Cuvant pentru suflet !

[cristiboss56]

[…] De la cădere încoace, văd o sfâşiere: pot să voiesc ceva pătimaş, care nu face parte din voia lui Dumnezeu şi, cum zice Hristos, cela ce nu adună cu Mine, risipeşte . Şi ca să nu risc s-o iau razna, pe o voie care mi se pare bună, verific voinţa mea, să zicem cu duhovnicul, asta e una din căi, ca să văd dacă e în armonie cu voinţa lui Dumnezeu, adică dacă e Dumnezeu care voieşte în mine sau dacă este o voinţă… Eu vreau drept, eu vreau să trăiesc, asta vrea şi Dumnezeu, dar eu nu ştiu întotdeauna unde să aflu ceea ce voiesc eu și aici se poate întâmpla o dezbinare şi atunci eu vreau să trăiesc, dar, Doamne, ce vreau eu mă va duce unde voi afla viaţa sau este o rătăcire? Şi aşa, ştiind că în păcatul în care trăim, putem să voim diferit de Dumnezeu – şi de multe ori o facem – căutăm, dacă Dumnezeu binecuvântează ce vreau eu, adică dacă şi El voieşte.
Aici aş vrea să zic eu cuvânt despre tăierea voii.
Se trăieşte adesea foarte greşit lucrul acesta, ori la nivel disciplinar, ori la nivel sinucigaş. Nu voia mea trebuie s-o tai, că asta ar fi un fel de sinucidere, ci voia mea pătimaşă trebuie s-o tai!
Ce este patima? Aşa cum buba cancerului face parte din trupul meu, dar nu este trupul meu, aşa şi patima, deşi [pare ca] face parte integrantă din fiinţa mea, în realitatea dumnezeiască nu este. Pe aia trebuie s-o tăiem cu bisturiul.
Acum întrebarea zice: cum putem şti…? Este imposibil să răspundem în amănunt, fiindcă de fiecare dată, în fiecare viaţă, în fiecare împrejurare, este o altă experienţă. Dar sunt nişte lucruri comune tuturor experienţelor. Să luăm momentul de după , când ai hotărât hotărârea cea dreaptă: dacă este de la Dumnezeu întotdeauna vine ca o lumină, ca o uşurare, poate ai trecut un prag greu de trecut, o frică, poate chiar o teroare oarecare, dar, trecând, cum zicea şi părintele Sofronie, focul în care ai intrat, în loc să te ardă, te răcoreşte. Că
asta e caracteristica focului mistuitor, care este Dumnezeu. Te răcoreşte. Şi simţi că ăsta este adevărul, simţi că te-ai împlinit.
Nu ştiu, sunt multe posibile mărturii ale alegerii drepte, care vin pe liniile alea, hai să luăm de la Galateni, că cele ale lui Dumnezeu sunt pace, dragoste, bucurie, îndelungă-răbdare…
Multe dintre acestea sau lumea acestor lucruri începe să fie prezentă în tine.
Problema, care cred că este de unde izvorăşte întrebarea, este: cum să fac să ajung acolo, să găsesc calea cea bună, mai ales dacă mă angajez pe căi de unde n-o să fie întoarcere? Şi aici zic aşa: formulă nu există, dar ceva mult mai presus şi mai preţios decât o formulă este, iarăși, acest “Doamne…”
Şi zic aşa: roagă-te lui Dumnezeu în multe feluri şi în multe împrejurări ale vieţii tale, ori în singurătatea ta, ori în slujbele bisericeşti, profiţi de rugăciunea celor care te înconjoară ca să îţi iei avânt… Şi când simți momentul – una dintre căi este asta, cea clasică – când simţi că a venit momentul du-te la duhovnic, și du-te cu rugăciunea asta. Când te duci la duhovnic să afli voia lui Dumnezeu, să nu te desparţi de legătura cu Dumnezeu ca să vorbeşti cu duhovnicul ca cu un om.
Şi ni se zice: atenţie nouă, duhovnicilor, nici noi să nu dăm un cuvânt din înţelepciunea noastră sau înţelegerea sau educaţia noastră teologică sau nici măcar din experienţa vieţii noastre . La o adică, să facem tabula rasa de toate astea, adică să le dăm deoparte, ca să aflăm în rugăciune voia lui Dumnezeu pentru om. Asta e o mare cultură, iar, cum zice Sfântul Siluan, dacă nu începem să o facem – apropo, nu numai noi, duhovnicii, ci toţi, ca să aflăm voia lui Dumnezeu – n-o să ajungem niciodată să o însuşim. Deci
noi, duhovnicii, nu trebuie să căutăm cuvânt de la mine, ci cuvântul dumnezeiesc pentru acest suflet, care, uneori, poate să ni se pară paradoxal la început şi Domnul să ne dea să-l desluşim.
Iar, tu, cel care asculţi, şi tu faci tabula rasa , mături total tot ce ştii, ce-ai învăţat, ce eşti, şi aici este tot un fel de tăiere a voii , ca să laşi loc acelui glas . Amintiţi-vă de Sfântul Prooroc Ilie, când s-a dus să se întâlnească cu Dumnezeu, întâi a fost un vânt mare, zicem noi uragan – nu uitaţi că vânt şi duh se confundă în graiul ebraic şi în greacă de multe ori, nu că se confundă, dar e acelaşi cuvânt – deci acel vânt era un oarecare duh care sfărâma stâncile, care zguduia munţii, iar nu în vânt, nu în duhul ăla era Dumnezeu. După vânt, un cutremur; vai, ce impresionează pe om cutremurul, dar nu în cutremur era Dumnezeu. Şi proorocul, prooroc fiind, nu s-a cutremurat de cutremur și nu s-a lăsat intimidat de acel duh şi de toată urăgăneala lui. Și după cutremur, un foc, dar nici în foc nu era Dumnezeu. Iar după foc, adiere de glas subţire. Şi în glasul ăla era Dumnezeu
. Şi atunci s-a cutremurat proorocul. Şi atunci şi-a acoperit faţa ca heruvimii din cer şi a ieşit la intrarea peşterii, ca să se întâlnească cu Dumnezeul Cel atotputernic, Care a grăit proorocului în adiere de glas subţire
. Tăierea voii este să dăm la o parte uraganele, cutremurele şi focurile voinței noastre pătimaşe care bântuie, care urlă, care fac toată gălăgia asta, ca să putem auzi adiere de glas subţire, care este semnul Celui atotputernic . Adiere de glas subţire care vine cu căldură, cu duioşie, cu smerenie, cu tot ce însoţeşte dragostea lui Dumnezeu pentru făptura Lui iubită.
