Iubirea, bucuria, libertatea

[CristianR]

Andrei Pleșu: Tot despre „poticniri” și libertate:

Cuvîntul „ispită“ a ajuns să nu aibă decît o conotație negativă. Ispita nu e, pur și simplu, unul dintre cele două apeluri (egale ca intensitate) ale unei alternative. E apelul necurat, înșelător, distructiv. E partea de întuneric, componenta de „capcană“ a alternativei. Mă întreb adesea de ce nu se străduiește și binele să fie „ispititor“, de ce „ispititorul“ prin excelență e numai „vrăjmașul“. Mi se răspunde că, într-un asemenea caz, „meritul“ opțiunii ar apărea diminuat. E ușor să alegi binele, cînd „design“-ul lui e seducător. Binele e, prin definiție, discret: nu vrea „să‑ți ia mințile“, să te îngenuncheze prin evidența calității sale. Înțeleg. Dar atunci „libertatea“ mea e șchioapă: am dinainte o pîine gustoasă, dar comună, „pîinea cea de toate zilele“ și, pe celălalt taler, un mirobolant tort de cofetărie pariziană. Sigur, pot avea „modestia“ să aleg pîinea (cu condiția, ar spune maximaliștii, ca doar „modestia“ să‑mi dicteze alegerea și nu vreo pasiune a mea – vinovată – pentru pîine. Adică să aleg fără plăcere, fără să fiu „ispitit“. După modelul kantian: numai ce faci din datorie e legitim moralmente; cum intervine „plăcerea“, meritul actului se evaporează…).

În acești termeni, libertatea noastră e libertatea de a alege între ceva pe care îl dorim, care ne atrage, și ceva pe care nu‑l dorim neapărat, ceva care, deși ne apare ca valabil, ne lasă oarecum indiferenți. Apostolul Pavel a rezumat această situa*ție într-o formulă celebră: „Nu fac binele pe care-l vreau, ci răul pe care nu-l vreau, pe acela îl săvîrşesc“ (Romani, 7, 19). Cu alte cuvinte, între ceea ce vreau și ceea ce fac apare o fractură chinuitoare: de vrut, vreau (rațional) binele, dar prefer (prin înclinație) să fac răul. „Vrutul“ e „neispititor“, în vreme ce „nevrutul“ mă cheamă perfid, mă trage spre el, împotriva voinței mele! Bine, dar asta înseamnă că sînt defect: una vreau și alta fac. Ceea ce e bun mă lasă rece, ceea ce e rău îmi încinge tălpile. În formularea apostolului, „după omul cel lăuntric mă bucur de legea lui Dumnezeu; dar în mădularele mele o altă lege (subl. mea, A.P.) văd că se luptă cu legea minţii mele şi rob mă face legii păcatului, care este în mădularele mele“ (Romani, 7, 22-23). Carevasăzică, există, în „statutul nostru creatural“, un „dat“ al diviziunii, o „fatalitate“ structurală a conflictului interior: sîntem locuiți de două „legi“ aflate în război (cf. și Galateni, 5, 17): legea „duhului“, dumnezeiască, și legea trupului, veșnic recalcitrantă. Problema este că, deși, în principiu, „trupul“ e slab și duhul e tare (Ev. după Matei, 14, 38), în imediat trupul prevalează. Ca să fie domolit e nevoie de o „suplimentare“ a părții duhovnicești prin Duhul Sfînt (Efeseni, 3, 16). Ajungem, astfel, la problema harului, în care nu ne aventurăm, deocamdată, de teama unor “poticniri“ încă și mai primejdioase.

