Raspunsuri duhovnicesti +

[cristiboss56]

Deci, ca sa vorbim de linistea si pacea ce trebuie s-o aiba totdeauna slujitorul si robul lui Dumnezeu, adaugam: Aceasta intoarcere si pocainta sa fie toata asezata in nadejdea catre Dumnezeu, bineinteles nu numai pentru greselile usoare si zilnice, ci si pentru cele mari si mai grele din cele obisnuite, in care cateodata cade si servul lui Dumnezeu, dupa slobozire, din cauza celor facute nu numai din moliciune si neputinte ci uneori si din rea vointa.

Zdrobirea ce tulbura mintea celui duhovnicesc, nu aduce vreodata desavarsire in suflet daca nu se va uni cu nadejdea in mila lui Dumnezeu. Ea e necesara intai celor ce doresc a iesi din ticalosiile lor, ci si a dobandi o inalta treapta de virtuti, mare dragoste si unire cu Dumnezeu, pe care multi barbati duhovnicesti nevoind sa o inteleaga stau totdeauna cu o inima si cu o minte mai deznadajduita si nu vor sa inainteze ori sa primeasca mai mari daruri de la Dumnezeu, ce le sunt gatite din zi in zi. De multe ori traiesc o viata nemernica, nefolositoare si vrednica de plans. Ei nu vor sa urmeze decat inchipuirile lor. Nu vor sa imbogateasca adevarata si mantuitoarea invatatura, ce ii indrepteaza in calea imparateasca a bunelor virtuti crestine si la pacea lasata noua de Hristos, cand zice: ”Pace las voua; Pacea mea dau voua’‘ (Ioan. 14, 26). Apoi acestia sunt datori totdeauna, in vreo suparare din cauza unor indoieli ce urmeaza stiintei lor, sa asculte de parintele duhovnicesc ori de altcineva destul de in stare a da asemenea sfaturi. Aici sa se consacre si sa se odihneasca deplin.

hristos-samarineanul-cel-milostiv.jpg

[cristiboss56]

*** editat***

[cristiboss56]

Sufletul sa fie in pace, sa progreseze si sa nu piarda timpul

Sa faci ce ti-am spus in cap. XXVI, part. I, adica: ori cand vei vedea ca ai cazut in vreo greseala din cele iertate, mai mica ori mai mare, chiar de ti se intampla aceasta de milioane de ori, nu te supara, nu te tulbura si nu-ti pierde mult timp a o cerceta. Ci indata cunoscand ce ai lucrat smereste-te si vazandu-ti neputinta, intoarce-te cu dragoste la Dumnezeu si cu gura ori cu mintea, zi:

‘‘Domnul meu, n-am facut decat ceea ce sunt. Nu se putea astepta de la mine decat aceste neajunsuri. Si, daca n-ar fi fost bunatatea Ta care sa-mi ajute si sa nu ma paraseasca, nu m-as fi oprit numai la ele. Iti multumesc ca m-ai slobozit si suferi durere pentru ceea ce am savarsit, neraspunzand darului Tau. Iarta-ma si-mi da dar a nu Te mai vatama si a nu ma mai desparti prin ceva de Tine. Tie doresc a-Ti sluji si a ma supune totdeauna.”

Dupa ce vei face aceasta, nu-ti pierde timpul a gandi ca Dumnezeu nu te-a iertat, ci cu credinta mergi inainte, urmandu-ti obisnuitele nevointe ca si cum n-ai fi cazut in nicio greseala. Fa aceasta nu numai odata ci de sute de ori, iar de e nevoie in orice clipa, cu aceeasi indrazneala pana la urma ca la inceput, caci astfel faci mare cinste bunatatii lui Dumnezeu, pe Care trebuie sa-L socoti intotdeauna bun, prea indurat, ce covarseste inchipuirea ta. In acest fel, progresul tau nu va fi impiedicat, ci va merge inainte si nu-ti vei pierde zadarnic timpul si rodul.

Chiar intr-unul din neajunsurile de mai sus poti ramane in pace, daca procedezi astfel: indeamna-te cu o forta launtrica a-ti cunoaste nemernicia ta si a te smeri inaintea lui Dumnezeu. Sa cunosti apoi si indurarea lui Dumnezeu facuta cu tine, a-L iubi, si a-I inalta nenumarate multumiri si slavoslovii. Din aceasta cadere te vei inalta mai mult, cu ajutorul dat de Dumnezeu.

