Comunismul romanesc = O schizofrenie colectiva, unde sunt pacientii ?

[Florinvs]

A fost Gheorghe Tănase cel mai bogat om? Adevărata lui avere au constituit-o dragostea şi preţuirea oamenilor în mijlocul cărora a trăit. Chiar dacă a ajuns să fie victima timpului nemilos, a rezistat demn schimbărilor.

Veţi vedea, foştii săi colaboratori de la Slobozia, judeţul Ialomiţa, unde a fost prim-secretar din 1982, nu l-au ocolit, iar cea de-a doua soţie, Florica Tănase, i-a oferit sprijinul şi iubirea ei până în ultima clipă.

N-au trecut patruzeci de zile de la plecarea lui dintre noi, aşa că putem crede că sufletul lui Gheorghe Tănase s-a întors pentru o vreme şi pe la Vaslui. Până pe 2 noiembrie, putem să-i aprindem o lumânare şi să-i dăruim un gând bun, pe care să-l culeagă şi să-l ducă în lumea de dincolo.
Continuăm să ne amintim de Gheorghe Tănase, alături de ziaristul George Stoian.

– Spuneaţi că ialomiţenii l-au iubit mult pe Gheorghe Tănase.

– L-au iubit foarte mult şi aveau şi de ce. Poate, după Sibiu, unde se dusese Nicu Ceauşescu prim-secretar, Ialomiţa era singurul judeţ în care oamenii nu sufereau de foame, atunci, înainte de decembrie ’89. Noi, ialomiţenii, am fost daţi şi la Europa Liberă. Am auzit eu cu urechile mele cum s-a spus atunci: “Moare România de foame, româniii au bani şi n-au ce să cumpere cu ei, numai în judeţul Ialomiţa oamenii o duc bine”. Chiar asta a fost expresia: «că numai în Ialomiţa oamenii o duc bine». Făcuse Tănase astfel ca un renumit restaurant de acolo, Privighetoarea, să fie aprovizionat cu de toate pentru ca şi oamenii din ţară să poată veni să cumpere alimente. Veneau de peste tot şi cumpărau câte două-trei roţi de caşcaval, cinci-şase batoane de salam, cafea, bere. Se găseau de toate în Ialomiţa.

– Înseamnă că şi dumneavoastră aţi dus-o bine.

– Mai mult decât bine. La noi nu s-a simţit niciodată greul. Nu ne lipsea nimic. Tănase era foarte ataşat de agricultură şi a plecat din Ialomiţa cu părere de rău pentru că voia să ducă judeţul pe locul I la producţia de lapte. Încet-încet, a început să surclaseze judeţe care erau pe primele locuri. Mai rămăsese Suceava, dar nu a mai reuşit să întreacă şi acest judeţ pentru că a trebuit să plece. L-a schimbat Ceauşescu. Am să povestesc însă ceva legat de ideea Bărăganului ars de soare şi lipsit de fântâni. Gheorghe Tănase a dat dispoziţie ca pe toate şoselele, pe toate arterele, să se facă fântâni. S-au ridicat minunile acelea de fântâni cu cumpănă, pe care le ştiam numai din poveşti, din desenele vechi. A umplut cu fântâni tot judeţul. Erau toate funcţionale. El cutreiera toate drumurile, oprea maşina şi se ducea să verifice dacă era apă, dacă apa era bună de băut. Construind fântânile, Tănase a făcut o bucurie mare oamenilor. El se preocupa şi de industrie, de absolut tot şi nu putea fi păcălit pentru că se pricepea la toate. Era mai bun decât un inginer agronom sau zootehnist. Ştia totul. Şi, am mai spus, avea un comportament prin care nu făcea rău oamenilor, voia doar să-i sperie, să-i aducă în situaţia de a face treabă. Îmi aduc aminte cum făcea el şedinţele. Spunea: “Mâine dimineaţă avem comandament pentru agricultură la ora 5”. Şi, vă daţi seama, erau unii care locuiau la marginea judeţului şi erau anunţaţi doar cu o seară înainte. La ora patru şi jumătate, Tănase intra în sală şi nu mai avea nimeni voie să intre după el. Dădea dovadă de o punctualitate exagerată. Odată, mă aflam şi eu la o astfel de şedinţă, în calitate de ziarist. Era pe atunci un IAS, Ograda, care era ca un adevărat oraş. Erau acolo, pe teritoriul acelui IAS uriaş, locuinţe, grădiniţe, cantine, o carmangerie, fabrici de lapte. Director era un inginer deosebit, că nu putea oricine să aibă asemenea realizări. La acea şedinţă, Tănase l-a făcut praf pe directorul ăsta: “Să-mi spui dacă poţi să mai munceşti, dacă mai poţi să fii director acolo. Să vii imediat în birou la mine!”, i-a spus el şi a plecat în birou supărat. Directorul l-a urmat înnebunit. “Închide uşa!”, i-a strigat, apoi i-a spus relaxat, zâmbindu-i: “Ţi-a plăcut ce ţi-am făcut?”. Tănase îl simpatiza pe director, avea încredere în el, dar a vrut să-i sperie pe ceilalţi. L-a sacrificat într-un fel în ochii celorlalţi, care ştiau cu toţii că acela era un director extraordinar de bun. “Dacă ăstuia, care e atât de bun, îi face aşa, pe noi ne omoară”, gândeau ei. Ăsta era stilul de lucru al lui Gheorghe Tănase.