Şi atunci în legătură cu Dumnezeu, conştient sau chiar rugându-te la acelaşi Doamne, te duci la duhovnic când simţi că a venit vremea şi-i ceri lui Dumnezeu ca duhovnicul să nu vorbească cuvânt omenesc, ca om, ci Domnul să-ţi vorbească prin el. Şi atunci, dacă asta ceri lui Dumnezeu, pregăteşte-te să primeşti primul cuvânt al duhovnicului. Şi această noţiune de
prim cuvânt , ba chiar de prim gând, cum spunea Sfântul Serafim, că primea primul gând care-i venea ca de la Dumnezeu , asta este toată cultura filocalică: a prinde acel prim cuvânt . Deci tu, dacă vrei voia lui Dumnezeu, roagă-te şi roagă-te. Continuând să te rogi lui „Doamne… ”, te duci la duhovnic şi îi ceri, îi spui în câteva cuvinte problema, esenţial , nu intra în amănunte
și aşteaptă cuvântul pe care-l ceri încă de la Dumnezeu . Aşa cum la telefon nu vorbeşti cu aparatul pe care-l ţii în mână, ci cu altcineva, de la capătul celălalt al firului. Şi aşteaptă de la Dumnezeu. Şi când duhovnicul îţi spune cuvântul – iar tu, duhovnicule, să te rogi, ca nu prin neştiinţa sau din nebăgarea ta de seamă să piară un suflet pentru care Hristos Şi-a dat sângele pe cruce; deci să te rogi ; şi fie ca Dumnezeu să ne audă cuvintele astea ca rugăciune şi să lucreze în noi şi tu, cel care ceri, fii cu cea mai mare luare aminte la primul cuvânt şi să ştii că
Dumnezeu nu este o formulă sau un adevăr obiectiv, un obiect , ci este o Persoană Care Ştie că dacă tu vei prinde primul cuvânt şi-l vei ţine, ţi-l va da.
Câteodată, această Taină o trăim ca pe un fel de “kamikazism” , fiindcă parcă ne aruncăm într-un hău. Nu te tulbura şi Domnul să te întărească. Cultivă, adică pregăteşte-te să primeşti acel prim cuvânt şi îţi spun lucrul ăsta: nu-l discuta cu duhovnicul, nu te împotrivi, nu-l discuta. Că ăsta este cuvântul tău. Este un dialog tainic între tine şi Dumnezeu . Şi nu duhovnicul tău îl va înţelege în principiu. Tu îl vei înţelege, e numai pentru tine. Ia-l şi zi-i duhovnicului: „Blagosloviţi, părinte!” şi du-te şi încearcă să-l trăieşti. Chit că vii a doua oară la duhovnic şi-i zici că nu l-ai înţeles sau cine ştie ce, dar important e ca primul lucru pe care-l faci este să încerci să îl trăieşti sub o formă sau alta, fiindcă ăsta este cuvântul tău, şi ori îl înţelegi într-o măsură, ori îl vei înţelege făcându-l, în principiu.

[cristiboss56]

Încă un chip al ascultării este [in pilda cu] cei zece leproşi, care au primit un cuvânt care, în sine, nu avea niciun sens: Duceţi-vă şi vă arătaţi preotului ! Dar leproşii se arătau preotului dacă se însănătoşeau, ca preotul să-i pronunţe curaţi şi să vină înapoi în societate. Dar, leproşi fiind, ce puteau să caute la preot? Dar ei, primind fără să discute cuvântul, primul cuvânt al Acestui mare făcător de minuni şi prooroc și cine era Acest Nazarinean sau ce-or fi ştiut ei despre Hristos, au primit cuvântul, s-au întors şi s-au dus către preot. Făcând acest cuvânt, au intrat în razele energiilor dumnezeiești, care bineînţeles că imediat i-au vindecat.
Şi asta este ceva din taina ascultării . Ascultarea ca Taină, nu ca disciplină , ascultarea ca închegare a unei legături între tine, personal, cu personal Dumnezeu, prin duhovnicul tău. Şi aşa că, dacă vrei negreşit să faci o alegere dreaptă într-o răscruce a vieţii, încearcă pe calea aceasta şi, dacă într-o altă modalitate decât ce am descris eu acum îţi va răspunde Dumnezeu căutării tale, să ştii că esenţialul este de a primi voia lui Dumnezeu, pentru care uneori este important să dăm la o parte tot ce ştim, pentru ca să-L lăsăm pe acest Doamne cu glasul Lui blând ca o adiere de vânt subţire să ne poată vorbi şi noi să auzim nestingheriţi de răcnetele patimilor care vuiesc.

[cristiboss56]

Zice omul ca “mi-a venit un gand”: ce-nseamna – ganditi-va toti – ce inseamna: “Mi-a venit un gand”? … De unde? Ce este acest gand care mi-a venit? Parintele Sofronie tot asa spune undeva…
fiecare gand este un duh. Astea care ne-au venit…. Avem si noi ganduri, si noi suntem duh, dar gandurile noastre sunt mai asa… mai socoteli de-ale noastre, dar cand iti vine un gand, o idee, o viziune cateodata, asta-i un duh, daca duhul este Dumnezeu sau de la Dumnezeu… este duh de viata , daca un gand care-ti vine te deznadajduieste sau iti provoaca necredinta, sau te zgaltaie intr-un fel sau altul din asezarea ta,
intr-o panica sau o groaza fara iesire sau intr-un intuneric, gandul asta era de la un duh strain lui Dumneze u, duh ucigas .