Trebuie sa ia seama la aceasta cei ce se supara, se indoiesc cand gresesc, pentru a vedea cat de mare este orbirea lor. Caci umbland cu atata paguba isi pierd timpul. De aceea le si dam acest avertisment, care-i o veche cheie cu care sufletul poate deschide mari comori si intr-un timp scurt se imbogateste cu darul Domnului nostru Iisus Hristos, caruia se cuvine toata slava cinstea si inchinaciunea, impreuna cu cel fara de inceput al Lui Parinte si cu prea Sfantul Duh, acum si in vecii vecilor. Amin”.

petru-pe-apa.jpg

[cristiboss56]

Parintele Rafail Noica: NU-I NEVOIE SA DEZNADAJDUIM!




“… Sa revin la cuvantul: “Tine-ti mintea in iad si nu deznadajdui“. Parintele Sofronie, cand a auzit cuvantul acesta pentru prima oara, a simtit ca acest cuvant era cuvant dumnezeiesc, nu numai pentru Siluan si mantuirea lui, ci pentru o intreaga epoca, pentru toata deznadejdea asta care se infiripa intr-o lume deosebit de deznadajduita, asa cum o cunoscuse el, dupa primul razboi mondial.

As vrea sa mai adaug si cuvantul asta: cand zice Dumnezeu “nu deznadajdui!“, pe multi i-am vazut incordandu-se peste masura – ca deja erau prea stresati -: cum sa ma tin sa nu deznadajduiesc, sa nu-L supar pe Dumnezeu? Nu, fratilor, nu despre asta e vorba, nu interzice Dumnezeu deznadejdea, dar ne spune ca … nu-i nevoie! Nu-i nevoie sa deznadajduim!

Cand nu mai poti, cand innebunesti… cum i-a zis parintele Sofronie unui pustnic: “du-te si fa-ti o ceasca cu ceai“. Sau cum i-a zis Sfantul Isaac Sirul unui pustnic: “cand simti gandurile de hula ca te biruiesc, inveleste-te in mantia ta si culca-te“. Zic eu pe limba noastra moderna: “Trage un pui de somn“, refa-te trupeste si, dupa aia, cand iti refaci puterile, continui… Parintele Sofronie i-a impartasit acelui pustnic ceea ce traia el, vazandu-i starea duhovniceasca in care era (acela ceruse un cuvant de mantuire) – el tocmai il gazduia, ii pregatise un ceai, niste biscuiti si ce-avea el acolo. Si-i zice pustnicului: “Traieste-ti deznadejdea pana la capat. Cand simti ca te apropii de a cadea in prapastie, du-te si fa-ti un ceai“. Adica: mangaie-te. Si cand te intaresti, poti sa continui. Asa cum facea si el. Continui in ce fel? Stiind ca exista pe undeva, inca necunoscuta mie, o Pronie dumnezeiasca, pe care astept s-o vad (…)

In cele mai cumplite momente ale vietii nu numai ca nu este cazul sa deznadajduim, sa dam drumul oricarei nadejdi si sa ne dam mortii, ca sa ne incuiem in acea deznadejde; dar, mai mult: de multe ori, poate de fiecare data, cele mai cumplite ale vietii noastre sunt, potential, cele mai pretioase. Ala e momentul cand trebuie inca o clipa sa tii… Gandeste-te la chipul marinarului care a fost prins pe puntea corabiei de un val care navaleste peste corabie si pentru o secunda sau doua puntea corabiei va fi sub mare: pai, ala-i momentul sa dai drumul la bara? Nu, nu e nici macar momentul in care sa incerci sa fugi ca sa-ti “castigi” cabina. Nu, ci ala-i e momentul in care trebuie un singur lucru: sa tii bara! Si-ti tii si respiratia pana cand trece valul. Cand se ridica apoi corabia deasupra valurilor, atunci poti sa te duci, tusti, in cabina, daca e cazul… Deci in momentele cele mai grele, cele mai sfasietoare si tragice ale vietii noastre, momentele alea sunt, potential cele mai pretioase (…)

Am vorbit de viata noastra personala, dar (e valabil si pentru) viata noastra mondiala. Ca vorbim de perioada eshatologica, adica perioada sfarsitului...(…) Banuiesc ca aceasta perioada, oricat de tragica…, ba nu: cu cat mai tragica, cu cat mai sfasietoare este cu atat mai pretioasa, nu numai pentru viata noastra personala, dar si adamic, istoric. Ce va fi? Vom vedea, dar noi traim cu nadejde in Dumnezeul nostru.