«Eu sunt de acord, dar unde să stau? N-am casă, n-am nimic“

– A plecat Gheorghe Tănase din Ialomiţa la Bucureşti, apoi a ajuns prim-secretar la Bacău. Aţi mai ţinut legătura cu el?

– Nu.

– Când v-aţi reîntâlnit?

– Cred că la vreo trei ani după revoluţie. Dar mai întâi ar fi câteva lucruri de spus despre ce s-a întâmplat la revoluţie în Bacău, unde a fost o revoluţie mai puţin de catifea decât a fost la voi, în Vaslui. Gheorghe Tănase nu a avut de suferit atunci, în ’89, pentru că se comportase bine şi la Bacău, dar regula era: cine a fost de la partid şi ne-a condus trebuia să plece, aşa că el a plecat imediat. L-a adăpostit fosta lui secretară de la cabinet. Când Tănase şi-a dat seama că nu mai poate sta la ea, a vorbit cu şeful de la silvic, tot prin intermediul secretarei. Directorul de la silvic a venit şi le-a propus domnului şi domnei Tănase să stea într-o cabană în pădure. I-a dus chiar el acolo, fără să spună nimănui unde îi duce. Ei au stat acolo douăsprezece zile, până când au venit revoluţionarii, care aflaseră între timp unde se aflau. “Domnule Tănase, nu avem nimic cu dumneavoastră, aţi fost om cumsecade, dar trebuie să plecaţi. Mâine, noi vă punem la dispoziţie un camion în care să vă încărcaţi toate lucrurile pe care le aveţi acasă. Până la ieşirea din judeţ, veţi fi escortat de poliţie”, i-au spus ei. Este interesant că ăia nu l-au întrebat unde să plece. Nu l-au întrebat: “Măi omule, tu ai undeva unde să te poţi duce?”.

[Florinvs]

– Realitatea era că Gheorghe Tănase nu prea avea unde să meargă, nu?

