Raspunsuri duhovnicesti +

[cristiboss56]

SFANTUL NICODIM AGHIORITUL
DESPRE CLEVETIRE, OSANDIRE SI RAS
Pentru clevetiri
Se cuvine sa-ti închizi urechile tale si în privinta clevetirilor asupra altora, dupa cum porunceste aceasta porunca a lui Dumnezeu: „Sa nu primesti cuvînt desert!” (Iesire 23:1). Se cuvine sa alungi de la sine-ti prihanirile si clevetirile, mai ales atunci cînd acestea sînt îndreptate asupra unor barbati sfintiti, precum îi porunceste Apostolul lui Timotei, zicînd: „Împotriva preotului pîra nu primi, fara numai prin doi sau trei martori!” (I Timotei 5:19). […]
Clevetitorii nedreptatesc trei soiuri de oameni
De aceea zice Sfîntul Vasile cel Mare ca cei ce clevetesc nedreptatesc trei soiuri de oameni: pe ei însisi, pentru ca mint; pe ascultatori, pentru ca si pe ei îi amagesc, înselîndu-i, si pe cei ce sînt clevetiti, fiindca nedreptatesc renumele si cinstea lor cea buna. Auzi, deci: „De aceea, rog dragostea voastra cea întru Hristos: sa nu primiti clevetirile ca fiind niste cuvinte adevarate! Fiindca, asa cum sta scris, legea nu judeca pe nimeni daca mai întîi nu-l asculta si nu-i cunoaste faptele. Se cuvine deci sa nu tacem la clevetiri, dar nu ca sa ne izbavim pe noi însine prin vorbire împotriva, ci ca sa nu îngaduim calatoria cea usoara a minciunii si sa nu-i lasam în vatamare pe cei amagiti. Caci trei fete mînjeste cu vatamarea cel ce cleveteste: pe cel ce se napastuieste, pe cel care îl asculta si pe sine însusi”(omilia a III-a pentru zavistie si pizma). […]
Despre osîndire
Cînd vorbim de organul de simt al gustului, limba, amintim si de pacatele care se lucreaza prin el: osîndirile, grairile de rau, ocarile, ascunderile, afurisirile, acele blesteme nesocotite, certurile, cuvîntarile urîte si toate celelalte, pîna la cuvintele desarte. De toate acestea trebuie sa te pazesti cît îti este cu putinta. Caci stii ca „pentru tot cuvîntul desert pe care-l vor grai oamenii or sa dea seama de dînsul în ziua judecatii” (Matei 22:36). […]
Multe sînt pildele si zicerile care povestesc cît rau pricinuiesc osîndirea, ascunderea, ocara pe care, daca ar fi fost cineva sa le adune, putea alcatui o carte. Iar Apostolul Iacov, zicînd multe despre limba, la sfîrsit adauga: „Si limba este foc, lume a faradelegii! Limba este asezata între madularele noastre, dar spurca tot trupul si arunca în foc drumul vietii dupa ce a fost aprinsa de gheena (Iacov 3:6). De aceea si Cuviosul Pamvo – asa dupa cum citesti în politiceasca priveliste – de-a lungul a 49 de ani nu a putut învata cu fapta cuvîntul psalmului: „Zis-am: Pazi-voi caile mele, ca sa nu gresesc eu cu limba mea” (Psalm 38:1). Si, terminînd aceasta nevointa, zice cu durere: „De cîte ori am vorbit, m-am cait.” Avva Sisoe, timp de treizeci de ani, s-a rugat cu aceasta singura rugaciune: „Doamne, Iisuse Hristoase, acopera-ma de caderile limbii mele!” Si Avva Agaton a tinut trei ani piatra în gura, ca sa învete sa taca. De aceea, si Iisus Sirah zice: „Multi au pierit de ascutisul sabiei, ci nu ca cei ce au cazut de limba.” Si iarasi: „Fericit este cel ce a scapat de ea si care n-a trecut în mînia ei” (Sirah 28:19,20). Iar Sfîntul Vasile cel Mare a zis: „Pacatul cel mai mare, mai usor de savîrsit si cu mai multe chipuri se lucreaza prin limba.” Si iarasi: „Si – ca sa zic într-un cuvînt – nenumaratele rele le lucreaza usuratatea limbii, dupa cum lucrurile bune sînt înfaptuite de seriozitate.” […]
Despre rîs
[…] Sfîntul Vasile cel Mare îl ocaraste pe cel care rîde cu lacrimi, zicînd: „A se deda cineva unui rîs neînfrînat si fara masura este un semn al lipsei de stapînire de sine, al neputintei de a tine în frîu simtirile.” Si iarasi: „A hohoti cu glasul si a-si scutura nestapînit tot trupul nu este în firea aceluia care este linistit cu sufletul, nici celui binecrescut si nici celui care este stapîn pe sine.” Acest fel de rîs îl osîndeste si Ecclesiastul, ca fiind, în masura foarte mare, darîmator al statorniciei sufletului: „Rîsului i-am zis nebunie!” (Ecclesiastul 2:2). […] Deci, sa-ti lasi inima sloboda numai pîna la zîmbet, iar aceasta numai cîteodata, dupa cum o hotaraste si pe aceasta Marele Vasile: „Caci a-si arata revarsarea sufletului printr-un zîmbet senin nu este necuviincios, adica numai spre a arata ceea ce s-a scris: „Inima, veselindu-se, fata înfloreste” (Proverbe 15:14) (P. S. B 18, Sfîntul Vasile cel Mare, Regulile mari, întrebarea 17, p. 249. Vezi si citatul de mai sus al Sfîntului Vasile). Înca si înteleptul Sirah zice: „Nebunul, cînd rîde, îsi înalta glasul sau; iar omul cuminte [adica întelept] abia încet va zîmbi (Sirah 21:22). De aceea, Domnul nostru nu a lucrat în El Însusi rîsul, ci l-a oprit si de la ceilalti cu vaiul, zicînd: „Vai voua celor ce rîdeti acum, ca veti plînge si va veti tîngui” (Luca 6:25)