Si daca vreti, testul filocalic, discernamantul duhovnicesc, discernerea duhurilor pe linia asta vine: nu ce-mi propune gandul, ci ce efect are asupra sufletului meu . Noi nu suntem obisnuiti cu asta – ne vine un gand si noi suntem obisnuiti din copilaria noastra, din scolirea noastra, sa macinam cu gandul nostru tot ce ne vine. Daca o sa vedem odata, – si-o sa vedem odata… – cate ganduri dracesti n-am macinat noi in vremea noastra, cred c-o sa ne uimim cum a reusit Dumnezeu sa ne tina in viata, pentru ca fiecare din alea pe care le-am macinat cu gandul nostru, fara sa stim originea gandului, dar macinand materia gandului – care daca este draceasca este neaparat deznadajduitoare si mortala, in multe, multe feluri. Cand o sa vedem cum ne-a pazit Dumnezeu, cred c-o sa ramanem intr-adevar uimiti. Parte din cultura filocalica, o parte, cea mai importanta, duhovnicia, este nu analiza materiei gandurilor, ci prin rugaciune, a dibui originea gandului. Iar acuma, incep sa ma departez de la intrebare si poate asteptam pe cealalta… dar am vrut sa va impartasesc si lucrul asta – important e sa stiti originea gandului si tot ce e de la Dumnezeu, gandul Dumnezeiesc vine intotdeauna c-o oarecare pace, chiar daca este un gand care te osandeste, iti da ori o pace, ori o nadejde, ori ceva prin care te mantuiesti. Gandurile, cele pe care trebuie sa le dispretuim zic, nu se infricoseaza de ele, sunt ganduri care ne aduc frica, intuneric, necredinta, indoielnicie din aia care te “panicheaza”, te terorizeaza, toate astea daca le depistati si mai ales duhovnicii, daca prin rugaciune le depistati, nu este vorba de a discuta cu ele: le lepezi cu dispret. Lumea intunericului nu trebuie sa fie lumea care ne infricoseaza, fiindca Dumnezeu este prea atotputernic, dar trebuie sa fie o lume cu care n-avem nimic de-a face – dispret total .
– Sfintii Parinti, mai ales Sfantul Ignatie Briancianinov , ne marturiseste ca, in zilele noastre, isihasmul nu mai are aceeasi intensitate duhovniceasca. Daca un isihast nu are pe batranul sau aproape, cum se poate indrepta atunci cand a cazut si cum intelege ca a facut aceasta? Considerati ca in zilele actuale se mai poate vorbi despre un isihasm? Oare isihastul mai traieste cu aceeasi intensitate impartasirea Dumnezeiasca? Si se mai ridica la nivelul vietuirii crestine din primele secole?
– O sa va raspund iar pe linia “Tine-ti mintea ta in iad si nu deznadajdui!”
Partea intai… “Tine-ti mintea in iad”: nu, nu se mai poate. Daca in vremea lui Brancianinov, acum 150 de ani, spunea asa, astazi avem 150 de ani de pacate mult mai mari: doua razboaie mondiale – parintele Sofronie spunea fratricide mondiale – prima oara in istoria unui razboi mondial in 1914, si un al doilea razboi mondial, spunea ca dupa primul razboi mondial, s-a ridicat de pe pamant pacea pe care o cunoscuse, acest simt al asezarii lumii, care era . El avea 18 ani la razboiul mondial, nu era un pusti, era constient de viata deja, si zice ca s-a ridicat pacea asta si deznadejdea s-a asternut peste lumea intreaga. Cand a auzit cuvantul Sfantului Siluan: “ Tine-ti mintea ta in iad si nu deznadajdui… ” a simtit cu putere ca a fost un cuvant dat de Dumnezeu catre lumea noastra in deznadejde. Zice[a ca] el fugise din Rusia, se refugiase in Franta, zice[a asa]: “si am intrat, si am luat cunostinta cu o Franta triumfala, dupa razboi. Deznadejdea care marca acest triumf, aceasta Franta triumfala, era cutremuratoare“.
Dupa al doilea razboi mondial, zice ca atmosfera in lume a fost si mai rea si ne spunea ca daca vine un al treilea razboi mondial, credinta insasi va fi cu neputinta. Si a venit perestroika, si razboiul care se pregatea n-a venit. Dar in razboi mondial suntem, intr-un fel sau altul, de la al doilea, pana astazi. Si ziceam si eu ca nu ne mai ingaduie lumea postmoderna, conditiile materiale pentru a continua aceasta cultura filocalica. Si mai putem zice multe si le rezum cu cuvantul:
“Tine-ti mintea in iad” . De ce tine-ti ? Asta-i realitatea. Nu trebuie sa incercam s-o vedem altfel, sa nadajduim in vane idealuri. Asta-i realitatea. Dar si “nu deznadajdui” . Alte cai, alta mantuire, foarte paradoxala sau mantuiri paradoxale va da Dumnezeu astazi. Ca eu inteleg lucrul asta: daca Dumnezeu ingaduie ca lumea, oricat de tragica este, sa devina si mai tragica, inseamna ca inca Dumnezeu mantuieste, ca omul se mai poate mantui.
Hristos a spus, si-L parafrazez putin, Il parafrazez zicand: “Atunci cand lumea nu se va mai putea mantui, atunci se va sfarsi istoria.” El zice putin altfel, cititi in capitolul 13 de la Sf. Ev. Marcu sau 24 in Sf. Ev. Matei. Putem zice ca niciun suflet nu se va mai putea mantui, si nu fiindca Dumnezeu nu poate mantui, dar incep sa intrevad conditii in care omul, noi, suntem asa
formatati – pentru cei care cunosc “calculatorica” – nu suntem formati, ci formatati asa incat Dumnezeu nu mai are acces la noi .
Dumnezeu vorbeste si omul nu mai intelege; si vedeti lucrul asta daca cititi Apocalipsa.
Dar Dumnezeu intotdeauna are mantuire, si cata vreme este cu putinta mantuirea, de acum incolo sa stiti ca mantuirea este paradoxala. Am primit multe scrisori in care vad multa mantuire in suflete deznadajduite si nu pot sa fac nimica. Nu pot nici sa raspund, nici… decat sa ma rog Domnului si, cateodata, nici nu mai stiu ce sa zic, dar: “fie Doamne destul pentru acele suflete,
si toate celelalte care sufera asemenea “.