– Da, el atunci locuia la casa partidului din Bacău. Întreaga viaţă a stat doar în casele oferite de partid, în toate judeţele în care a fost prim-secretar. Binele care s-a întâmplat a fost că doamna Tănase, care era de la Livada, la opt kilometri de Râmnicu Sărat, încă avea acolo rude şi exista şi o casă în care nu locuia nimeni. Au telefonat rudelor să o pregătească. A doua zi, a venit maşina, i-a luat de acolo, de la cabană, şi i-a dus acasă, în Bacău, să îşi ia lucrurile. Surpriza a fost că, atunci când au ajuns, au văzut că revoluţionarii le spărseseră casa şi luaseră tot ce se putea lua: hainele de blană ale doamnei, televizor, aparatură, tot ceea ce aveau. Aproape că n-au mai avut ce să pună în maşină. Expresia lui Tănase când mi-a povestit a fost: “Ne-au luat tot”. Ce era să mai facă? Era atmosfera aceea de la revoluţie, totul era tulbure, nu mai era prieten nimeni cu nimeni, toată lumea parcă era duşman la duşman, aşa că el nu a putut să ridice glasul, să cheme poliţia şi să spună: “Mi s-a spart casa”. A trebuit să tacă. A plecat acolo, în comuna aceea.

– Cum aţi aflat unde se află?

– Am aflat târziu, peste vreo trei ani, când cineva mi-a spus: “Vezi că domnul Tănase este la Amara, în staţiune, are probleme cu reumatismul”. Am rămas şocat când am auzit. Imediat am urcat în maşină şi m-am dus la Amara. Am întrebat de el, dar mi s-a spus că e la tratament. L-am aşteptat să iasă de la proceduri. A venit spre mine, cu un prosop în cap. Nu s-a mirat atunci când m-a văzut pentru că, de fapt, el trimisese după mine. Am stat în seara aceea acolo, am ieşit la o bere, am stat de vorbă, mai mult despre boala lui. Mi-a povestit că avea probleme grave la un picior. Mi-a spus că locuieşte în satul ăla, Livada. Râzând, a adăugat: “Să vii pe la mine, să vezi ce ţuică fac, am cazan de ţuică, să vezi ce vin am, că am vie în curte şi pomi”. Vă promit că vin, i-am spus, mai ales că eu mergeam de două ori pe an după vin în Odobeşti şi treceam pe lângă livada lui. A doua zi însă, m-am întors la el. L-am luat şi ne-am dus împreună la Ilie Alexandru, un mare om de afaceri de la noi, care avea o societate Hermes şi care îşi construise pe domeniul lui renumitul Dallas. Era foarte bogat. Domnul Tănase îi făcuse acestui om de afaceri un mare bine pe vremea când fusese prim-secretar. Ilie Alexandru conducea boxul şi furase nişte bani de la nişte boxeri. Trebuia să intre în puşcărie, dar Tănase, care iubea sportul, l-a salvat. Acum s-a întors roata. I-am dat un telefon lui Ilie Alexandru. “Vezi că domnul Tănase e pe aici, vreau să vin cu el!”, i-am spus. “Veniţi”, s-a bucurat el. Ne-a primit într-un salon absolut fantastic, ornat cu flori, cu draperii, cu vreo cinci-şase ospătari pe lângă noi. Ce-am putut să vedem pe masă! Apoi, la plecare, i-a umplut portbagajul domnului Tănase. După întâmplarea asta, nu după foarte mult timp, m-am dus la Odobeşti şi am trecut şi pe la el. Casa era foarte îngrijită, şi curtea la fel. Mi-a plăcut totul foarte mult. El părea fericit sau cel puţin încerca să pară fericit, dar când l-am întrebat ce face acolo, n-a ştiut ce să răspundă. “E un preot aici, vizavi, e singurul cu care pot să mai stau de vorbă”, mi-a spus. După două-trei luni, am trecut iar pe acolo. De cum am ajuns, mi-a spus: “Mi-au spart casa!” Îl furaseră a doua oară. Era foarte necăjit şi dezamăgit de toate. M-a impresionat profund. Când l-am întrebat: domnu’ Tănase, dar dumneavoastră, unde faceţi baie? ”În lighean”, a răspuns. Din secunda în care am auzit răspunsul, mi-am spus: trebuie să fac ceva! L-am întrebat: sunteţi de acord să lăsaţi totul aici şi să veniţi la Slobozia? Sigur că a spus da. «Eu sunt de acord, dar unde să stau? N-am casă, n-am nimic. N-am bani să-mi cumpăr casă, unde să stau?” Ne înteresează pe noi asta. Am să văd ce pot face, i-am spus.