Totul, pe fundalul conștiinței că sîntem „după chipul și asemănarea“ celui care ne-a creat. În aceste condiții, putem accepta că trupul nostru e un sediu al răului? Nu, căci „Dumnezeu a pus mădularele în trup, pe fiecare din ele, aşa cum a vrut El“ (1 Corinteni, 12, 18), „ca să nu fie dezbinare în trup“ (Idem, 12, 25). Ba mai mult: aflăm că „…pe cele ce ni se par că sînt mai de necinste ale trupului, pe acelea cu mai multă cinstire le încingem, şi cele necuviincioase ale noastre au parte de mai multă cuviinţă, de care cele cuviincioase ale noastre nu au nevoie“ (Idem, 12, 23-24). Ca să nu mai spunem că ne aflăm în spațiul unei credințe al cărei ax este „Întruparea“, adică coborîrea lui Dumnezeu în toate ale omului, mai ales în trupul care îi este, astfel, templu. Lucrurile se complică. Să zicem că, totuși, în „legea trupului“ s-a strecurat un vierme, o strîmbătate care trebuie doborîtă, anulată, „rectificată“. Ce arme avem la îndemînă? Bunul-simț răspunde, pripit: mintea, înțelepciunea, înzestrările noastre netrupești. Dar cuvintele Apostolului nu dau nici acestor „mădulare“ șanse necondiționate. „Unde este înţeleptul? unde este cărturarul? unde este întrebătorul acestui veac? Oare n-a arătat Dumnezeu drept nebună înţelepciunea lumii acesteia?“ (Idem, 1, 20). Avem de-a face, așadar, cu șubrezenii ale alcătuirii noastre care privesc și „carnea“, mereu hărțuită de ispite malefice, dar și apetențele cărturărești, inteligența, cunoașterea de tip lumesc, incapabile de „nebunia“ adevăratei înțelegeri. Și iată-ne din nou ajunși la problema harului, pe care nu îndrăznim încă să o luăm în piept…

Mărturisesc că, de-a lungul acestor considerații, m-am simțit, mereu, în pericol. Unul conjunctural (dogma „instituționalizată“ și vînătorii de eretici care lucrează cu anateme, „corectitudini teologico-politice“, „cum îți permiți?!“, „habar n-ai!“, „iadul o să te mănînce!“) și unul intim („de ce fac «dialectică» pe socoteala Absolutului?“, „de ce nu mă resemnez să creditez taina în termenii ei proprii și vreau să o «sistematizez» cu mintea mea cea proastă?“). Dar ceva îmi spune că limbajul de lemn și gîndirea gata-făcută nu sînt pe placul lui Dumnezeu. Că pietatea superficială, evlavia gesticulatorie, ortopraxia nu-i ajută, de fapt, decît pe cei care și-au vîndut interogativitatea vie, pe o poliță de asigurare în Rai. Că credința nu e o formă de suficiență dăscălitoare, ci o căutare însoțită de încredere, dar și de tulburare, un risc asumat, o neliniște. E o trufie să cred asta? Poate. Caz în care sper să mă ierte Dumnezeu. Mă consolez cu gîndul că, măcar, nu dormitez confortabil, în zona „căldicelului“. Prefer fierbințeala rece a căutării.

P.S. Ziceți bodaproste! :)

[forever...]

Scuze!
Şi mulţumesc!

[CristianR]

Probabil s-a întâmplat asta din cauză că ai editat ulterior mesajul. Dacă reeditezi în modul avansat diacriticele rămân cum trebuie. Cel puțin la mine asta-i soluția.

[ioan67]

În prealabil postat de CristianR

P.S. Ziceți bodaproste! :)

Multumim pentru serviciu! :)

[ioan67]

Domnul Plesu se plangea (pedagogic si retoric), in articolul din Dilema pomenit de mine, ca a luat aminte in cadrul unui Parastas mai degraba la nurii unei doamne splendide in nuri, decat la sfintele... Adicatelea se dadea lovit in lupta dintre Cer si pamant, dintre Duh si carne... Of, nene Plesu!... Te intelegem.

Ce sa zicem si noi acum?
Sa amintim bunului si harnicului filosof care se arata ravnitor in cele crestinesti cum zicea un poet...:) Pe aceeasi tema!