Nu e nevoie de deznadejde . Dumnezeu – spuneam cuiva, candva – Dumnezeu nu va birui lumea, si cand a inceput sa se panicheze [am adaugat]: a biruit-o deja, nu mai are nevoie s-o biruiasca. Dar sunt forme paradoxale, si aceste forme… Am crampeie de viziune asa, mental vorbind, pentru ca eu nu sunt vizionar – nici in sensul bun, dar nici in sensul ratacit al cuvantului – dar vedeti, eu n-am mintit, am crampeie de viziune, de lucruri marete pe care le face Dumnezeu in lumea noastra, poate mai marete decat oricand. De ce? Pai va spun intr-o lume, in care pacatul nu numai ca se ingaduieste dar se propovaduieste , libertatea e pana la orice dezlantuire demoniaca si asa mai departe. Este o lume a libertatii unde si noi avem libertatea sa mergem poate mai departe decat Parintii nostri catre Dumnezeu. Zic asta in baza Apocalipsei care zice in capitolul 22:
Cine nedreptateste, mai nedreptateasca, cine spurca, mai spurce, cine lucreaza dreptatea mai lucreze dreptatea, cine sfinteste mai sfinteasca-se .
Deci cuvantul lui Dumnezeu, da aceasta libertate
si pacatului, dar si dreptatii; si daca da cuvantul atotputernic dumnezeiesc libertate dreptatii, inseamna ca mantuirea se poate, dar in conditii mult mai paradoxale, dar dupa proocirile Parintilor, poate mult mai mari. Ca zic mai multe poorociri din veacul al patrulea, al cincilea, al saselea: “ce vor face cei care vin dupa noi?” Si spun Parintii ca cei care vor veni la sfarsit vor fi mai mari decat noi si decat cei (ai nostri) care inviau mortii. Si tocmai fiindca conditiile sunt mai neprielnice . Si eu am observat un lucru si in viata mea, ca [atunci cand] toate merg bine, ca ti-e bine, ti-e comod, dar Dumnezeu nu mai exista, adica poti sa socotesti ca nu mai…, ti se pare ca…, adica dupa cauza si efect, adica, am facut aia si aia si toate merg pe roate, toate merg bine mersi , si ne descurcam acuma si fara Dumnezeu.
Cand conditiile sunt asa de tragice, cand nu-ti mai ramane decat un singur lucru de facut si o nadejde deznadajduita ca poate Cineva acolo sus sa m-auda, atunci incepe sa se manifeste si puterea lui Dumnezeu.

[cristiboss56]

O monahie din Beirut, ortodoxa, imi povestea ca atunci cand a fost razboiul cu Saddam Hussein, in noaptea Pastilor, erau in plin razboi in Beirut, si nu stiau daca aveau sa poata sluji noaptea Pastilor sau nu, si s-au hotarat ortodocsii sa slujeasca noaptea Pastilor. Si mi-a zis ca-n orice clipa putea sa-nceapa razboiul, putea sa cada o bomba de pe nu stiu unde, o ghiulea, obuz sau mai stiu eu ce, dar n-a cazut si au slujit noaptea Pastilor, in nadejdea Invierii, si in frica bombardamentului si zicea ca: “niciodata n-am trait asa un simt al Invierii ca in noaptea aia!”. Si iarasi zic: in clipele cele mai cumplite, de-abia atuncea incepi sa traiesti mai desavarsit si prezenta acestui Dumnezeu, care, altfel, pare ca…nu exista.
– Televizorul este astazi unul din elementele principale ale societatii si vietii noastre. Aproape fiecare dintre noi, petrecem de la cateva minute pana la cateva ceasuri pe zi impreuna cu televizorul. Cum ne sfatuiti sa ne raportam la televizor? Cum ne poate influenta acesta viata noastra duhovniceasca? Cum putem explica uriasa atractie pe care o are asupra oamenilor? Se poate vorbi despre un efect aproape magic al imaginarului, al patrunderii noastre intr-o alta lume, decat cea reala?
-Da, se poate, si chiar asta si este… In ’55 cand a plecat in Anglia, mama englezoaica fiind, ca la [noi] nu existau televizoare in Romania si nici nu auzisem de asa ceva, si cand le-am vazut in vitrina, in Anglia nu stiam ce erau radiourile alea, care aveau chestia aia, ecranul, si cand am intrebat, chiar mama mi-a spus ca: “ asta-i un televizor. ” Dupa aia am vazut, si primele mele contacte cu televizorul i-am trait puterea hipnotica. Era o perioada cand programele in Anglia, erau inca putine, televizoarele erau alb-negru , si televizoarele la care aveam eu acces, aveau numai doua posturi: “aprins si stins” Comparativ cu bogatia pe care o aveti astazi… Si “aprins” fiind, trebuia sa vezi ceva acolo, si orele la care intr-o perioada eu puteam sa am acces la televizor, nu era niciun program care ar fi fost de vreun interes pentru mine. Eu as fi vrut sa vad un film cu cowboy sau mai stiu eu ce, dar era pentru mine plictisul cel mai desavarsit; dar nu puteam sa-mi desprind ochii de pe televizor. Si am inteles ca Dumnezeu mi-a dat o hotarare ca eu sa n-am in viata mea televizor, fiindca eu stiam slabiciunea mea: ca nu exista un drog cu care, daca m-as droga, as putea sa ma mai lepad de el, si-atuncea am hotarat sa n-am niciodata in viata mea televizor la mine in casa. M-a apucat asa o sfanta teama de el. Bineinteles ca asta as propovadui fiecaruia, dar nu-mi propun sa v-o propovaduiesc; dar ca are influenta asta se vede.
De cand a inceput televizorul sa intre in puterea lui, am vazut ca parintii, in Apus, au pierdut controlul asupra copiilor, copiii au fost educati de ce au vazut la televizor mult mai mult decat ce le spuneau in ureche parintii. Pentru ca la televizor traiesti; si intre un concept abstract pe care-l auzi in ureche si o traire pe care o ai in real – fie acest real si virtual – trairea biruieste.
Trairea, in Biserica noastra, era in slujbe si in rugaciuni: rugaciunea de chilie cum ii spune – rugaciunea ta, din odaia ta – si rugaciunea de obste, din Biserica, in Liturghie: si astea erau trairi, acolo nu esti spectator intr-o piesa de teatru, esti impreuna-slujitor, impreuna-rugator, cu preotul si cu toti ceilalti, daca traim drept aceasta cultura.