– Şi ce-aţi făcut?

– M-am dus la prefectul judeţului, care era medic veterinar. Şi lui îi făcuse Tănase bine pe când era prim-secretar, în sensul că l-a luat de la ţară, de undeva, şi l-a făcut directorul Direcţiei Sanitare Veterinare, aşa că îi era dator domnului Tănase. Şi directorul Fabricii de ulei, şi mulţi alţii fuseseră ajutaţi de Gheorghe Tănase. Domnule prefect, domnul Tănase stă vai de capul lui într-un sat, vrea să vină aici, dar n-are casă. Îi putem face rost de o casă?, i-am spus eu. “Da, măi, hai să-i facem rost de-o casă. Găsiţi, domnule Stoian, o casă, vedeţi cât costă, pe mine mă interesează să fac rost de bani”, mi-a răspuns prefectul. Am început să caut peste tot, prin ziare, prin oraş, timp de vreo două săptămâni. Îmi doream să găsesc ceva potrivit pentru domnul Tănase. Într-o bună zi, am găsit apartamentul care să i se potrivească, în centrul oraşului Slobozia, doar la câţiva paşi de casa mea.

[Florinvs]

– Vă doreaţi să locuiască aproape de dumneavoastră.

– Dacă tot am putut să aleg, am ales să locuim unul lângă altul. Aveam şi piaţa aproape, şi gara, şi autogara. Apartamentul era bun, dar era nereparat. Am negociat cu proprietarul şi am ajuns la 16 milioane, pe vremea aceea. Acum e momentul să spunem clar nişte lucruri. O să povestesc ce s-a întâmplat cu acest apartament. M-am dus la prefect şi i-am spus că am găsit un apartamentul acela de 16 milioane. “Du-te fără grijă, că eu am să fac rost de bani”, mi-a spus el. Din când în când, mai treceam pe la el şi îl întrebam cum mai e cu banii ăia? ”Am găsit şase milioane”, îmi spunea. Altădată îmi spunea că a mai găsit două milioane şi tot aşa. Odată, a tras chiar sertarul de la biroul lui şi mi i-a arătat: “Uite, ăştia sunt banii pentru apartament. Îi ţin aici”, mi-a spus. La un moment dat, mi-a spus: “Am strâns toţi banii, dar sunt doar 13 milioane, te rog să mă crezi că nu mai ştiu de unde să iau încă trei milioane. Lasă, că o să vorbim cu domnul Tănase să dea şi el trei milioane”, mi-a explicat. A vrut să-mi dea mie toţi banii, să mă ocup de acte, să-i dau omului cu apartamentul, dar eu i-am spus că nu aveam cum să mă ocup de acte, că lipseau cele trei milioane. Lui Tănase cum să mă duc să-i cer şi nici nu-l puteam aduce la Slobozia, că nu aveam unde. Într-o bună zi, m-a chemat prefectul la el şi mi-a dat cheile apartamentului. Se ocupase el de vânzare-cumpărare.

– Cum se numea acel prefect?

