Cuvant pentru suflet !

[cristiboss56]

Dumnezeu n-are pe nimeni de pierdut…
Bucuria mea se bazează şi pe credinţa mea. Eu de exemplu, sunt foarte pozitiv în felul de a vedea lucrurile. Eu nu mă prea gândesc la pedepsele lui Dumnezeu, ci totdeauna mă gândesc la bunătatea lui Dumnezeu, la iubirea lui Dumnezeu. De aceea, să ştiţi că mie nu mi-e frică de faptul că n-o să ajung în rai. Nu! De ce nu mi-e frică? Nu că fac bine nişte lucruri care mă îndreptăţesc să ajung în rai. Nu! Dar sunt sigur că Dumnezeu n-are pe nimeni de pierdut.

Părintele Arsenie zicea că „Iubirea lui Dumnezeu faţă de cel mai mare păcătos e mai mare decât iubirea celui mai mare sfânt faţă de Dumnezeu.” Păi, dacă eu mă silesc să fac voia lui Dumnezeu, şi Dumnezeu L-a dat pe Fiul Său – cum zice Sfântul Apostol Pavel – pentru noi, oare nu ne va da toate împreună cu El? (cf. Romani 8, 32). Deci, după ce ne-a dat ce-i mult, să nu ne mai dea şi ce-i puţin? Nu cred lucrul acesta! Eu am mare încredere în bunătatea lui Dumnezeu. Nu că asta mă îndreptăţeşte să fac lucruri rele, că doar Dumnezeu mă iartă… Niciodată nu mă gândesc la aşa ceva, ci totdeauna mă gândesc că Dumnezeu nu l-a putut crea pe om ca să-l pedepsească, să-l chinuiască şi aşa mai departe…

Omul într-adevăr poate ajunge în iad, dar mai întâi ajunge în iadul lui, în iadul pe care şi-l face el, prin viaţa lui, prin păcatele lui, prin nepăsarea lui, prin învârtoşarea lui. Da, în felul acesta ajunge în iad. Şi dacă ar fi în rai cu starea asta, tot în iad ar fi.
Aşa că fiecare dintre noi îşi pregăteşte raiul sau iadul.

Părintele Teofil Părăian

[cristiboss56]

Nu te cruta cand este vorba sa te rogi din inima nici dupa ce ai petrecut intreaga zi in osteneli. Nu fi deloc nepasator la sfanta rugaciune, spune totul Domnului din inima, caci rugaciunea este lucrul lui Dumnezeu. Daca te-ai apucat de hat, nu spune ca este bat; ce ai pus mana pe plug, nu te uita inapoi (v. 9, 62). Dupa ce ti-ai ingaduit sa te rogi cu nepasare, nu din toata inima, nu adormi (daca e vorba de rugaciunile de seara) pana ce nu-ti vei Sterge pacatul plangandu-l inaintea lui Dumnezeu. Aceasta se intampla nu cu toti, ci cu cei s-au desavarsit, la seama: nu pune trupul tau ai presus de Dumnezeu, ci pentru El sa nu iti pese de odihna trupeasca. Orice pravila de rugaciune te-ai apucat sa implinesti implineste-o cu buna credinta (daca este lunga, implineste-o bine; daca este scurta, asijderea) si nu implini lucrul lui Dumnezeu cu inima indoita, incat jumatate sa fie a lui Dumnezeu, iar cealalta a trupului tau.
Ravna Domnului Dumnezeu nu va rabda viclenia ta, parerea ta de rau pentru trupul tau. El te va da pe mana diavolului, iar diavolul nu va da pace inimii tale pentru nepasarea fata de Cel ce este adevarata tihna a inimii tale si care va face aceasta intotdeauna spre folosul tau, ca sa tina inima ta in apropierea lui Dumnezeu, fiindca orice rugaciune fatarnica departeaza inima de Dumnezeu si o intrarmeaza impotriva omului insusi; dimpotriva, orice rugaciune lipsita de fatarnicie apropie inima omeneasca de Dumnezeu si o face casnica a Lui. Asadar, sa crezi cuvantului acestuia: daca te vei grabi la rugaciune de dragul tihnei trupesti, ca sa te odihnesti mai repede, vei pierde si tihna trupeasca, si pe cea sufleteasca. Ah! Cu ce osteneli, cu ce lacrimi se recapata dupa aceea apropierea inimii noastre de Dumnezeu! Si de vom face apoi iarasi din rugaciunea noastra (nepasatoare) mijloc al indepartarii de Dumnezeu, oare ravna lui Dumnezeu nu se va aprinde pentru aceasta? Lui ii este mila de noi si de ostenelile noastre dinainte, si iata ca vrea sa ne faca a ne intoarce negresit catre Dansul iarasi, din toata inima. El vrea ca noi sa fim ai Lui intotdeauna.
Precum dupa impartasirea cu nevrednicie, asa si dupa rugaciunea nevrednica si rece ii este deopotriva de rau sufletului. Asta inseamna ca Domnul nu intra in inima noastra, fiind jignit de necredinta si de raceala inimii noastre, si ingaduie duhurilor necurate sa se cuibareasca in inima noastra, ca sa simtim deosebirea dintre jugul Sau si al lor.