Si cerem lui Dumnezeu ca ceea ce nu poate face omul, sa cultive El in noi, dupa cuvantul Lui: “Ceea ce este cu neputinta omului, este cu putinta lui Dumnezeu“. Si mai mult ca oricand trebuie sa intetim rugaciunea asta: “Doamne, vino si salasluieste in mine si Tu insuti lucreaza in mine cele bineplacute Tie!“. Si dintre “cele bineplacute” de care avem nevoie astazi este vorba de o credinta care sa ne sprijineasca prin niste evenimente, vedem, poate din ce in ce mai cumplite, din ce in ce mai de necrezut. Nu numai ca nu este clipa sa deznadajduim, ci acum este momentul in care trebuie sa tinem “bara” mai mult ca orisicand, pana va trece valul. Cine stie cum si in ce fel? Dar esentialul este cuvantul: “Tine-ti mintea in iad si nu deznadajdui” (…)

[cristiboss56]

Cu Revolutia industriala si cu Primul Razboi Mondial incepe o alta lume. Si in lumea asta incercam, cat putem si noi, sa traim cum au trait Parintii nostri. Cat putem: multam Tie, Doamne,… cat nu putem: …rabdare! Si cum zicea parintele Cleopa: rabdare, rabdare, rabdare… Domnul sa va dea si sa ne dea la toti o oarecare tainica mangaiere dumnezeiasca, cu care poti sa treci! Mangaierea marinarului care stie ca valul ala va trece, doar acum una sa stiu: sa tin bara asta...”.

(din conferinta: “Filocalia – intrupare si premise eshatologice”)

[cristiboss56]

Stiti ce e pãcatul. O definitie mai teologicã spune cã pãcatul este moartea, care lucreazã în mãdularele noastre. Pãcatul este lucrarea minciunii. În Dumnezeu nu existã minciunã, minciuna este moarte, iar în Dumnezeu este numai viatã. […]

Desi cãdem si noi într-o viatã animalicã, prin lucrarea pãcatului în noi, dar totusi pãcatul niciodatã n-a satisfãcut pe om, fiindcã omul rãmâne totusi chip al lui Dumnezeu, si, cumva, undeva, cândva, pãcatul se va adeveri ca minciunã, pãcatul îsi va da arama pe fatã si omul va întelege, sau nu va întelege, dar va suferi, fiindcã nu asta mã poate satisface, nu minciuna, nu surogatul, nu altceva decât ce este gândul lui Dumnezeu.

caderea in pacat Adam EvaOmul – chip si asemãnare. Chipul lui Dumnezeu este ceva din alcãtuirea a tot omul, care îl diferentiazã radical de restul zidirii. Asemãnarea este împlinirea acelui potential, si adevãratul sens al vietii omului este acea cãlãtorie pânã a dobândi asemãnarea cu Dumnezeu. Sfintii au dobândit-o fiecare în mãsura în care au dobândit-o. Nu sunt eu în stare sã mãsor (singur Dumnezeu stie care e mãsura), dar, în ei vedem ceva din acea asemãnare, din acea îndumnezeire la care cautã sã ajungã omul, si de aceea avem atâtea vieti de sfinti. Îndumnezeirea tot omul o cautã, cã îsi dã seama sau nu. O cautã drept sau o cautã pãcãtos. Pânã la urmã pãcatul se poate reduce la un element esential: îndumnezeirea fãrã Dumnezeu, auto-îndumnezeirea. Omul, când se vrea mare si tare, el nu-si dã seama, cã nu vrea mai multi bani sau mai multã faimã decât aproapele, ci el, undeva, ar dori sã ajungã un Dumnezeu, si devine, în mãsura în care întelege el.