– Gheorghe Savu. Când mi-a dat cheile, mi-a spus: “Vezi să fie curat acolo”. Apartamentul însă avea geamurile vechi, instalaţiile sanitare smulse, parchetul neraşchetat, era o mizerie îngrozitoare. Nu pot să-l aduc pe domnul Tănase aici, mi-am spus, şi am apelat la un administrator de firmă care avea sediul chiar în blocul acela. Când a auzi că e vorba de domnul Tănase, pentru că îl cunoştea, mi-a dat nişte muncitori, care s-au dovedit a fi nişte incompetenţi. Au făcut o curăţenie de doi bani şi când au raportat că e gata, m-am dus acolo şi mi-am pus mâinile în cap. Nu făcuseră nimic, cred că furaseră toate materialele. Atunci m-am dus la Hermes din nou, la Ilie Alexandru, care avea o mare echipă de constructori. I-am povestit: domnul Tănase trebuie să vină, am luat apartamentul, dar multe nu sunt cum trebuie acolo. “Să vină şeful echipei de constructori la mine, a spus el. Te duci cu domnul Stoian şi vezi ce trebuie la acel apartament. Îmi raportezi, apoi nu pleci de acolo până nu termini tot ceea ce e de făcut”, i-a spus el. M-am dus cu acel om la apartament, el şi-a notat tot ceea ce trebuie făcut, apoi mi-a spus: “Veniţi peste patru zile aici şi vă dau cheia!” Şi peste patru zile, la prânz, m-am dus şi mi-a dat cheia. Când am intrat, totul era nou, strălucitor, baia şi bucătăria erau superbe, apartamentul era gata să-l primească pe domnul Tănase. M-am dus din nou la cel cu prima firmă, ştiam că avea maşini, şi i-am spus: dă-mi o maşină să mă duc să aduc lucrurile domnului Tănase.

«Toată lumea îl cunoştea»

– Cum a fost când i-aţi spus domnului Tănase că apartamentul îl aşteaptă?

– Eu deja îi telefonasem domnului Tănase cu ceva timp în urmă şi îi spusesem: pregătiţi-vă, că vă aduc la Slobozia. Lichidaţi tot ceea cea aveţi acolo şi pregătiţi-vă! Acum, când totul era gata, i-am telefonat din nou. Alo, domnu’ Tănase, sunteţi proprietarul unui apartament în Slobozia! El, care nu a fost niciodată tipul de om care să răspundă cu efuziuni, ci un tip mai rezervat, a spus doar atât: “Da? Nu mă păcăleşti?” Asta a fost forma lui de a răspunde. Nu vă păcălesc, i-am spus. Aveţi casă, spuneţi-mi doar când să vă trimit maşina să vă ia lucririle şi să vă aducă definitiv aici. “M-am cam pregătit”, mi-a spus şi mi-a indicat ziua în care să trimit maşina. În ziua stabilită, la ora la care a spus, a avut maşina. I-am pus în maşină şi doi muncitori care să-i încarce lucrurile. Seara, a venit la Slobozia. L-am aşteptat cu alţi oameni care să-l ajute la transportat mobila. A venit şi fiul său, Nicuşor, că-l anunţaseră la telefon că se mută. “Vezi, să vii să ne ajuţi la descărcat mobila”, îi spuseseră. Am dus la etajul trei toate lucrurile.

– Era bucuros domnul Tănase? Era mulţumit de apartament?

– Vai, ce bucuros era! Nu făcea el munci fizice de obicei, dar atunci l-am simţit că voia să pună şi el mâna pe ceva. N-a făcut nici atunci prea multe, dar era plin de entuziasm. Erau fericiţi amândoi, şi el şi doamna Tănase. Doamna, imediat cum a coborât din maşină, s-a dus să vadă apartamentul. “Tănase, avem o casă foarte frumoasă”, i-a spus. El încă nu urcase. Pe la orele 23, erau deja cu lucrurile sus. I-am lăsat şi am plecat. M-am întors la ei peste două zile, să-i văd ce fac şi cum s-au instalat. M-am aşezat pe un fotoliu şi i-am întrebat: v-aţi aranjat bine, vă simţiţi bine? ”Da, ne-am acomodat imediat, ne simţim bine”, mi-a spus domnul Tănase. Dar de ce nu ieşiţi din casă? M-am uitat pe la piaţă şi nu v-am văzut, cred că vă uitaţi la televizor toată ziua. “Nu mă uit, că n-am televizor”, mi-a răspus el. Cum n-aveţi televizor? “N-am, dom’le, că mi l-au furat şi pe ăsta. Nu mi-am mai cumpărat altul!” Atunci, pe loc, am dat telefon din nou la Hermes, fiindcă Ilie Alexandru avea o fabrică de televizoare, de fapt o linie de montaj televizoare. Primea piese şi monta televizoare, care se numeau chiar Hermes. I-am spus că am nevoie de un televizor pentru domnul Tănase. “Mergeţi, că vă aşteaptă televizorul”, mi-a spus Ilie Alexandru. Am urcat în maşină şi m-am dus la fabrică. Mă aştepta şeful fabricii, cu televizorul împachetat. Stătea în uşă şi mă aştepta să vin. Scosese televizorul atunci de pe linia de fabricaţie.

