Raspunsuri duhovnicesti +

[cristiboss56]

Inainte de cădere, viaţa protopărinților în Rai era o plăcere continuă. Nu trebuiau să se împreuneze ca să simtă o plăcere specială. Toată viaţa lor era o fericire nesfârşită. Relaţiile lor, dacă ar fi rămas în Rai, ar fi fost nepătimaşe. Însă după cădere, „Adam a cunoscut pe Eva, femeia sa” (Facerea 4, 1). A cunoscut adică ceva nou în relaţiile lor. Doar după cădere şi de atunci înainte, în relaţiile bărbatului cu femeia se instalează desfătarea unei plăceri speciale. De ce, oare? Ca să iubească mai mult bărbatul pe femeia sa şi invers? Atunci desfrânaţii ar trebui să fie soţi ideali. Se întâmplă însă exact inversul.
Sau ca să cunoască mai bine dragostea lui Dumnezeu faţă de om şi a omului faţă de Dumnezeu? Atunci pustnicii şi monahii n-ar trebui să aibă nici o idee despre dragostea lui Dumnezeu. Chiar şi sfinţii căsătoriţi ai Bisericii, care cu toţii s-au deosebit prin înfrânarea lor, trebuie să fi cunoscut foarte puţine lucruri despre dragostea lui Dumnezeu. Se întâmplă deci şi aici – exact contrariul.
Sau, în cele din urmă, a intrat această plăcere ca să păstreze dragostea între soţi? Nu, deoarece în cazul acesta ar fi trebuit ca toţi vârstnicii să fi divorţat.
Aşadar suntem îndrumaţi la concluzia că Dumnezeu a vrut să lege această relaţie cu atâta plăcere numai şi numai deoarece a unit-o cu facerea de copii, altfel am fi avut de-a face cu o plăcere fără nici un principiu. Trebuie să accentuăm încă şi faptul că facerea de copii nu sfinţeşte această plăcere, deoarece atunci ar fi fost îngăduită facerea de copii şi în afara căsătoriei. Dimpotrivă, Taina căsătoriei e aceea care sfinţeşte plăcerea pentru facerea de copii. Să nu ne scape faptul că, precum am spus şi mai înainte, scopul omului este să se nevoiască să devină sfânt ca Dumnezeu, ca să poată astfel câştiga Împărăţia Cerurilor.
Prin urmare scopul, şi al căsătoriei, la asta se reduce: la mântuirea soţilor şi a fiilor lor, deci nu simplu la facerea de copii, şi cu atât mai puţin la desfătarea trupească. Facerea de copii nu este biletul pentru Rai, contribuie însă la dobândirea lui.

(Arhimandrit Epifanie I. Teodoropulos, Crâmpeie de viaţă, Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2003, pp. 137-138)

[cristiboss56]

Tot acesta spunea că de va greşi omul şi va tăgădui, zicând n-am greşit, nu-l mustra. Altminteri, îi tai osârdia. Iar de vei zice lui: nu te mâhni, frate, ci te păzeşte de acum înainte, îi ridici sufletul spre pocăinţă. Această îngăduinţă pentru neputinţele omeneşti o arată cei mai mari asceţi ai creştinismului. Nu este nicidecum o aprobare a păcatului, după cum vom vedea, ci doar de judecarea păcatului după măsura celui care îl făptuieşte. Aceasta este împlinirea îndemnului Apostolului Pavel de a ne “purta sarcinile unul altuia” (Galateni 6, 2). Prin aceasta se vede dacă ascetul, fie că este pustnic, fie că-i o simplă ţărancă zeloată, se nevoieşte corect, dacă nu impune măsura proprie altora, dacă nu-i judecă pe alţii de pe culmile asprimii sale. Aceşti oameni aveau vederea lucrurilor în perspectivă, ei nu judecau pe nimeni la moment. Sfântul Macarie Egipteanul ne îndeamnă: “Să nu judecăm pe nimeni, nici pe cei răi şi stricaţi să nu-i criticăm, să-i vedem curaţi şi drepţi, aşa cum ar trebui să fie şi să ne rugãm neîncetat pentru îndreptarea lor, căci înc㠓nu ştiu ce fac”. Aşa priveşte cel curat cu inima pe toţi cei din jurul lui. Pentru ochiul curat, toate sunt curate... De multe ori, fără ca noi să ştim, în aceşti oameni aparent stricaţi în ochii lumii se ascund sfinţi de-ai lui Dumnezeu sau viitori sfinţi”.
A-l judeca pe păcătos raportându-l doar la păcatele sale înseamnă a-L exclude pe Dumnezeu din viaţa lui. Sfinţii arătau întotdeauna atâta îngăduinţă pentru că vedeau în toate doar un început, un început pe care Dumnezeu, conlucrând cu omul, îl poate desăvârşi. A fi sfânt înseamnă a şti să vezi în ce constă acest început în fiecare om şi să-l încurajezi, dar mai ales, să fii cu mare băgare de seamă ca să nu-l stingi.
(Ierodiacon Savatie Baştovoi )

