Cugetari din Dharma

[ioan67]

Asa de important e echilibrul asta... Parca nici nu mai conteaza fata de Cine, in raport cu Cine te pocaiesti. Te pocaiesti asa, in sine. O pocainta absoluta. Fara Persoana Dumnezeu? O pocainta intr-un vid absolut.
Echilibru sa fie! - juma bucurie, juma regret sau cam asa ceva...
Cu alte cuvinte, spui ca totul e ca omul sa functioneze linistit, echilibrat, placut cumva... Nu conteaza daca mai e cineva deasupra capului, nu conteaza de unde vii si unde mergi, nu conteaza Cui te inchini, Cui ai gresit eventual, fata de Cine te simti dator sau vinovat sau neimplinit sau Cine iti lipseste. Conteaza doar sa fii ...echilibrat.
Si iata-ne la picioarele unui nou zeu: zeul echilibru! Bucurie-regretul!

Sa fie asta pocainta predicata in Biserica lui Hristos?

*
Tu spui ca ca daca nu e cumpanit regretul cu bucuria atunci se cade in extreme. Pare logic, nu? Sau, ma rog, tautologic...
Dar, Florin, cine poate pune masura in pocainta (afara doar de Bunul Dumnezeu?)? Si ce legatura are pocainta cu regretele? Innoirea mintii (metanoia, pocainta) nu e o reactie la regrete sau, in fine, nu e doar atat. Nu e o afacere psihologica prin care, ce bine, scap de regrete... E cu totul altceva si, daca vrem neaparat un sentiment motivational pentru pocainta, acesta este dragostea. Dragostea impinge si sustine pe om in pocainta, dragostea pentru Hristos. Am putea adauga si frica, frica lui Dumnezeu. dar si aceasta este tot un rod al dragostei care e aprinsa in sufletul omului prin har.

Ce ai scris tu despre regret si bucurie e o falsa problema a pocaintei. E un sentimentalism care mai degraba impiedica pocainta decat o sustine.
Cred ca atentia aceasta atintita mereu pe psihologia vietii de credinta, pe controlul si conducerea amanuntita a oricarei miscari psihice, ajunge sa fie paguboasa si sa falsifice sau sa superficializeze (sa il coboare in minor) actul de credinta. In postarea ta tocmai asta cred ca ai facut, sa ma ierti de observatie.