Violenta in familie?

[Carina Laura]

Tocmai i-am scris un mesaj privat lui AlinB, in care ii multumeam pentru incurajare si incercam sa-i explic motivele pentru care nu as mai dori sa raspund aici mesajelor....insa bunele voastre intentii si faptul ca va folositi timpul si mintea si sufletul ca si el dealtfel, ma fac sa-mi fie rusine sa va ignor si sa bag capul in nisip, odata ce eu v-am rugat sa ma sfatuiti. Spuneam lui Alin ca voiam sa nu mai raspund pentru ca nu ma simt suficient de tare cat sa nu fiu afectata de pareri negative, si decat sa-mi fac mai rau, mai bine nu mai scriu ( din cauza sensibilitatii mele, nu a celor care imi raspund negativ, care au tot dreptul sa o faca.) Doamna Alia, inteleg ce spuneti, eu insa , poate sunt sau nu naiva, inca sper ca nu e asa negru necuratul cum se spune...Stiu ca sotul meu sufera, constient sau nu de pe urma vietii nefericite de pana acum, si ma gandesc si eu ca poate sunt si alte probleme, eu inca nadajduiesc ca Dumnezeu ne va feri de nenorociri mari pentru faptul ca mergem la biserica, postim, ne spovedim, el asa cum e, canta lui Dumnezeu Sfanta Liturghie in fiecare duminica. Stiu ca astea par fara valoare daca nu indeplinim alte porunci, daca ne certam, nu ne iubim, si toate problemele care sunt...dar mai stiu si ca Dumnezeu nu vrea sa piarda pe nimeni, si daca vede o stradanie cat de nesimnificativa de la om, il ajuta. Eu stiu ca a apela la autoritati ar insemna o cale fara intoarcere,iar eu imi doresc enorm sa reusim sa ne echilibram, vreau un tata pt fiul meu, tatal pe care nu l-am avut si care are un rol important pentru orice copil. Orice om are inlauntrul chipul lui Dumnezeu, la fel si sotul meu. In zilele bune, il vad tinand copilul in brate , imi vad puiul razandu-i tatalui si il vad fericit in preajma lui...chiar daca pare un monstru in momentele de furie, eu simt ca inca nu am luptat destul, ca sa renunt acum. Daca insa am sa simt ca puiul meu este in pericol, sau daca eu am fiu...cu toata durerea voi fi obligata sa cer ajutor...Eu in esenta imi iubesc sotul, stiu ca e o neputinta cumplita ceea ce-l face sa fie asa , insa in momentele lui de furie, urasc ceea ce devine, si ceea ce ma face sa devin...cu rusine o spun, s-a intamplat sa-l si blestem in momentele alea (desigur mereu m-am cait ulterior, desi nu stiu cat conteaza),pt ca vazandu-l ca nu reuseste sa se controleze de dragul copilului pur si simplu mi-e urat de el, si simt ca oriunde ar fi mai bine, mai putin cu el....Dar jumatate de ora mai tarziu, cand intra pe usa dormitorului si puiul meu scump ii zambeste....
Despre atacul de panica, ce sa zic, in cei 8 ani de lupta, m-am deprins cu oarecare metode de a le combate, anxietatea e aproape permanenta si se manifesta sub diverse forme....terapie medicamentoasa nu mai fac de 3 ani, iau doar valeriana, iar de cand a venit bebe imi spun ca nu am acum timp de frici prostesti si merg inainte cum pot pt el.
Despre kg...aici e greu...nu sunt ca urmare a sarcinii...aveam 57 inainte de primul atac de panica, dar nu mancam mai nimic..La prima cadere, aproape am cazut si din picioare. Curele cu CA si MG nu-si faceau efectul, doar cand mancam ma simteam mai intremata, asa ca am inceput sa mananc, si din ce in ce mai mult. De unde inainte dispretuiam mancatul am devenit si pofticioasa. Am ajuns repede la 77 kg, apoi la tot mai multe. Orice dieta sau regim am inceput, l-am lasat a doua zi, avand simptome de slabiciune fizica si speriindu-ma ca fac atac de panica. Aveam 83 cand l-am cunoscut pe sotul meu in 2012, si 106 in 2014 cand am ramas insarcinata...Cu mila lui Dumnezeu sarcina nu mi-a lasat alte kg, acum am 107. De asta e si dezamagit sotul in privinta kg, pt ca vede ca nu sunt capabila sa ies din problema asta...Acelasi sentiment il am si fata de miscarea fizica, ma simt slabita .Problema e psihologica, mi-ar trebui consiliere psihologica, un nutritionist, un trainer si muuuuulti bani, timp etc. Multumesc mult, am sa va raspund mai scurt de acum, pt ca azi daca puiul meu n-ar fi dormit, ar fi trebuit sa-l ignor serios ca sa pot scrie atat. Doamne ajuta!!!