![]() |
![]() |
|
|
|
|
|
#1
|
|||
|
|||
|
Greu sa pricep ce este aceasta incredere prea mare in Mila Domnului. De unde, adica, incepe ea sa nu mai fie incredere mare, devenind prea mare. E oare o limita clara, o zona evidenta de demarcatie? Mai degraba pot fi sesizati niste indicatori concreti care sa sugereze posibilitatea depasirii limitei si care sa trezeasca vigilenta credinciosului si o anumita suspiciune de sine. La asta e bun si duhovnicul, indrumatorul neincetat al pocaintei.
* Si de ce ar fi pacat aceasta incredere prea mare? Poate pentru ca ne face nelucratori, nepartasi la impreuna-lucrarea mantuirii. Ne desparte de Cel Care voieste sa fie in echipa cu noi, iar noi in echipa cu El. Nu lucram in tandem, nu tragem la vasle impreuna cu Dumnezeu, ci in mod solitar, autist, strain, probabil potrivnic. * Un copil care asteapta ca parintii sa faca totul pentru el dar care nu se daruieste si propriilor sale incercari, propriei autonomiei, ii sperie pe parinti. Cred ca parintii nu vor ca fiii lor sa fie total dependenti de ajutorul parintesc. Sensul educatiei este autonomia celui educat, adica insusirea puterilor de a face singur, tot mai mult si tot mai bine, ceea ce la inceput faceai doar prin parinte sau facea doar parintele pentru tine. De aceea teama multor parinti e tocmai aceasta: ce vei face tu dupa ce eu nu voi mai fi cu tine ca sa te ajut? Am nevoie de dovezi ca te poti descurca singur, ca sa pot muri linistit - spun adeseori parintii. Si totusi Domnul nu este asa. Nu teama ca El va muri si ca noi nu vom putea sa traim fara El, Il preocupa. Ci "teama" sau "tristetea"/mahnirea ca noi Il respingem in inima noastra si ca tocmai prin asta ne departam de El, ne instrainam, ne intunecim. Mahnirea ca El a murit in inima noastra, ca am deznadajduit de El in noi insine, ca L-am respins/negat definitiv... * Nu degeaba ne-a lasat Domnul un alt Mangaietor. E mai de folos noua sa avem permanent un Partener de viata, Care nu doar sa ne protejeze ci sa ne conduca treptat, daca voim sa participam, la toata bucuria Adevarului, la deplinatate. Iar prin asta inteleg, desigur, toata lucrarea pocaintei (care e finita doar prin limitele noastre la care tinem) si toate roadele ei. |
|
#2
|
|||
|
|||
|
Citat:
Nadejdea exagerata la fel. Catehismul. Linia de demarcatie? Atunci cand increderea exagerata e folosita ca baza pentru a pacatui (Dumnezeu ma/ne iarta, nu va tine cont de cutare si cutare ca dragostea e mai mare decat astea, etc.)
__________________
Suprema intelepciune este a distinge binele de rau. |
|
#3
|
|||
|
|||
|
Citat:
Eu credeam ca discutam in baza ori in aria invecinata cu experierea personala si colectiva a articolelor din catehism. Deoarece tocmai in incercarea de a trai ceea ce auzim si citim consta "aventura" dreptei credinte a fiecaruia si a comunitatii. Boala si dracii nu ma hartuiesc pe mine, crestinul, pentru ca am lipit frumos cateva citate din catehism pe o coperta de caiet sau pe tabla mnezica a mintii. Razboiul nevazut incepe, insa, de cum incep sa traiesc (sa imi asum si sa incerc sa practic) ceea ce am aflat ca scrie in catehism. Si-mi pare, Alin, ca tu nu ai precizat acolo linia de demarcatie (cine o poate face? fiecare si-o descopera cumva, in propria experienta adeseori imposibil de trait si de inteles in acelasi timp). Ci mai degraba ai dat un exemplu de ce ar putea fi o forma exterioara (gand, da, insa unul exterior/gand-manifestare) a acestei nedesavarsiri launtrice. Imi pare rau ca nu putem dezbate mai la adinc, mai la amanunt delicat, mai la intimitate aceste lucruri. Probabil ca se intampla asa deoarece nu acesta (spatiul forumistic) e locul adecvat pentru asemenea chestiuni. Ori pentru ca in general nu prea stim ce vorbim, desi vorbim la nesfarsit... (Si aici ma refer in primul rand la mine.) |
|
#4
|
|||
|
|||
|
Citat:
Eu am vrut doar sa arat ca nu este. Mila lui Dumnezeu e cea care ar trebui sa indemne spre pocainta. Cand indeamna spre pacat este o cumplita deformare a ei. Fiecare om e posibil sa le fi trait pe amandoua, oricum. Important este cea la care ramane.
__________________
Suprema intelepciune este a distinge binele de rau. |
|
|