Televizorul inlocuieste toate lucrurile astea si ne propune, in general, o realitate, intr-o masura sau alta, virtuala. De ce zic “masura sau alta” ? Ori este un film care este, in general, o inchipuire, o virtualitate, dar nu o realitate, o imitatie a realitatii, ori chiar daca vesti [stiri] si lucruri dintr-astea, totusi una este s-o vezi pe ecran si alta daca esti acolo. La asta adaug si calculatorul; si
aceasta lume noua pe care ne-o aduce toata electronica asta, lumea virtualului, care ne desprinde din ce in ce mai mult de real – si asta este unul din motivele pentru care nu mai putem trai rugaciunea si realul, fiindca suntem tot mereu in inchipuirea noastra , in “gandirologia” noastra, din copilarie si prin multe forme, astazi inclusiv electronice, in virtual; si intr-un fel si pe Dumnezeu suntem obisnuiti daca nu-l vedem concret, sa-l re-legam la nivel virtual si nu mai credem in El.
Si iarasi asta face parte din partea intai a cuvantului: “Tine-ti mintea in iad” . Pentru mine toata electronica asta, acuma, dupa experienta unei vieti din perspectiva din care am incercat eu sa privesc viata, o gasesc ca pe un lucru cumplit… Dar evident ca toate lucrurile astea nu sunt decat un mijloc care s-ar putea intrebuinta pentru bine, si, intr-o masura, sunt programe minunate la televizor, care sunt foarte educative sau foarte inaltatoare, sau foarte nu-stiu-ce, dar s-ar putea intrebuinta deplin pentru bine, dar
realitatea vietii si a lumii noastre este ca se intrebuinteaza mult mai mult pentru rau . Aicea nu stiu ce sa va zic ca este scaparea, poate decat asta, revenirea la rugaciunea de care v-am spus. Cand vedeti orice vedeti, ziceti “Doamne” din cand in cand, mai rugati-va pentru napastuiti, mai rugati-va ca Dumnezeu sa va apere. Pana la urma, va spun si lucrul asta: orice experienta avem, fie prin carte, fie prin televizor, fie prin viata, este o experienta care, negativa, adica a pacatului sau pozitiva, in apropierea noastra de Dumnezeu poate deveni pozitiva si se poate intrebuinta la bine; si asta face parte din partea a doua a cuvantului – “si nu deznadajdui” .
Si precum vedeti: vorbeam de Maria Egipteanca. Dar de multe ori s-a vazut in perioada filocalica, mai ales, a bisericii, dar si inainte si dupa: ca uneori pacatosii cei mai mari – asa cum ii socotim noi, nu stiu cum vede Dumnezeu lucrurile – devin sfintii cei mai mari. Si, cumva, si cunostinta pacatului pe care o au de multe ori ii ajuta sa mearga mai repede si sa depaseasca pe cei care traiesc, care cultiva cunostintele cele bune; si aici este un paradox: nu ca am putea propovadui viata destrabalarii ca un mod de mantuire, dar iata ca Dumnezeu face ca si viata fiului risipitor, daca se intoarce fiul risipitor catre Dumnezeu, sa devina mantuire. In ce fel? Socotesc ca toti cunoasteti pilda fiului risipitor din Evanghelie, cand fiul risipitor vine acasa, ca s-a pocait, de faptul ca a risipit averile tatalui sau, mostenirea lui, pe pacatele lumii asteia, si vine inapoi la dragostea tatalui. Cine de acuma il va mai scoate, il va mai ademeni altundeva decat la dragostea tatalui? Ce alt pacat va putea sa-l pacaleasca si sa-l duca iarasi din casa tatalui? El are experienta asta si ramane acuma temeinic cu tatal. Fratele lui care a trait langa tatal – uite un paradox aicea – gelozeste pe fratele sau risipitor care a venit inapoi, pentru care tatal junghie acum de bucurie mielul cel ingrasat; si iata ca fiul care a trait in curatie si in dreptate se ispiteste intr-un fel in care nu s-a asteptat: de invidie, ca: “tata tu nu mi-ai dat niciodata macar un ied, dar cand vine fiul acesta al tau care ti-a risipit avutiile, acuma pentru el injunghii si vitelul cel ingrasat” . Si pare aici, noi vedem, ca fiul cel risipitor si pocait acuma este mantuit, ca sa zicem asa, acuma ramane statornic; de mantuirea celui care a trait bine inca nu suntem siguri.

[cristiboss56]

Dar, iarasi zic, nu ca putem zice de calea fiului risipitor ca este cea mai mantuitoare sau trainica, fiindca daca aceasta cale a pierzaniei prin pocainta ar deveni mai trainica, apoi dintre toti sfintii, Maica Domnului, ar fi cea mai mica, fiindca ea a trait in cea mai desavarsita sfintenie si curatie din pruncia ei, ba poate chiar din pantecele maicii. Deci adevarata cale este calea Maicii Domnului, dar ce vreau sa zic este ca Dumnezeu lucreaza asa de paradoxal, incat de multe ori, in experienta vietii noastre ce pare a fi cel mai rau devine in mainile Dumnezeului nostru cel mai bun . Deci, si viata noastra mai tragica decat oricand, contine, imi vine sa zic, fagaduinte poate mai mari decat oricand. Domnul sa va arata fiecaruia, mai ales prin duhovnicii vostri, dar si prin toate mijloacele pe care le stie Dumnezeu, sa va arate taina asta. Dar inchei la intrebarea asta, iarasi cu cuvantul pe care sa-l aveti ca plasa de siguranta pentru orice fel de eventualitate: “Tine-ti mintea in iad” , dar nici acolo sa nu deznadajduiesti. Si imi vine sa zic,
mai ales acolo.
– Parinte, ne-ati vorbit foarte frumos despre indumnezeire, dar viata noastra este atat de meschina, de cenusie, de mizerabila din punct de vedere spiritual, incat nici oameni cumsecade nu suntem, daramite “dumnezei”. Cu mintea ravnim la idealuri, dar viata ne ramane mediocra sau submediocra. Nu cumva tocmai pentru ca “a fi crestin este imposibil”, adoptam formalismul ca cel mai la-ndemana mod de a fi crestin? Ce alta cale avem?