Dracii sunt îngeri cu chipul lui Dumnezeu, care au cãzut de la adevãrata îndumnezeire în rãtãcirea auto-îndumnezeirii. Existã douã cãi, dar una e adevãratã: cea pe care ne-a arãtat-o Dumnezeu; cealaltã cale este ceea ce se numeste pãcat, si nu duce nicãieri – pe om [trup] îl duce înapoi în pãmânt, si sufletul în vesnicã despãrtire de Dumnezeu (hai sã lãsãm de-o parte tot felul de chipuri reale sau imaginare, tigãile din iad si frigãrile, toate acestea care sunt într-o mãsurã si închipuirea noastrã pe bazã de ceva real), vesnica despãrtire de Dumnezeu fiind iadul – fiindcã nici un suflet, nici un duh, nu a fost fãcut de Dumnezeu cu chipul lui Dumnezeu, ca sã rateze în halul acesta. Iadul este, dacã existã asa ceva ca loc în lumea duhului, este locul celor ratati. Dacã omul este chipul lui Dumnezeu si în înfãptuirea finalã, asemãnarea, atunci ce este omul? Iatã cã adevãrata antropologie, studiul omului, trebuie sã treacã prin “studiul” lui Dumnezeu!

[…]

Omul, de la cãdere, gândeste obiectiv, stiinta se gândeste stiintã obiectivã si cade în limitele unei îngrãdiri care la nivel duhovnicesc este o erezie – îngrãdirea între obiectiv si subiectiv. Ce este obiectivul – a fi obiectiv, a nu fi subiectiv? Este a mã referi la obiect, pânã la urmã. A fi obiectiv este a-mi stinge persoana, ca sã mã conform cu obiectul. Îti prezint tie obiectul, asa cum este el în sine. Dar si stiintific este o rãtãcire lucrul acesta. Toti marii savanti si marii gânditori zic, cu un oftat, cã nimeni nu poate fi absolut obiectiv. Pe de o parte, fiecare vede obiectul asa cum îl vede el; n-ai încotro: tu esti un subiect! Pe de altã parte, subiectul este mai important decât obiectul! Ceea ce ei numesc subiect este persoana, este chipul lui Dumnezeu si potential asemãnarea. Sã reduci pe Dumnezeu la un obiect? De ce? Ca sã fii adevãrat. Pãi atunci cãutarea este nu a fi subiectiv sau obiectiv, ci a fi adevãrat.

Ce ne dã Biserica (viata, nevointa drept înteleasã a Bisericii)? Nevointa de a ne des-pãtimi. De ce? Ce e patima? Patima este un ecran, este un vãl pe care, zicea Sfântul Pavel, îl au iudeii atunci când citesc legea lui Moise, si nu înteleg în lumina lui Hristos, cã au acel vãl. Deci patima este un ecran, o oglindã deformatoare, o prismã strâmbã. Si atunci, cum putem sã vedem obiectul – hai sã zicem – corect (nu obiectiv)?. Trebuie sã-l vedem cum îl vede Fãcãtorul lui, si, de aceea, noi învãtãm prin Bisericã sã ne despãtimim, ca sã vedem lucrurile cu ochiul lui Dumnezeu.

Revenim iarãsi la îndumnezeire. Pânã la urmã, nu este atât de important a vedea un obiect – asta este de folos mai mult pentru viata noastrã pãmânteascã – cât este de important sã ajungem sã devenim ca Dumnezeu, sã vedem ca Dumnezeu, sã cugetãm ca Dumnezeu, sã trãim ca Dumnezeu, fiindcã în acea gândire, în acea trãire, nu este doar o împlinire sufleteascã vremelnicã, ci, în acea devenire ca Dumnezeu, vedere ca Dumnezeu, gândire ca Dumnezeu, se tãinuieste, sau mai bine se descoperã însãsi viata nestricãcioasã.

Viata nestricãcioasã, care, prin pronie dumnezeiascã, prin rânduiala proniatoare a mortii, face totusi ca tot omul si toti sfintii sã moarã, si astfel moartea pune capãt lucrãrii mortii, lucrãrii care duce pânã la moarte, deci pãcatul, cum zice Sfântul Pavel, nu mai este activ dupã moarte. Pãcatul si-a istovit toate resursele cu moartea, iar dacã sufletul trãieste dupã moarte, apoi omul a revenit la nemurire. Ba si trupul ne este fãgãduit sã-l primim înapoi în ziua de apoi, tot prin pronie dumnezeiascã.

