Biserica ortodoxa sârbă a ars de Paște în Manhattan

Pare destul de limpede ca unii au facut din arderea bisericilor o demonstratie de forta (sau de protest radical), dupa cum altii fac o demonstratie tot de forta din a ridica biserici, catedrale, moschei etc. Unii darama, altii ridica. Pietre. Artefacte ale unora. Fiecare cu socotelile lui.
Ce e ciudat? Nu e limpede ca lumina zilei ca se confrunta doua (sau mai multe) vointe, inclusiv in aceasta forma?

Mi-e greu sa cred ca are cineva discernamantul absolut pentru a demonstra fara echivoc, tinind cont ca traim intr-o lume tot mai zgomotoasa si conflictuala, plina de orori, ca a arde biserici e un lucru cu mult mai rau decat a ridica in nestire (prea) multe altele... Nu sunt doua fatete ale aceleiasi monezi calpe? Numita violenta, dispret, agresivitate, iubire egofilica si de haita.
Demonstratii de forta, de tot felul, care pun in surdina tot mai mult mesajul evanghelic si lucrarea vietii crestine. Una care dureaza nu casoaie, nu piramide, nu megapietroaie, ci stanci sufletesti ale credintei si curatiei in care domneste pacea iubitoare a Duhului.

Cu cat scade pacea launtrica a oamenilor de azi, cu atat, printr-o compensatie destul de transparenta, se ridica spre cer obiecte materiale ultrasofisticate.
Cu cat slabeste duhul, cu atat se premareste lutul si pietroiul.
Cu cat nu mai ramane nimic inlauntru, cu atat se aduna si straluceste totul in afara... Pustiul cu sclipici si zorzonele, imi pare un semn evident al unui alt pustiu, unul launtric, unda urla tot mai multe haite de caini si de lupi.
Oare nu acesta e adevaratul pericol? Pentru toti, fara deosebire.