– Se plangea Parintele Sofronie, de multe ori, ca noi, oamenii Bisericii – sau cum zicem noi, Biserica – am decazut pana la a reduce duhovnicia la o moralitate insipida ; si poate ca asa as putea rezuma ce ne arata, ce ne infatiseaza, intrebarea asta. Noi trebuie sa iesim din aceasta insipiditate, duhovnicia nu este o
moralitate, moralitatea este numai primul, cel mai primitiv pas al pocaintei noastre . Dar ce ne propune Buna-vestire, Evanghelia, este Viata ; si daca adineaori ziceam ca pana si viata virtuala a televizorului este mult mai puternica decat ce ni se propune in abstract prin cuvinte – ca tu ar trebui sa fii asa si asa – dar televizorul imi da sa traiesc altceva si aia ma influenteaza mai tare…
Pai noi trebuie sa dobandim acea Viata, prin care toata viata asta biologica, zic, pamanteasca, sa devina insipida, si atunci bineinteles ca vom ravni din ce in ce mai mult catre aceea. Dar cum, cum sa ajungem la acel prag?
Sunt mult prea multe… Nu vad niciun raspuns direct la intrebarea asta. Cu fiecare va fi diferit. Dar imi vine sa va spun: uitati la epoca noastra care se numeste “New Age” . New Age-ul este (…) sinonim cu postmodernismul , dar in mintile celor mai multi, se leaga de fenomenele religioase si parareligioase, ale epocii noastre: yoga, bioenergie, droguri, satanism. Nu stiu, le arunc asa, le-mprosc… Ce cauta acesti New-Age-isti? Cauta sa-si dezvolte potentiale telepatice, bioenergetice. nu stiu-ce… Intuitia e dreapta, sa stiti, dar asta este ce este cu precadere in istorie Biserica, daca am intelege-o drept. Si poate ca incepeti prin a cere lui Dumnezeu: “Doamne arata-mi ce e Biserica !” – mai ales noi preotii, duhovnicii, dar… toti. Si ceea ce cauta in diferite religii si practici contemporanii nostri este exact ceea ce vrea sa ne dea Dumnezeu , dar exact, vreau sa zic, in esenta cautarii . Noi cautam de multe ori stramb si alaturi.
Cuvantul “pacat”. .. In greaca sunt doua cuvinte care, amandoua, inseamna “ cade alaturi de tinta “: “amartia” (Αμαρτία) si “astohia” (αστοχία).
Poate ca termenul cel mai drept, intr-un anume sens, pentru pacat, as vrea sa zic ca este
“gresala”. Gresim cand pacatuim. Noi cautam, noi vrem drept si cautam stramb .
Dar zic asa: Rugati-va, nu va smintiti, credinciosii bisericii, nu va smintiti,de scandalurile care sunt astazi in Biserica si de pacatele noastre ale pastorilor vostri; si rugati-va ca Dumnezeu sa ne lumineze si sa ne ierte, sa ne curete, sa curete Biserica noastra de tot ce este nevrednic sfinteniei ei. Deci nu va smintiti, rugati-va in cuvinte simple, asa cum v-am propus adineauri. Iar noi, slujitorii Bisericii, sa constientizam si noi, sa cerem de la Dumnezeu sa ne dea dreapta intelegere . Stiti ca “dreapta intelegere” , este unul din felurile prin care traduc cuvantul
“ortodoxie” ,
“doxa” , inseamna nu numai slava, porneste de la notiunea de opinie , o dreapta opinie , dar dac-am zice si dreapta intelegere , si asta este ortodoxia, si noi toti trebuie sa revenim la dreapta
intelegere .
Cand zicem “Biserica, una sfanta, soborniceasca si apostoleasca” apoi trebuie sa revenim la viziunea apostoleasca si nu sa reducem la
“reductionismul” asta in care am cazut. Sigur ca moralitatea este importanta, dar sa stim ca este numai prima treapta . Si poate ca esenta raspunsului ar fi asta: Voi, poporul lui Dumnezeu, rugati-va pentru noi, pastorii vostri. Si noi trebuie sa ne rugam pentru voi, si sa ne sprijinim unul pe altul, sa nu ne smintim unii de altii, fiindca din toate smintelile ne poate scoate Dumnezeu, dar calea asta, cred ca va fi o cale prin care vom putea incepe sa ne regeneram noi si viziunea Bisericii noastre si… mai mult imi vine sa zic ca las Duhului Sfant sa insufle raspuns intrebarii”.

[cristiboss56]

Obrăznicia şi lipsa de respect
Indrăzneala alungă evlavia
– Părinte, de unde vine îndrăzneala?
– De la Paris… [Joc de cuvinte foarte subtil al Cuviosului; în elenă la îndrăzneală se spune “i parrisia” (n. ed.).] Îndrăzneala este obrăznicie şi alungă departe frica de Dumnezeu, ca fumul ce îl îndreptăm spre albine, ca să se depărteze de stup.
– Părinte, cum să scap de îndrăzneală?
– Să te simţi pe tine mai prejos decât toţi. Este nevoie de multă smerenie. Ca mai mică, precum eşti, să ai respect şi evlavie faţă de toate surorile. Să-ţi spui gândul tău cu smerenie şi să nu arăţi că le ştii pe toate. Atunci Dumnezeu te va îmbrăca cu harul Lui şi vei avea sporire. Îndrăzneala la ascultător este cel mai mare duşman al său, pentru că alungă evlavia. De obicei, după îndrăzneală urmează răzvrătirea, după ea nesimţirea şi nepăsarea pentru micile păcate, cu care omul încet-încet se obişnuieşte şi le vede după aceea ca fiind fireşti, dar nu există odihnă în adâncul sufletului, ci numai nelinişte . Unul ca acesta nici nu poate înţelege ce are, pentru că inima lui este împietrită şi nu pricepe lucrurile strâmbe pe care le face.
– Părinte, ce legătură are simplitatea cu îndrăzneala?
– Altceva este simplitatea, altceva îndrăzneala. Simplitatea are şi evlavie înlăuntrul ei şi ceva copilăresc, îndrăzneala are obrăznicie. De multe ori şi în sinceritate poate exista obrăznicie, în sinceritate şi în simplitate de multe ori se ascunde multă obrăznicie, atunci când omul nu ia aminte. Unul ca acesta spune “Eu sunt un caracter deschis!” sau “Eu sunt simplu” şi vorbeşte cu obrăznicie, fără să înţeleagă aceasta. Dar cu toate acestea altceva este simplitatea şi altceva obrăznicia.