[cristiboss56]

Sunt un miracol al bunatatii lui Dumnezeu
(Sfântul Ioan de Kronstadt)

Fă-ţi timp să te întrebi mai des: cărei înţelepciuni datorezi alcătuirea perfectă a corpului tău; ce îl ţine constant în viaţă şi îl direcţionează? Cine a statornicit legile intelectului, cele ce se manifestă până astăzi la toţi oamenii? Cine a înscris în inimile oamenilor legea conştiinţei, cea care lucrează în noi întru răsplătirea binelui şi osândirea răului?
Dumnezeule Atotputernic, Preaînţelept şi Atotbun! Tu ţii mereu mâna Ta ocrotitoare asupra mea, păcătosul, şi nu există clipă în care bunătatea Ta să mă fi părăsit! Fă-mă să-Ţi pot săruta mereu, cu credinţă vie, dreapta Ta. De ce-ar trebui oare să caut undeva departe semnele bunătăţii, înţelepciunii şi atotputerniciei Tale?!
Mă bucur nespus că le pot găsi, mai evident ca oriunde, în mine însumi. Eu sunt un miracol al bunătăţii lui Dumnezeu, al înţelepciunii şi atotputerniciei Sale. Eu cuprind în mine în mic un întreg univers. Sufletul meu este o expresie a lumii nevăzute, trupul, o expresie a lumii văzute.

[cristiboss56]

Parintele Gheorghe Calciu – Cuvant la Rusalii

Eu cred ca urmarea pogorarii Duhului Sfant sau vorbirea in limbi in inimile noastre, acum, dupa Cincizecime, esteiubirea.

“Va doresc ca aceasta zi a Pogorarii Sfantului Duh sa fie cu adevarat ziua deschiderii inimilor noastre, sa primim Duhul lui Dumnezeu.*Chiar daca nu vorbim in limbi, sa vorbim in limba divina, in limba ingerilor, prin care il slavim pe Dumnezeu, il iubim pe Dumnezeu si il iubim pe aproapele.*Eu cred ca urmarea pogorarii Duhului Sfant sau vorbirea in limbi in inimile noastre, acum, dupa Cincizecime, este*iubirea.*De aici vine un limbaj universal si prin ea comunicam. Daca nu ai iubire, nu comunici. Daca nu ai iubire poti sa fii ca un post de radio, sa vorbesti douazeci de ore pe zi:*nu te comunici pe tine!Esti un automat care vorbeste.*De multe ori suntem automate care vorbim.*Nu comunicam.*Dar daca ai iubire, chiar daca nu spui decat numai trei cuvinte, ai comunicat ceva celuilalt.

Sa dea Dumnezeu sa pastrati aceasta consecinta a Duhului Sfant in inimile dumneavoastra. Sa comunicati prin dragoste.*Sa va iubiti unii pe altii, sa-L iubiti pe Hristos, si in felul acesta vom fi o Biserica asa cum a fost dorita de Iisus Hristos:*Biserica iubirii, in care ne vindecam toti de toate bolile sufletesti si trupesti”.

[cristiboss56]

Nu poţi râde mai mult decât trebuie, nici să plângi mai mult decât trebuie. Cu zâmbetul, însă, poţi lumina şi faţa ta, şi pe cea a vecinilor tăi cât doreşti. Nu poţi huli împotriva lumii şi împotriva lui Dumnezeu cât doreşti, cu toate că ţie îţi poate părea şi altfel, ci numai până ce se umple măsura. Iar când se umple măsura, te vei întâlni cu răzbunătorul, trimis de soartă, nici tu nu ştii cum, nici el nu ştie pentru ce.
Nu poţi umple lumea cu mândria ta cât doreşti, cu toate că ţie îţi poate părea şi altfel, ci numai până ce se umple măsura. Pârâul sălbatic de munte nu poate umple văile domoale cu apă şi nămol cât vrea el, ci numai câtă vreme primeşte apă din munte. Însă din clipa în care muntele nu-i mai trimite apă, el se retrage ca un hoţ în colţul său şi, în neputinţa sa, se acoperă din preaplin cu buruieni, răsărite din nămolul său.
Ceea ce se poate, se poate; acest lucru trebuie să-l ştii. Ceea ce nu se poate, nu se poate; acest lucru trebuie să-l ştii şi mai bine, ca să nu te faci asemenea pârâului care, din pricina umflării sale, nu se vede decât pe el, iar pe urmă nu se mai vede nimic în afară de noroiul şi buruienile sale.

