare răsplată duhovnicească. Femeia așa a și făcut. Preotul i-a spus apoi: – Strânge acum toți fulgii!
− Una ca asta este cu neputință!, i-a răspuns ea.
−Tot astfel tu nu vei putea să aduni nici cuvintele pe care în fiecare clipă le împrăștii din gura ta, nici să întorci înapoi vorbirea ta de rău și bârfa la adresa vecinelor tale!
Femeia a fost uimită de această lecție practică, mai cu seamă când preotul a adăugat că, în ciuda neputinței noastre de a aduna cuvintele pe care le-am spus mai înainte și care zboară, Dumnezeu le adună pe ele și după aceasta ne va osândi în ziua Judecății.
(Arhimandrit Serafim Alexiev )

[cristiboss56]

A fost odata ca niciodata un copil care l-a intrebat pe tatal sau:
-Care este lucrul care ma separa de adevar?
Tatal i-a raspuns:
-Nu esti singurul care este separat de adevar, mai sunt si altii. Iti voi spune cateva povesti care iti vor parea simple. Trebuie sa te gandesti la ele pana cand le vei intelege si vor capata pentru tine proportii uriase… si chiar mai departe, pana vor deveni din nou simple.
Prima poveste:
A fost odata ca niciodata o picatura intr-un Ocean. Ea spunea ca Oceanul nu exista. Tot astfel se intampla cu multi oameni. Traiesc in interiorul creatiei divine si spun ca nu exista divinitate.
A doua poveste:
-Vreau sa fiu libera! spuse picatura de apa din mijlocul Oceanului, si oceanul in compasiunea sa a ridicat-o la suprafata.
-Vreau sa fiu libera! spuse din nou picatura de apa si soarele auzindu-i glasul o aseza intr-un nor.
-Vreau sa fiu libera! spuse picatura inca o data si norul o elibera iar aceasta cazu din nou in Ocean.
A treia poveste:
O picatura intelectuala este o picatura intelectuala, dar nu mai apartine Oceanului.
A patra poveste:
-Nici o picatura nu are nici o valoare, spuse picatura din mijlocul Oceanului.
A cincea poveste:
-Exista un lucru de care mi-am dat seama: fara indoiala, eu sunt mai importanta decat Oceanul!
A sasea poveste:
-Nu voi putea niciodata sa ajung la Ocean! spuse picatura din Ocean.
A saptea poveste:
-Oh, ce-mi pasa mie de Ocean! spuse picatura din Ocean.
A opta poveste:
Era odata o picatura care-si regreta soarta: la urma urmei, ea era in mijlocul Oceanului si nu stia nimic despre Ocean…
A noua poveste:
O picatura din Ocean chema toate celelalte picaturi sa i se alature pentru a se rascula impotriva Oceanului.
A zecea poveste:
-Prin puterea cu care am fost investita, spuse picatura din Ocean, toate cele care nu ganditi ca mine, de astazi sunteti excluse din Ocean.
A unsprezecea poveste:
-Tu te afli in mijlocul iubirii mele, ii spuse Oceanul picaturii de apa. Dar picatura nu auzi Oceanul pentru ca era plina de iubire pentru alta picatura.
A doisprezecea poveste:
-Daca as putea cuprinde, gandi o picatura, fiecare picatura cu dragostea mea… atunci as deveni Oceanul!
Cum gandi aceasta, picatura incepu sa reverse dragostea sa asupra tuturor picaturilor, pe rand. Dar era o picatura care ii facuse un mare rau si desi era capabila de o mare iubire, picatura nu putu sa o ierte. Si pentru ca nu putu sa-si reverse dragostea sa asupra acesteia nu putu sa devina Oceanul.
Copilul il intreba pe tatal sau:
-A existat vreodata o picatura care a devenit Oceanul ?
Si tatal sau ii spuse ultima sa poveste:
Era odata o picatura care cauta pacea Oceanului, care cauta cauta profunzimea Oceanului. Dorinta ii era mare si puterea de iertare ii era mare… si deodata Oceanul ii spuse:
-Tu si cu mine, noi suntem una!
Si Oceanul isi deschise larg bratele si imbratisa picatura, si tot ce apartinea Oceanului deveni si al picaturii. Ea se patrunse de pacea Oceanului, se intinse pe toata suprafata Oceanului si prin profunzimea sa deveni salvarea lumii.
- Afla astfel, copile, ca Oceanul este plin de iubire pentru cei ce-l iubesc si ca-i primeste in maretia sa pe toti cei ce o doresc cu adevarat.
-Dar ce se va intampla daca o astfel de picatura devine murdara?
Tatal rase din toata inima si spuse:
O picatura nu poate deveni atat de murdara incat oceanul sa nu o poata curata…

