Omule, incotro?

[Mosh-Neagu]

Cristian, stii ce inseamna toate citatele puse la dispozitia celorlalti? Praf in ochi, frate, si nimic altceva. Pentru ca fiecare trece cu viteza luminii, oprindu-se doar la: "Ia ui-te si la asta! Daca si-ar insusi macar o particica din ce citeaza, i-ar fi in primul rand lui de folos si abia mai apoi, noua!"
Lumea este intr-o continua alergare, Cristian, nu pentru a se lumina pe sine, ci pentru a-i lumina pe ceilalti. Fiindca nimeni, Cristian, nu se recunoaste pe sine, cu adevarat slab si neputincios. Chiar daca pe ici-pe colo, cineva mai scapa cate un "Vai mie, ca sunt pacatos!", se gasesc imediat destui sa sustina ca este fatarnicie, nicidecum un moment trecator de smerenie... In plus, poti sa fii ani la rand cuminte in banca ta, fara sa superi pe nimeni, daca o singura data ti-a scapat un gand mai ne-la-locul lui, este de-ajuns sa fii pus la zid si toata lumea sa-si aminteasca cine esti, cine ai fost, cine vei fi si unde ti se cuvine sa mergi dupa ce vei muri!... Dragoste crestin-ortodoxa... De-aia parca uneori inclin sa-i dau circumstante lui Ioan, desi... un singur si micut adevar, nu scuza nimanui dispretul, aroganta si mandria! Cat timp nu ne smerim (valabil pentru toti, indiferent de tabara si "adevarul" sustinut) suntem in aceiasi barca. Cat timp nu e iertare, NU facem voia lui Dumnezeu. Cat timp inca ne tulburam si ne maniem pentru vorbele spuse de altul si nu gasim in noi nici dragoste, nici bunavointa catre un dialog ziditor care sa-i linisteasca inclusiv pe cei ce privesc, nu doar pe cei implicati, suntem de plans, fiindca... nu aducem rod bun, ci facilitam dezbinarea... Stiu asta din experienta de viata, fiindca in loc ca vorbele mele despre credinta si Dumnezeu, sa-si gaseasca culcus in sufletele celor foarte dragi si apropiati (frati si cumnati), care sunt de-altfel extrem de pasnici si cu certitudine inmultitori de talanti, fata de mine, bun de nimic, n-am reusit decat arareori sa conving cat de cat... Si am plans amar, fiindca Dumnezeu mi-a dat mie sarcina sa "transmit", iar eu am ratat fiindca n-am stiut sa fiu bland in cuvant, ci mai degraba patimas si extrem de transant! Iar cumnatul cu pricina, "a plecat" nemantuit, la 56 de ani!... Dealtfel mare "filozof", care-ti vorbea ore in sir despre Platon si Socrate, Eschil, Sofocle, dar mai ales... mai ales Neitzeche... Nu puteai sa-l contrazici fara sa-ti zambeasca ingaduitor in superioritatatea sa, raspunzandu-ti: "EU STIU! Fiindca am citit!" Si a plecat "citit", uimitor de rapid, nu fara a primi o trista si ultima revelatie pe patul suferintei de la Cluj, cand ii spunea surorii lui (sotiei mele): "Ma rog cum pot, din ce-mi mai aduc aminte!" Desi am incercat cu doi ani inainte sa-l conving sa se spovedeasca, iar mai apoi inainte cu un an, nu l-am putut convinge. Desi nimeni, absolut nimeni nu anticipa ce avea sa urmeze. Dimpotriva, obisnuia sa spuna atunci cand cineva ii cerea sa puna in regula anumite proceduri notariale: "Ai rabdare ca doar nu mor!"
Nu pe el mi-e ciuda ci pe mine ca nu am fost in stare sa-l conving, desi Dumnezeu s-a bizuit pe mine! Nu mint si nu exagerez cand spun ca NU SUNT BUN DE NIMIC! Si ma tot rog sa fiu si eu bun la ceva, ca in jurul meu toti isi inmultesc talantul in fel si chip. Unul face case, unul face sobe, unul este bun profesor altul medic, altul preot... Unul stie sa faca bani si da de munca multor oameni, altul stie sa faca agricultura, si tot asa si tot asa... Pe cand eu... cu ce sa ma laud? Dar poate tocmai aici este raspunsul... Daca as fi stiut sa zidesc case, sau sa vindec bolnavi sau sa fac bani... probabil m-as fi laudat cu asta, ca si cum as fi reusit singur! As fi spus: "EU STIU!", cand de fapt habar nu am de nimic, cu cat cred ca stiu mai mult!...
Fiecare, in linistea sufletului lui, ar trebui sa se intrebe: "Incotro, omule? Incotro?" De cativa ani, mi-am facut un obicei sa spun "Stapane, Doamne, ajuta-ne sa daruim Iubire, ca sa putem cunoaste mila Ta!" O data, de doua ori, de zece, de cincizeci de ori pe saptamana... nu stiu, dar o spun. Si asa, pe nesimtite, am observat ca jignirile altora nu ma mai afecteaza si nu ma mai tulbura, ci dimpotriva, parca imi arata si o alta eventualitate a chipului meu care mie imi scapa, fiindca sunt trufas... Nu, nu am scapat de tot de tulburare si maniere... Dar le iau ca pe un semn ca Dumnezeu ma cerceteaza inca si nu a ridicat chiar toate ispitele... Inca mai am destule cu care ma lupt si nu de putine ori sunt ingenunchiat de ele... Dar ma resemnez usor cand vad ca pana si inaltpreasfintitii sunt incercati astfel, cu atat mai mult eu, neica nimeni...
Asadar, Cristian, sa avem rabdare, rabdare, rabdare, rabdare... Iar cand nu mai putem, sa incepem din nou sa avem rabdare, rabdare, rabdare, rabdare...