[Florinvs]

– S-a bucurat domnul Tănase de dar.

– Sigur. Era un televizor performant, cel mai mare care exista. Îl mai au şi astăzi. Gheorghe Tănase se uita foarte mult la televizor, în special la sport. Numai la sport şi la ştiri se uita. I-am dus imediat televizorul, dar am constatat că de fapt nu are unde să-l agaţe. Nu aveau nici cablu. Am dat imediat un telefon la un prieten, Bănică, şi l-am rugat să vină în jumătate de oră să monteze cablul. “N-aveţi contract, nu e cerere făcută?” Te-am întrebat eu de asta? Tu vii şi pui, iar mâine facem şi contract, şi tot ceea ce trebuie. Îţi spun eu despre ce este vorba. A venit Bănică, i-a întins cablul, iar când am plecat de acolo, domnul şi doamna Tănase priveau la televizor.

– Vă aminiţi acei paşi pe care i-aţi făcut dincolo de uşa apartamentului lor? Aveaţi inima uşoară pentru că, în sfârşit, aţi putut face şi dumneavoastră ceva pentru cel care vă ajutase atât de mult?

– Da, într-un fel, i-am făcut şi eu puţin din binele pe care mi l-a făcut şi el mie. Făcuse pentru mine două lucruri deosebit de importante, nu e cazul să le amintesc aici, dar, în afară de asta, Gheorghe Tănase merita să fie ajutat chiar dacă nu ar fi făcut nimic pentru mine. Făcuse atâta şi pentru judeţul Vaslui, şi pentru Ialomiţa, aici unde ne aflam, era un om atât de cumsecade… Apoi, un om de valoarea lui nici nu merita să trăiască în condiţii nefavorabile.

– Cum era viaţa de zi cu zi a lui Gheorghe Tănase la Slobozia?

– A început să iasă în oraş, ne întâlneam la piaţă, după care ne întâlneam în familie, la masă, la sărbători. Venea la noi cu soţia, ne duceam şi noi la el. Făceam patru minute de la noi de acasă până la ei. Eram invitaţi la toate evenimentele din familia lor. Gheorghe Tănase avea mulţi invitaţi de ziua lui. Avea mulţi prieteni care veneau în vizită şi stăteau şi la masă. Era o frumuseţe!

– Cine erau aceşti prieteni?