[cristiboss56]

La batjocura să răspunzi prin zâmbet. Batjocura lor vine din răutatea inimii; zâmbetul tău să fie lipsit de răutate. Neştiinţei i se potriveşte batjocura, iar cunoaşterii, zâmbetul. Prin zeflemeaua lor, ei fac să crească preţul rugăciunii tale înaintea Veşnicului Judecător: fiindcă lui Dumnezeu cea mai dragă Îi este rugăciunea sufletului curajos care-i înconjurat de săgeţile răutăţii, urii, ticăloşiei şi batjocurii. Toate săgeţile acestea sunt boante la vârf şi ascuţite la coadă, aşa încât sărind înapoi din tine pricinuiesc răni înşişi săgetătorilor.

Soţia împăratului David, Mihala, şi-a bătut joc de o rugăciune însufleţită a bărbatului ei. De această batjocură Dumnezeu S-a aflat mai jignit decât împăratul David. Drept aceea, Cel Preaînalt a pedepsit-o pe Mihala, şi Mihala, fiica lui Saul, nu a avut copii până la moartea sa. Cine urmăreşte cu luare-aminte destinele şi întâmplările omeneşti, acela se poate încredinţa că şi în zilele noastre Dumnezeu pedepseşte cu asprime pe cei ce îşi bat joc de lucrurile sfinte.

Iar tu să spui batjocoritorilor tăi - asta dacă socoţi că vreun cuvânt este pentru ei leac mai tare decât tăcerea -, să le spui: „Mă mint cumva ochii mei, sau văd eu bine că voi în fiecare zi vă rugaţi de negustori şi de judecători şi de poliţişti ba pentru una, ba pentru alta? Şi atunci, de ce vă bateţi joc de mine când mă rog Veşnicului nostru Ziditor? Oare nu e mai caraghios să te rogi unui neputincios decât Celui Atotputernic? Oare nu e mai nebunesc lucru să te închini prafului decât Făcătorului de viaţă şi Domnului?

Este la un prooroc o spusă: blestemat omul care nădăjduieşte în om. Cine îşi pune nădejdea într-un om muritor, într-o băşică vremelnică de spumă, şi nu şi-o pune în Dumnezeu Atotţiitorul, este - e limpede - blestemat. Şi acest blestem asupra lui şi asupra casei lui poate fi confirmat de experienţa vieţii de zi cu zi. Este limpede că la fel de blestemat este şi omul care se roagă numai omului, şi nu se roagă Celui ce ţine toate şi poate toate“. Însă - ia seama ! - uneori tăcerea e mai folositoare şi decât vorbele acestea.


(Sfântul Nicolae Velimirovici)

[cristiboss56]

Sfântul Serafim de Sarov

Cu adevărat, în rugăciune putem vorbi cu El, cel plin de iubire şi de viaţă dătătorul Dumnezeu şi Mântuitor însuşi. Dar chiar şi aici noi trebuie să ne rugăm doar până când Dumnezeu Duhul Sfânt pogoară asupra noastră cu harul Său în măsura pe care numai El o ştie. Şi atunci când El binevoieşte să ne viziteze, noi trebuie să ne oprim rugăciunea. De ce să ne mai rugăm atunci către El: «Vino şi te sălăşluieşte întru noi şi ne curăţeşte pe noi de toată întinăciunea şi mântuieşte, Bunule, sufletele noastre», atunci când El deja a venit la noi să ne mântuiască pe cei ce ne-am încredinţat Lui şi cu adevărat chemăm Numele Său cel Sfânt, ca plini de smerenie şi dragoste să-L putem primi pe El, Mângâietorul, în casele sufletelor noastre, ale celor ce înfometăm şi însetăm după venirea Lui. îţi voi explica aceasta, excelenţei tale, printr-un exemplu. închipuieşte-ţi că m-ai invitat să-ţi fac o vizită şi că la invitaţia ta eu vin ca să discut cu tine. Dar tu continui să mă inviţi, spunând: «Intră, te rog. Te rog să intri!». Atunci, eu aş fi obligat să gândesc: «Ce se întâmplă cu el? Şi-a ieşit din minţi?» La fel se întâmplă şi în cazul Domnului Dumnezeului nostru, Sfântul Duh. De aceea se spune: "Opriţi-vă şi cunoaşteţi că Eu sunt Dumnezeu, înălţa-Mă-voi pe pământ" (Ps. 45: 10). Adică, mă voi arăta şi voi continua să fac aceasta oricui crede în Mine şi Mă cheamă, şi voi vorbi cu el aşa precum cândva am vorbit cu Adam în rai, cu Avraam şi lacov şi cu alţi slujitori şi robi ai Mei, cu Moise şi Iov şi cu cei asemenea lor. Mulţi explică faptul că această tăcere se referă numai la cele lumeşti. Dar eu îţi voi spune în numele lui Dumnezeu că nu este doar necesar să fim morţi faţă de acestea la rugăciune, dar atunci când prin atotputernicia credinţei şi rugăciunii, Duhul Sfânt binevoieşte să ne viziteze şi vine la noi în plinătatea bunătăţii Sale celei negrăite, noi trebuie să fim morţi şi faţă de rugăciune. Sufletul vorbeşte şi conversează în timpul rugăciunii, dar la coborârea Duhului Sfânt noi trebuie să rămânem într-o tăcere totală, pentru a auzi limpede şi inteligibil toate cuvintele vieţii celei veşnice pe care El va binevoi atunci să ni le comunice.