[cristiboss56]

[…]

Când ziceam „ce este omul?”, ziceam cã pe Dumnezeu trebuie sã-L studiem. Dar nu sã studiem, cã doar obiectele se studiazã. De aceea spuneam cã persoana nu poate fi obiect de studiu. Omul însã gândeste obiectiv dupã cãdere. Obiectiv si subiectiv. Gândeste în termeni de „ce este Dumnezeu?”, „ce este adevãrul?”. Dumnezeu este un „Cine” si adevãrul este un „Cine”. Pãrintele Sofronie într-o zi ne-a spus un lucru uimitor, chiar de mai multe ori. Vorbeam de cum a zidit Dumnezeu lucrurile, cã noi trãim în trei dimensiuni (lugime, lãtime, înãltime), dar sunt filozofi care spun cã si timpul este o dimensiune, a 4-a dimensiune, cãci un obiect în 3 dimensiuni, dacã nu are si o clipitã de timp mãcar, el nu existã. Sunt o infinitate de dimensiuni, dar ultima dimensiune este persoana. Lui îi plãcea sã întrebuinteze mai mult cuvântul „ipostas” decât „persoanã”, cuvânt care, cândva, prin secolul al 4-lea cred, si-a însusit întelesul de persoanã (pânã atunci grecii poate aveau „prosopon”, care înseamnã „fatã”, cum avem si noi un Dumnezeu în trei fete; limba românã modernã a pãrãsit notiunea aceasta, dar era si la noi „fatã”). „Ipostas” gãseste pãrintele cã este o notiune mai deplinã a persoanei. „Ipostas”, la origine, în greacã, însemna substantã. Ce este substantial în cel care trãieste? Este tocmai persoana; persoana trãieste. Nu trãieste esenta, nu trãieste omenirea, trãieste omul, fiecare om. Aceea este viata. Omenirea este acolo unde sunt mai multi de un om.

Persoana nu este un obiect de studiu, nu se studiazã, persoana se trãieste.

[…]

[cristiboss56]

Dumnezeu Dragoste

Mai rãmâne un lucru pe care înadins nu l-am pomenit. Am spus cã Dumnezeu este, si cã omul, în devenirea lui, va putea zice si el: „Prin harul Tãu, Doamne, eu sunt”. Acesta e numele lui Dumnezeu, pe care omul, nu prin calea propriei închipuiri, ci prin cale de Dumnezeu rânduitã, va dobândi acest „eu sunt”, si si-l va putea pe drept atribui. Dumnezeu a spus prin Moise: „Eu sunt”, si îmi vine sã zic (este o propozitie pe care a completat-o de-abia dupã întruparea Lui, la 1500 de ani dupã Moise), îmi vine în gând ce ne spune Sfântul Ioan, de Dumnezeu cuvântãtor, în prima sa epistolã: „Dumnezeu dragoste este”. Acum avem un nume mai deplin al lui Dumnezeu. Dacã vrem sã întrebãm ce este Dumnezeu, poftim, Dumnezeu dragoste este. Atunci ce este omul? Omul este dragoste. Si dacã dragoste nu este, nimic nu este. Ce este dragostea, atunci? Obiect de studiu deocamdatã. Studiul adevãrat este nevointa Bisericii. O! de-am întelege drept aceastã nevointã, ca sã ne-o însusim drept! Nu e vorba numai de a bate mãtãnii si de a, stiu eu, de a nu mânca, nu bea, nu dormi. Nevointa este o lucrare a gândului omenesc, care încearcã sã pãtrundã, pe cãile de Dumnezeu rânduite, în gândul lui Dumnezeu, pentru ca sã gândim ca Dumnezeu, ca sã vedem ca Dumnezeu, ca sã trãim ca Dumnezeu, ca sã întelegem ca Dumnezeu. Iar tot ce este nevointã trupeascã, îmi vine sã zic cã este suportul material pentru aceastã nevointã.