– Părinte, ce este sfiala duhovnicească?
– Sfiala duhovnicească este frica de Dumnezeu în înţelesul cel bun. Această frică, această strângere aduce veselie, picurând miere în inimă, miere duhovnicească! Vezi, un copilaş micuţ care este timid îl respectă pe tatăl său, se sfieşte şi din multa sfială nici nu priveşte la el. Vrea să întrebe ceva şi se roşeşte. Unul ca acesta este bun să-l pui la iconostas. Un alt copil spune: “E tatăl meu” şi se întinde înaintea lui fără respect, cu îndrăzneală. Şi când vrea ceva, cere cu pretenţia să i se dea, bate cu piciorul în podea, ameninţă.
Intr-o familie bună copiii se mişcă liber. Există respect, fără ca să fie constrânşi copiii; nu există disciplină militară. Ei se bucură de tatăl şi de mama lor, iar aceia se bucură de ei. “Dragostea nu cunoaşte ruşine” , spune Avva Isaac. Are îndrăzneală în sensul ei cel bun.
Dragostea are în ea evlavie şi respect, adică biruieşte frica. Unul se strânge, se sfieşte, dar se şi teme, pentru că nu are adevărata sfială. Altul are sfială, dar nu se teme, deoarece o are pe cea adevărată, sfiala duhovnicească . Atunci când sfiala este duhovnicească, cel ce o are simte bucurie. Copilaşul, de pildă, îşi iubeşte tatăl şi mama cu îndrăzneală, într-un anumit fel; nu se teme că îl vor bate. Ii ia cascheta tatălui său, şi ofiţer de ar fi, o aruncă şi se bucură. Are simplitatea cea bună, nu are obrăznicie. Să deosebim simplitatea de obrăznicie. Dacă lipseşte respectul, sfiala, atunci ajungem la îndrăzneală, la obrăznicie. Şi auzi după aceea pe copilă că spune stând întinsă: “Mamă, adu-mi un pahar de apă! Să fie rece!… A, dar nu e rece. Rece ţi-am spus să-mi aduci!” . Aşa încep şi ajung după aceea să spună: “ Şi de ce femeia să se teamă de bărbat?”.
Inlăuntrul fricii însă există respectul, iar înlăuntrul respectului există dragoste. Ceea ce respect, îl şi iubesc, şi ceea ce iubesc, îl şi respect. Femeia să respecte pe bărbat. Bărbatul să-şi iubească femeia. Dar acum toate se nivelează şi se distrug familii, pentru că iau Evanghelia invers. Bărbatul spune: “Femeia trebuie să se supună” . Dar dacă nu ai dragoste, nu poţi face nici o pisică să se supună. Dacă nu ai dragoste, celălalt nu este încredinţat şi nu poţi nici măcar un pahar de apă să-i ceri să-ţi aducă . Când cineva îl respectă pe celălalt, pe sine însuşi se respectă. Pe sine nu se ia în seamă. Respectul faţă de aproapele are mărime de suflet, căci unul ca acesta nu se socoteşte pe sine. Iar cel ce se îngrijeşte de sine nu are mărime de suflet.

[cristiboss56]

Respect faţă de cei mai mari
– Părinte, uneori vorbesc urât celor mai mari. Imi dau seama că greşesc şi mă mărturisesc.
– Dacă îti dai seama şi te mărturiseşti, încet-încet te vei scârbi de tine, te vei smeri şi atunci va veni harul lui Dumnezeu şi va pleca acest obicei rău.
– Părinte, spun câte o glumă şi împung pe surori din dragoste, dar mă tem de îndrăzneală.
– Tu eşti mică; nu ti se potriveşte. Intr-o familie de obicei cei mari glumesc cu cei mici şi nu cei mici cu cei mari. În felul acesta se bucură şi cei mici, se bucură şi cei mari. Nu se potriveşte pentru unul mic să glumească cu bunicul sau cu bunica. Inchipuieşte-ţi, cum ar arăta ca un copil să meargă pe neaşteptate şi să-l gâdile pe tatăl său după gât? Altceva este atunci când cel mare răsfaţă pe cel mic şi cel mic se bucură, pricinuind o bună dispoziţie. Astfel cel mare se face mic şi se bucură amândoi.
– Părinte, atunci cînd îi spun cuiva mai mare părerea mea în legătură cu un lucru, despre care gândul îmi spune că nu este bine, iar acela se împotriveşte, trebuie să fiu de acord cu el?
– Nu, să nu fii de acord la rău. Să spui ceea ce este corect, dar cu smerenie. “Nu cumva este mai bine să facem astfel? Aşa îmi spune gândul” . Sau să spui: “ Am gândul acesta” . Atunci te faci magnet şi atragi harul lui Dumnezeu. Sunt unii care vorbesc cu îndrăzneală din obişnuinţă, şi nu din dorinţa de a-şi spune părerea lor. In orice caz, oricum ar fi, este nevoie de respect fată de cel mai mare. Dar într-un anumit fel, şi cel mari vrea să fie respectat. Şi deşi are neputinţe, are totuşi şi lucrurile lui bune, are o experienţă etc.
Tu, atunci când eşti întrebată, spune-ţi gândul cu smerenie şl respect, fără să crezi în sinea ta că este aşa cum spui tu, pentru că celălalt poate să ştie ceva pe care tu nu-l ştii sau la care nu te-ai gândit. Când cineva este mic, şi, de pildă, ascultă o discuţie despre un subiect şi se gândeşte la soluţia despre care crede că ar fi mai bună, în cazul în care trebuie să-şi spună părerea unuia de o vârstă cu el, să zică: “ Mi-a venit acest gând “. Dacă este mai mare de vârstă, trebuie să spună: “ Mi-a trecut un gând netrebnic “. Chiar şi atunci când cineva spune adevărul, este o obrăznicie dacă nu are competenţa să o facă.
– Atunci când spuneţi mai mare, înţelegeţi în ani sau în viaţa duhovnicească?
– Mai ales în ani. Pentru că, vezi, chiar şi unul care este într-o stare duhovnicească înaintată, respectă pe unul mai în vârstă decât el.
– Părinte, oare este firesc ca cineva să respecte pe unul mai mic, dar mai sporit duhovniceşte, decât pe altul mai mare şi mai puţin sporit?