[cristiboss56]

Cuvintele pot să mângâie, să încurajeze, să dea putere, dar pot la fel de bine să rănească și să întristeze. Uneori cuvintele noastre lovesc întocmai „ca o piatră aruncată”, poate fără să știm și fără să vrem. Alteori vrem să rănim și căutăm satisfacția pe care o produce suferința celui care este ținta mâniei ori poate a invidiei noastre; cădem în ispită, cum zic părinții, sau nu trecem testul răbdării și al autocontrolului, cum ar zice modernii. Un model de reacție la o provocare de felul acesta găsim la avva Ioan cel Pitic, despre care ni se spune: „Odată, stătea așezat în fața bisericii. Frații s-au adunat roată împrejurul său și-l întrebau despre gândurile lor. Un bătrân vede scena și, ispitit de invidie, îi zice: «Vasul tău, Ioane, este plin de otravă». Avva Ioan îi zice: «Așa este, avva, și n-ai văzut decât ce-i pe dinafară; de-ai fi văzut ce-i și pe dinăuntru!”. Acesta nu este singurul moment consemnat în Pateric, când avva Ioan cel Pitic este ținta invidiei celorlalți monahi, întrucât bătrânul care părea vrednic de dispreț din pricina staturii sale deloc impozante era frecventat de numeroși frați care îi căutau sfatul și îndrumarea. Într-un astfel de moment: „Un bătrân îi zice: «Ioane, parc-ai fi o târfă care se împopoțonează, ca să-și facă mai mulți ibovnici». Avva Ioan l-a îmbrățișat și i-a răspuns: «Adevărat grăiești, părinte». Apoi unul din ucenici îl întreabă: «Avva, oare nu te-ai tulburat deloc în sinea ta?». El zice: «Nu, cum sunt pe dinafară, așa sunt și pe dinăuntru».” Avva Ioan dezamorsează de fiecare dată atacul verbal în singurul mod posibil: prin smerenie asumată deplin, până la capăt. Osândindu-se pe sine și prețuind pe ceilalți, monahul salvează adevărul, oricât de mic ar fi el, din acuza celuilalt. Forța care propulsează cuvântul răutăcios este anihilată tocmai prin faptul că răspunsul nu este din aceeași categorie. Invidiei, mâniei, patimii tulburătoare i se opune iubirea pașnică, împăciuitoare. Ba mai mult, în cele două apoftegme citate mai devreme se poate observa o anumită progresie. Cu cât duritatea atacului verbal este mai mare, cu atât răspunsul trebuie să fie însoțit de o dragoste mai mare și mai evidentă. De aceea în al doilea caz, atunci când virulența este amplificată, reacția avvei Ioan este diferită. Cuvântul scurt nu face decât să dubleze și să completeze îmbrățișarea, care este adevăratul răspuns la atacul celuilalt monah. O vorbă, tot mai des citată a părintelui Dumitru Stăniloae aduce în actualitate și explică atitudinea bătrânului: „cel mai frumos și mai convingător discurs despre dragoste este îmbrățișarea”. Gestul îmbră*țișării face vizibilă solidaritatea, compasiunea, înțelegerea. Suntem cu toții asaltați de aceleași patimi, la intervale și intensități diferite. Doar împreună-lucrarea poate să aducă biruința.
O reacție cum este cea a *avvei Ioan cel Pitic este grea. La fel de grea ca o naștere. Cu fiecare efort de felul acesta, asistat de harul Duhului Sfânt, inima omului se lărgește, devine tot mai cuprinzătoare și mai compătimitoare; tot mai mult asemenea Dumnezeului nostru smerit și iubitor.

[cristiboss56]

O copila se intoarse din casa unei vecine careia ii murise, in mod tragic, fetita in varsta de 8 ani.

“De ce te-ai dus?” o intreba tatal.

“Pentru a o consola pe mama ei”.

“Si ai putut sa faci, asa de mica, ceva pentru a o consola??”.

“M-am asezat pe bratele ei si am plans impreuna cu ea”, spuse fetita.



Daca langa tine este cineva care sufera, plangi cu el. Daca este fericit, razi impreuna cu el. Iubirea priveste, aude si asculta. A iubi inseamna sa participi pe de-a intregul, cu toata fiinta. Cine iubeste, descopera in el infinite resurse de consolare sau coparticipare.

Suntem niste ingeri cu o singura aripa: putem sa zburam doar daca ne tinem imbratisati.