Dar atunci, ce este dragostea? Dragostea a fost poate, de-a lungul istoriei, obiectul celor mai mari confuzii. Si, dacã toatã cãutarea omului o reducem (nu prin duh reductionist, ci prin esentializare) la un singur element, la dragoste se reduce cãutarea omului. Vedeti cã cea mai mare ispitã care bântuie pe tot omul, si care acum se dezlãntuie la nesfârsit, este curvia. De ce? Este, sub formã de pãcat, surogatul dragostei, în forma, în mãsura si în limitele pe care Dumnezeu le-a rânduit pe pãmânt. Aceastã împreunare este una din expresiile iubirii întru Iubire, persoanã cãtre persoanã, iubire ipostaticã. Nunta este aceastã împreunare prin care, dintr-o iubire care îsi are si o expresie trupeascã, biologicã (expresie bunã foarte si care întru toate îngânã cele duhovnicesti), trebuie sã se zãmisleascã, fie si dupã cãdere, omul, care e chipul lui Dumnezeu, si potentiala asemãnare.

[cristiboss56]

Ce este dragostea? Îmi vine sã zic cã nu stiu, si Dumnezeu sã vã, si sã ne lumineze ce este. Dar, dacã m-am angajat pe terenul acesta primejdios, sã încerc sã dibui ca sã spun câteva cuvinte. Cred cã putem sã luãm ca model chipul lui Hristos pe cruce. O! numai si pe El sã-l întelegem drept, ca expresia culminãrii iubirii, cãci El însusi zice: „mai mare dragoste nu are nimeni decât aceasta, ca unul sã-si punã viata pentru prietenii sãi”. Cine sunt prietenii lui Hristos? „În primul rând, zice, „voi sunteti prietenii Mei, dacã faceti ceea ce poruncesc vouã”. Dar Hristos ne-a zis sã iubim si pe vrãjmasi. Hristos însã, nu porunceste ceva ca noi sã facem, ci poruncile dumnezeiesti sunt o descoperire a ce este Dumnezeu Însusi [fie cã este Hristos întrupat, fie cã este Hristos nãscut în inima noastrã] . Dacã am parafraza cuvântul lui Hristos: „Iubiti-vã vrãjmasii!”, am putea zice: „Eu, Dumnezeu, îmi iubesc pânã si vrãjmasii”. De ce iubeste Dumnezeu pe vrãjmasi? Existã o limitã a dragostei lui Hristos? Eu as zice cã Dumnezeu nu are dragoste (cãci ceea ce ai, poti sã pierzi), ci Dumnezeu este dragoste, si aceasta [dragostea] nu se schimbã niciodatã. Cã suntem prieteni sau cã suntem vrãjmasi, cã ne cheamã Ioan sau Petru, sau Iuda, dragostea lui Hristos rãmâne neclintitã.

[cristiboss56]

Dacã vã uitati bine, o sã vedeti în cele patru evanghelii, mai ales în seara Cinei celei de Tainã, de câte ori si în câte feluri a încercat Hristos sã rupã si zapisul înscrisului pentru Iuda, zapisul prorocesc, asa cum a rupt zapisul prorociei pentru niniviteni, în zilele prorocului Iona, când Iona a propovãduit ninivitenilor: „Veti pieri cu toti, si cu vite cu tot, dacã nu vã pocãiti”. S-au pocãit si n-au pierit. Deci, a zãdãrnicit Dumnezeu propria Sa prorocie, din dragoste, atunci când prorocia Lui era în dezavantajul omului, iubita sa fãpturã. Asa a vrut sã zãdãrniceascã si prorocia fatã de Iuda. Vedeti primele stihiri din Sfânta Joi, la cele 12 Evanghelii. Dupã prima Evanghelie este o serie de stihiri, si fiecare stihirã aratã în ce fel, în ce alt fel a mai încercat Hristos sã scoatã pe Iuda, sã-l trezeascã pe Iuda, doar sã scoatã un cuvânt din Iuda, prin care Hristos ar fi putut zice: „Fie tie dupã credinta ta” sau „Iartã-ti-se pãcatele”, sau altceva, ca sã se steargã, ca sã rupã zapisul. Când spun „ca sã rupã zapisul”, multi dintre voi stiti cã citez Troparul din post, din ceasul al saselea:

„Cel ce în ceasul al saselea ai rupt zapisul osândei lui Adam în Rai”.

Hristos e rupãtorul zapiselor care sunt împotriva noastrã.