– Nu, această clasare nu este corectă. Oricum ar fi cel mai mare, trebuie să-l respecţi pentru vârstă. Pe cel mai mare îl vei respecta pentru vârstă, iar pe cel mai mic pentru evlavie. Atunci când există respect, cel mic respectă pe cel mare şi cel mare, pe cel mic. înlăuntrul respectului există dragoste. Sfântul Apostol Pavel spune: “Celui cu darea, dare, celui cu cinstea, cinste” .
– Dacă cei mici fac observaţii celor mari, lucrul acesta este rău?
– Acesta este tipicul generaţiei noi. Insă Scriptura spune: “ Mustră pe fratele tău” şi nu spune: “mustră pe tatăl tău “. Tinerii de astăzi au în cuvânt duhul răzvrătirii, fără ca ei să-şi dea seama. Acest comportament îl consideră firesc. Vorbesc cu obrăznicie şi îţi spun: “Am spus-o simplu”. Au fost influenţaţi de acest duh obraznic al lumii, care nu respectă nimic.
Nu există respect în comportamentul celui mic faţă de cel mare şi nu îşi dau seama ce mare rău este lucrul acesta. Atunci când cel mic spune celui mare că respectul este ceva depăşit care nu se mai potriveşte astăzi şi care îi îngrădeşte, chipurile, personalitatea, ce să mai aştepţi? Este nevoie de multă luare aminte. Duhul lumesc contemporan spune: “Nu ascultaţi de părinţi, de dascăli etc”. De aceea şi copiii cei mai mici devin mai răi acum. Mai mare vătămare suferă în special acei copii ai căror părinţi nu înţeleg ce rău le fac prin a-i admira şi a-i considera deştepţi atunci când vorbesc cu obrăznicie.
La Colibă au venit doi frăţiori de opt-nouă ani cu tatăl lor. Acolo era şi un cunoscut de al meu, un băiat foarte bun şi un bun pictor; într-un minut, tac-tac, te zugrăvea. “ Dionisie, îi spun, pictează copiii aşa cum stăm împreună”. “Ia să văd dacă o să reuşesc, pentru că se mişcă” . A scos o foaie şi a început să zugrăvească. Atunci sare unul dintre copii şi spune: “Ia să vedem, bă prostule, ce vei face! ” – şi era şi lume de faţă. Pictorul nu s-a tulburat deloc. “ Aceştia sunt copiii de astăzi, Părinte” , mi-a spus şi a continuat să zugrăvească. Mie mi s-a urcat sângele în cap. Tatăl lui a rămas nepăsător, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Să spună aşa la un om de treizeci de ani şi omul să stea şi să-i picteze! Obrăznicie, lipsă de evlavie şi câte altele!… înfricoşător! Ia gândeşte-te dacă unul din aceşti copii va vrea să se facă monah, de câtă muncă este nevoie ca el să devină un călugăr corect.
Când mamele nu au grijă de ei, îi distrug. Totul este mama. În Rusia, dacă s-a schimbat ceva, este pentru că mamele au ţinut în ascuns credinţa, evlavia şi i-au ajutat pe copii. Bine că există şi puţin aluat din familii creştine, altfel am fi fost pierduţi.
– Părinte, dacă aceşti copilaşi care cresc aşa ar vrea să se schimbe mai târziu sau să se facă monahi, vor putea?
– Dacă vor crede că ceea ce au făcut nu este bine, îi va ajuta Hristos. Adică, dacă intră în om neliniştea cea bună, s-a rezolvat. Dar atunci când cred că au dreptate şi spun despre egumen sau egumenă: “Ce, aici avem un dictator? Unde s-a mai auzit aşa ceva în ziua de azi? “, atunci cum să se îndrepte. Şi sunt unii călugări care ajung să-mi spună astfel de neghiobii.
Incet-încet respectul se pierde cu desăvârşire.
Vin la Colibă copii, şi cei mai mulţi stau picior peste picior, iar cei bătrâni nu au unde să stea. Unii, deşi văd că buturugile sunt mai încolo, se îngreuiază să meargă doi paşi să le aducă, ca să stea pe ele. Trebuie să le aduc eu. Şi deşi mă văd că le car, nu vin să le ia. Vor să bea apă, dar nu merg singuri să bea. Trebuie ca eu să le aduc şi al doilea pahar. Cu adevărat, aceasta mi-a făcut o impresie neplăcută. Cogeamite voinici, vin în grup de câte treizeci, mă văd cum aduc o cutie de rahat şi un bidon de apă, cum duc şi paharele ca să-i mulţumesc, încă şi şchiopătând, şi nu se mişcă nici unul, ci se scoală să mă ajute un ofiţer pensionar care în toată viaţa lui a fost afumat de praf de puşcă. Ei cred că aşa cum îi serveşte chelnerul atunci când merg la vreun restaurant sau hotel, tot astfel şi aici la Colibă va veni chelnerul săi servească . De cinci-şase ori am făcut lucrul următor: m-am ostenit să aduc apă şi apoi am vărsat-o înaintea lor. “Eu să vă aduc apă, voinicilor, iar voi să staţi? le spun. Aceasta nu vă ajută “.
In mijloacele de transport în comun vezi copiii mici stând pe scaune, iar bătrânii stând în picioare. Vezi tineri că stau picior peste picior şi nu cedează locul vreunui bătrân, ci se scoală cei mai mari şi le dau locul lor. “Am plătit locul” , îţi spun, şi stau jos fără să ţină seamă de cineva.
Mai demult ce duh exista! Femeile stăteau la drum, de-a dreapta şi de-a stânga lui, iar când trecea preotul sau un bătrân, se ridicau în picioare şi îi îndemnau şi pe copiii lor să facă aceasta .
De câte ori nu mă înfurii! Vorbesc adeseori unor oameni cu funcţii, şi vezi nişte copii cum întrerup discuţia cu obrăznicie, spun nişte neghiobii şi socotesc aceasta mare ispravă. Le fac semn să se oprească, dar nimic. Trebuie să-i faci de ruşine ca să tacă din gură, altfel nu se poate. In nici o carte patristică nu scrie să vorbească tinerii astfel. Patericul spune: “a spus Bătrânul “, nu spune: “a spus tânărul “.