[cristiboss56]

Sfânta Scriptură ne dă despre aceasta încă o dovadă când ne istoriseşte că Sfinţii Apostoli Petru, Iacov şi Ioan au recunoscut numaidecât pe Moise şi pe Ilie pe muntele Taborului, veniţi din cealaltă lume, deşi ei nu i-au văzut niciodată, ci doar ştiau de existenţa lor. Atunci ei i-au recunoscut desă*vârşit fără a-i confunda cu alţii, fără a-i confunda nici între ei, ci i-au numit pe numele lor. Viaţa sfinţilor ne arată că ei, necunoscând nicidecum pe oarecare persoane, vedeau, încă la prima întrevedere, starea sufletelor lor, locul pe care îl aveau în societate, viaţa lor casnică şi numeau numele lor, toate acestea fără să le fi cunoscut mai înainte. Totul era pătrunzător simţurilor curăţite şi toate lucrurile ascunse le erau cunoscute.
Putem aşadar înţelege, întemeindu-ne pe măr*turisirea Sfintelor Scripturi, că aceste suflete înzes*trate cu simţuri atât de desăvârşite pe pământ nu vor pierde nicidecum această desăvârşire dincolo de mormânt, ci, dimpotrivă, lucrarea simţirilor va primi o putere nouă după ce sufletul va ieşi din acest trup muritor, după cum zice Apostolul Pavel. Aşadar, toţi cei ce sunt vrednici de viaţa fericită în Rai se vor vedea şi se vor recunoaşte unii pe alţii.
Prin urmare, toţi cei ce ne sunt scumpi pe lumea aceasta vor fi recunoscuţi de noi şi ne vor recunoaşte dacă vor moşteni viaţa veşnică.
(Părintele Mitrofan )

[cristiboss56]

O tu pierzătorul cel mai rău şi duşmanul sufletelor omeneşti, care născoceşti orice fărădelege, degeaba mă tulburi neîncetat cu visele din timpul nopţii: ba cu cele pline de tristeţe, ba cu cele pline de bucurie! Sau crezi că prin ele ademeneşti sufletul meu şi îl determini să fie atent la ele, de parcă ar fi drepte? Piei, ticălosule, piei de la mine împreună cu vicleşugurile tale! Hristos este Mântuitorul meu. El este pentru mine lumina şi veselia, lauda şi slava şi ajutorul nebiruit şi zidul cel mai tare împotriva ta. Niciodată nu mă vei face - şi spun aceasta nădăjduind în Hristos! - să iau în seamă fandoselile tale de parcă ar fi adevărate. Chiar de la început te-am aflat că tu eşti zavistnicul vieţii mele, povăţuitorul pocit şi şarpele urzitor de rele şi tot ceea ce e al tău nu e nimic altceva decât o înşelăciune care îndepărtează de Dumnezeu şi conduce în iad, chiar dacă uneori tu ai arăta ceva drept. Căci doar nu pentru folosul sufletului apari tu şi uneori arăţi în vis ceva drept. Aşa cum pescarul aruncă undiţa nu fără gânduri ascunse, cu momeală, aşa şi tu te străduieşti prin acestea să atragi sufletul către marea vrajă şi să-l supui cârmuirii tale celei distrugătoare ca astfel să-l înalţi în mândrie şi să-l bagi cu forţa în prăpastia trufiei cea iubită de tine. Sau, arătându-i pe ucigătorii de Hristos că se află în lumină împreună cu Moise, iar pe Hristos împreună cu ucenicii Lui în întunericul adânc, vrei să îl convingi să se unească cu ucigătorii lui Hristos, aşa cum ai convins printr-o astfel de vedenie un oarecare călugăr să renunţe la dreapta credinţă şi să primească necredinţa jidovească, cea urâtă de Dumnezeu.
(Sfântul Maxim Grecul )

[cristiboss56]

O dată a venit un grup de credincioşi la Părintele Cleopa:
- De unde sunteţi voi, mamă?
- De la Bârlad.
- Ei, tocmai de acolo! Voi ştiţi că de când v-aţi pus în gând să veniţi la mănăstire, îngerii voştri v-au numărat paşii, bănuţii şi osteneala voastră? Cu acestea toate îngerii voştri se vor prezenta la dreapta judecată, că aceşti bănuţi nu i-aţi cheltuit la discoteci, la cârciumi şi la nunţi cu lăutari, ci i-aţi dăruit lui Hristos! Ei! De-aţi vedea îngerii voştri păzitori lângă voi cum sunt, aţi muri de bucurie!