– Trei doctori cu soţiile lor, şeful de la Vinalcool, directorul Direcţiei Agricole, toţi cei care avuseseră funcţii mari înainte, când el fusese prim-secretar. Gheorghe Tănase îşi sărbătorea ziua de naştere pe 25 ianuarie. Era născut cu o zi înaintea lui Ceauşescu. Îmi amintesc că, o dată, a avut atât de mulţi invitaţi, încât nu a putut să-i primească pe toţi într-o zi. Îmi aduc aminte că noi am fost a doua seară invitaţi, alături de alte familii. A fost pentru prima dată în viaţă când l-am văzut atât de binedispus. Atât de mult se pregătise pentru ziua lui, că îşi notase într-un carnet bancuri. Nu-mi imaginam latura asta a domnului Tănase. Avea o sensibilitate ascunsă, pe care nu i-o bănuiam. Nu-şi exterioriza sentimentele, dar simţeai că în interiorul lui e de o blândeţe nemaipomenită şi că trăieşte intens totul. Toţi musafirii care am fost atunci ne-am mirat şi ne-am amuzat. Domnul Tănase nu ştiu unde umblase, ce făcuse, că scrisese în carnet foarte multe bancuri. El, pe care niciodată nu l-am văzut în postura asta, ne-a spus toată seara bancuri. Spunea: “Staţi să vă mai spun un banc”, şi dădea foile. Citea din carnet. Ne-am amuzat atunci! Îi plăcea să iasă de 1 Mai la pădure. Noi avem un crâng acolo, aşa că ieşeam împreună, făceam grătar. Totul era bine. Domnul Tănase avea un obicei ciudat. De Anul Nou şi de Paşte, scria felicitări pe care le trimitea prin poştă în Slobozia, la toţi cunoscuţii. Eram sigur că de sărbători o să găsesc în cutia poştală felicitarea de la domnul Gheorghe Tănase.

– Fiul său, Nicuşor, îl vizita la Slobozia?

– Nu. Ieşise inginer, se căsătorise cu o fată frumoasă şi instruită, locuia în Bucureşti, pe lângă Palatul Victoria. La un moment dat, a trăit o dramă şi a murit. A avut un singur fiu, George, un copil foarte bun, care a făcut polo pe apă şi care a fost foarte apropiat de domnul Gheorghe Tănase. De câte ori venea, când era mic, în Slobozia, venea şi pe la mine. Îl aşezam pe un scăunel în mijlocul camerei şi el se uita ore în şir la desene animate, la video.

– Ce pasiuni avea Gheorghe Tănase?

– A devenit mare iubitor de câini. Şi-a luat un căţeluş pe care îl plimba toată ziua şi era foarte fericit. Se plimba prin parc, ieşea la piaţă. Ne întâlneam destul de des. “Să trăiţi domnu’ Tănase!”, “Să trăiţi domnu” prim-secretar!”, îi spuneau oamenii. Toată lumea îl cunoştea. Unii nu îndrăzneau să i se adreseze, dar absolut toată lumea se uita către el. Oamenii îl recunoşteau şi aveau o tresărire de bucurie. Nimeni nu se uita încruntat sau urât spre el

[Florinvs]

Gheorghe Tanase, prim-secretar al judetului Vaslui 1968-1982, apoi prim-secretar al judetului Ialomita

[Florinvs]

Interviu cu Ion Fratila, prim-secretar al judetului Vaslui 1982-1987

DOLIU… Ion Fratila;, prim-secretar al Vasluiului în cea mai prospera perioada a judetului (1982-1987), a încetat din viata sâmbata, la un spital din Bucuresti. Rudele, colegii si toti cei care l-au cunoscut l-au condus, ieri, pe ultimul drum. Înmormântarea a avut loc în Târgoviste, locul sau de bastina si acolo unde s-a retras dupa revolutie.

Ion Fratila era vazut ca un “om foarte bine pregatit pentru administratie. Era un bun cunoscator a problematicii judetului si foarte atasat de agricultura. Productiile agricole au crescut considerabil în perioada sa si asta nu este un mit. Cresteau real, nu pe hârtie. Tot în vremea sa exporturile de carne, lapte si produse lactate erau foarte mari, dar nimeni din judet nu murea de foame. A construit foarte multe locuinte pentru oameni. În schimb era foarte sever si neîndurator când era mintit. Era foarte bine informat. Stia sa aprecieze oamenii. Specialistii aveau întâietate, iar pe cei care vorbeau mult, dar faceau putin, îi dibuia imediat. Îi placea productia, propaganda mai putin” a declarat Corneliu Mihalache, pe atunci director la complexul de berbecuti Ivanesti.