*
Vasile Voiculescu

Sonet


Mă lupt să scap iubirea de pătimaşul trup,
Să n-o mai sorb cu ochii, să n-o mai muşc cu gura,
Din laţu-mpreunării sălbatice s-o rup,
S-o curăţesc de carne, ca de pe aur zgura;
Să te ador în suflet; doar duhul să-ţi aleg-
O veşnică-mbinare a doua raze line...
Dar cum te-arăţi, mă-ntunec... şi sufletul întreg
Se face ochi, piept, braţe... zbucnite către tine,
Pâlpâitor de pofte, iar dinainte-ţi cad;
Din nou vremelnicia îşi cască-n mine-abisul.
Rostogolit pe dâre de flăcări, ca-ntr-un iad,
Mă-ntorc, cântând în carne...Mă doare numai visul
Că mai presus de fire, putând să o răstoarne,
Iubirea e sămânţa eternităţii-n carne.

[CristianR]

În prealabil postat de ioan67

Că mai presus de fire, putând să o răstoarne,
Iubirea e sămânţa eternităţii-n carne.

Doamne, ce metaforă! Ca de fiecare dată, Voiculescu mă lasă perplex. Ce dramatică pendulare între trup și duh, între om și Dumnezeu și cât de minunat exprimată!

P.S. Acum am citit finalul articolului lui Pleșu, O „piatră de poticnire“ pe tema libertății (care îi premerge celui postat de forever), și am văzut cât de bine se potrivește cu poezia lui Voiculescu pe care ai postat-o. Poate el însuși a fost inspirat de poet când a scris:
„Ca să nu mai spun că speram să nu-l văd umblînd vraiște prin sufletul meu și prin carnea mea, ca și cum ar fi la el acasă.”

[Copacel]

În prealabil postat de CristianR

Doamne, ce metaforă! Ca de fiecare dată, Voiculescu mă lasă perplex. !

Si pe mine, pentru prima data:
https://www.youtube.com/watch?v=j9oixyEIw_o

[CristianR]

Acuma-n post?

[Copacel]

În prealabil postat de CristianR

Acuma-n post?

Dar cine mananca asa ceva si in afara postului ?

[ioan67]

În prealabil postat de CristianR

Doamne, ce metaforă! Ca de fiecare dată, Voiculescu mă lasă perplex. Ce dramatică pendulare între trup și duh, între om și Dumnezeu și cât de minunat exprimată!

P.S. Acum am citit finalul articolului lui Pleșu, O „piatră de poticnire“ pe tema libertății (care îi premerge celui postat de forever), și am văzut cât de bine se potrivește cu poezia lui Voiculescu pe care ai postat-o. Poate el însuși a fost inspirat de poet când a scris:
„Ca să nu mai spun că speram să nu-l văd umblînd vraiște prin sufletul meu și prin carnea mea, ca și cum ar fi la el acasă.”

E de presupus ca domnul Plesu, un om bine informat (ca tot filosofu responsabil), s-a pus pe studiat autorii de literatura asazis crestina. Si, impreuna cu vechiul si bunul prieten de sueta, domnul Liiceanu, o fi dezbatut serios cartile adunate prin sertarele vechilor biblioteci.

As avansa insa si ipoteza ca domnul Plesu sa fi experiat pe propria piele (si chiar in carne) continutul unor idei si simtaminte pe care poetii de odinioara le cantau in solitudinea lor linistita. Urmind sa se exprime public asa cum se pricepe, intr-un alt limbaj decat al poetilor de vocatie, desi nu mai putin atragator...

Deocamdata admir modul in care Plesu cearca sa coafeze problema libertatii, asa incat sa o faca acceptabila pentru manierele, gusturile si confortul noilor bulevarde (sau stradute) ale cugetarii oamenilor vremii.
Din pacate, publicul de gura-casca nu poate prelua si metaboliza noile nutrimente, in lipsa probabil a unor enzime care se elaboreaza numai si numai cu nasul in cartile groase, iar nu rasfoind distrat reviste si petitii online.
Totusi, sa admiram modul elegant in care omul nostru de cultura mimeaza marile problematizari, gandirea! Si inca, gandirea crestina... Ce altceva ar putea sa faca, oare, daca voieste sa fie binevoitor si curtenitor in forfota cvasitembela a lumii de astazi?

P.S. Ma intreb cum rezolva maestrul delicata distinctie dintre a sugera (orizonturi, teme, niveluri si stari de spirit) si a sugestiona, tinind cont de publicul care suntem astazi. O fi si asta vreo dilema!