[cristiboss56]

Evanghelia după Ioan: „o minunăţie”

Evanghelia după Ioan este o minunăţie din punct de vedere al mişcării ce o caracterizează. După cum am văzut, prologul vorbeşte despre tot ce poate fi mai înalt, despre Treimea Preasfântă şi mişcarea din interiorul Treimii. Se relatează apoi coborârea Cuvântului de la Tatăl la noi şi se desfăşoară drumul Cuvântului printre noi. Iar acum noi înşine ne ridicăm şi urcăm împreună cu El spre slava pe care a avut-o de la Tatăl înainte de întemeierea lumii. E o mişcare ce ne poartă până în vremurile de pe urmă, către finalul istoriei. Începutul acestei ridicări are loc în capitolul 11, cu urcarea Domnului la Ierusalim. Urcarea de acum a Domnului la sărbătoarea Paştelui este una deosebită: e ultima Sa urcare la Ierusalimul iudaic şi, în cadrul ei, El transcede acest Ierusalim pământesc, pentru a deschide porţile Ierusalimului ceresc, cetatea slavei. Veşnicia coboară în timp şi îl suprimă; de aceea vedem Evanghelia devenind tot mai densă.

Ilustra apreciere îi aparţine lui André Scrima şi apare în lucrarea Comentariu integral la Evanghelia după Ioan (Humanitas, Bucureşti, 2008).

[cristiboss56]

Pentru a păzi adevărul trebuie să vorbim la modul cel direct despre cei ce se depărtează de el pentru a păzi astfel turma şi, dacă e posibil, a-i călăuzi pe cei rătăciţi. Dar Biserica îşi deschide comorile pentru fiecare suflet – cu condiţia ca el să asculte de adevăr şi să primească învăţăturile ei – iar aceste comori nu pot veni decât de la Sfântul Duh şi nu din „reinterpretarea” unora sau altora.

(Ne vorbește părintele Serafim Rose)

[cristiboss56]

Fiecare om, fiecare „eu”, are o istorie, un „roman” al vieţii sale, pe care şi-l scrie cumva singur, „prelucrând” datele existenţiale. Nu evenimentele scriu istoria, ci felul în care le trăim şi le interpretăm noi. Fiecare copil îşi ţese, din percepţiile şi emoţiile evenimentelor din viaţa timpurie, o poveste, un „scenariu”, care să-i asigure starea de bine pe care o cere firea din adâncul ei cel de necontrolat din exterior. Dumnezeu ne-a „urzit” din iubire şi pe un „rost” de iubire pentru a fi capabili, pe măsură ce creştem cu trupul şi cu duhul, să ne bucurăm de El, de comuniunea intimă cu El, Cel ce este Iubire, şi de lumea creată ca dar pentru desfătarea noastră duhovnicească şi trupească. Lumea, spune un Părinte, este iubirea lui Dumnezeu pentru om, făcută văzută, bună şi frumoasă!

Omul însă a căzut din această stare, alegând să privească lucrurile doar la suprafaţa lor sensibilă, fără să le mai vadă „raţiunile” dumnezeieşti şi fără să mai simtă prezenţa lui Dumnezeu prin ele. Prin cădere, omul n-a mai socotit ca bine desfătarea duhovnicească şi ca rău lipsa bunurilor spirituale, ci s-a obişnuit să se centreze pe viaţa trupească şi doar pe aspectul material al lumii. Astfel, bun pentru el a devenit ceea ce produce plăcere pentru simţirea trupului şi rău ceea ce produce durere.

Aşadar, cum spune Sfântul Maxim Mărturisitorul, plăcerea şi durerea au apărut prin pervertirea puterilor sufletului prin care omul era menit să caute bunurile duhovniceşti şi să evite pierderea lor. Aceste puteri sunt pofta sau dorirea, pentru căutarea celor bune, şi iuţimea sau mânia, pentru păzirea lor. După cădere, energia acestor puteri s-a revărsat cu totul în simţirea trupească.

(Monahia Siluana Vlad)