“Lua tot timpul apararea judetului fata de Ceausescu”

“Aseara (n.r. 25 aprilie) am aflat ca Ion Fratila a murit. Îmi pare foarte rau ca nu am ajuns la înmormântarea sa. A venit sarac în judet si a plecat tot sarac, ceea ce în ziua de azi nu prea se întâmpla. A avut multe necazuri în ultima perioada a vietii, în special cu sotia sa care era bolnava. Poate nu merita un destin atât de crunt pe finalul vietii. A fost un om deosebit, a tinut foarte mult la judetul Vaslui si a facut tot ce s-a putut pentru dezvoltarea acestuia. Era foarte sobru, curajos si cu picioarele pe pamânt. Lua tot timpul apararea judetului fata de Ceausescu. Am sa va povestesc o întâmplare ca sa va dati seama de acest lucru. În 1987, Ceausescu venea la Vaslui. Prim-secretarul l-a prelut de la Codaesti, iar eu, împreuna cu Petrica Botez, director la Directia Agricola, l-am asteptat la Pochidia. Primul a ajuns Ceausescu. A facut un pic de panarama;, asa cum se întâmpla de obicei. Ne reprosa ca porumbul nu e bine prasit. De nicaieri, a aparut o femeie, care l-a luat la rost pe presedinte. <<Cum, domne, nu e prasit bine? Si apoi, dumneavoastra va arde de porumb. Nu vedeti ce seceta e? E mai rau ca în ’46. O sa murim de foame>>. Ceausescu a amutit. I-a explicat femeii ca nu se poate întâmpla asta, pentru ca sunt peste zece milioane de tone de grâu în rezervele de stat. Femeia i-a raspuns ca degeaba sunt acolo, daca în sat nu e niciun stiulete de porumb. <<Sa ne trimiteti porumb aici, în sat, ca noi murim de foame>>, aproape ca a tipat femeia la Ceausescu. Eu ma gândeam ca ma aresteaza. Între timp, ajunsese si Fratila cu al doilea elicopter, care când si-a dat seama ca lucrurile escaladasera, i-a spus lui Ceausescu ca femeia are dreptate. Va dati seama ca nu i-a fost usor. Îmi aduc aminte ca Ceausescu s-a tinut de cuvânt si a trimis porumb familiilor afectate de seceta. V-am spus aceasta întâmplare ca sa constientizati ca Fratila nu s-a ascuns niciodata dupa colt”, a declarat secretarul adjunct pe probleme de agricultura pe atunci, Vasile Strungaru.

Cariera politica a fostului prim-secretar Ion Fratila

Ion Fratila avea 77 ani si o cariera politica impresionanta. Si-a început activitatea de partid înca din primul an de scoala profesionala, devenind membru al Uniunii Tineretului Muncitoresc în 1954. În anul urmator s-a înscris în sindicat, remarcându-se ca un bun om de partid. Imediat dupa terminarea liceului, în 1961, a început procedurile pentru intrarea în Partidul Muncitoresc Român, devenind candidat. În Vaslui, Ion Fratila a detinut functia de prim-secretar, functie suprema într-un judet, între anii 1982 si 1987, dupa care a fost la cârma judetului Prahova, în perioada noiembrie 1987 si decembrie 1989. La Revolutie, Ion Fratila era membru al Comitetului Central (CC) în cadrul Partidului Comunist Român (din 1984), membru supleant al Comitetului Politic Executiv al CC al PCR (din 1987), prim-secretar al Comitetului judetean de partid si presedinte al Comitetului Executiv al Consiliului popular al judetului Prahova (din 1987), deputat în Marea Adunare National&atilde; (din 1985).

La o sedinta la Vaslui, unde era prezent si tata si primul secretar Fratila, acesta din urma i spune lui tata- Nea Valerica, sa nu iei exemplul de la burtosii astia din prezidiu! La care tata i spune- Nici tu, Ioane!

[Florinvs]

Ion Fratila- prim secretar al judetului Vaslui (1982-1987) si al judetului Prahova (1987-1989)

jpg.gif ion-fratila-prim-secretar52_427381613_o.jpg (157 Octeţi)