Sfantul si Marele Sinod - anunțuri, stiri si comentarii de ultimă oră

[ioan67]

În prealabil postat de antoniap

... modalitatea de lupta pentru păstrarea dreptei credințe ...

Printre primele lucruri care m-au surprins când am ajuns student la Teologie (am pierdut şi eu vremea, pe acolo, vreo doi ani, candva... - spun că am pierdut vremea în sensul că nu mi-am făcut bine treaba, nu că ar fi pierdere de vreme să studiezi acolo, la poalele Patriarhiei!) au fost afirmaţiile de acest gen.
Auzeam adesea pe unii tineri seminarişti sau pe mai vârstnicii colegi studenţi că vorbeau despre "luptă" şi "misiune". Ei înţelegeau aceşti termeni, desigur, ca pe acţiuni îndreptate împotriva altora, care împărtăşesc alte credinţe, au alte accente, felurite alte nuanţe...
Aflam că trebuie (evident!) să luptăm mai întâi împotriva papistaşilor (spre ruşinea mea, abia atunci auzeam termenul acesta), apoi împotriva protestanţilor dar şi a ateilor, agnosticilor, buddhiştilor, musulmanilor etc.
Practic, oamenii aceia înflăcăraţi se arătau a fi în luptă cu toată lumea! Cu toate mişcările religioase care nu se subordonează Ortodoxiei (înţeleasă ca credinţă promovată de Biserica noastră sau, uneori, de alte comunităţi considerate Biserică...), cu toţi oamenii care ar avea de spus ori de făcut orice diferit decât ceea ce vine din "Program".

M-am sperit niţel, mi-a părut că am intrat într-un fel de Armată a tristului regim, aceea politizată şi mutilată de fostul dictator... Aceleaşi reflexe, acelaşi aer dictatorial, acelaşi mic hitler ori stalin deghizat mişuna, parcă, peste tot...

Am întrebat mai întâi pe un fost ofiţer, un colonel, student şi el acum: oare cum ţi se pare "atmosfera" pe aici? Lupta asta, ideologia asta de tip comunist sau neonazist etc. Cum îţi pare?
O porcărie, a spus el, nu mă aşteptam, o să mă retrag. Şi s-a retras omul, după câteva luni, mirat că Ortodoxia a ajuns să fie confundată cu o mare maşină de spălat creieraşul. Colegul era un creştin "practicant" din fragedă pruncie. Din familie de credincioşi ortodocşi, se spovedea şi se împărtăşea regulat, se ţinea departe de viciile frecvente pe la noi, era om cu adevărat serios, temperat, echilibrat. Milostiv, disciplinat, sobru, el citea frecvent din Sfinţii Părinţi, adeseori îmi lămurea câte un lucru din Patristică etc. Îmi părea, deja, preot...:) Şi încă unul dintre cei mai destoinici. Dar a ales să plece, dezamăgit de accentul pus pe "luptă", "trebuie", "misiune"...

Am întrebat şi pe un alt coleg, psihanalist. Acesta a fost mult mai reţinut, a început fireşte să mă întrebe el, în loc de a-mi da un răspuns: dar ce te face să vezi aşa, ce simţi legat de asta etc. În final a acceptat şi el că nu e chiar cum se aştepta şi, după vreo juma de an, satisfăcut de ce specimene mai cunoscuse pe-acolo, a tulit-o şi el.

Am întrebat şi pe un alt coleg, filosof de profesie, ca să zic aşa (doctorand, profesor nu ştiu unde...). Acesta mi-a încadrat fenomenul într-o puzderie de conexiuni, curente, accepţiuni. Foarte încântat de întrebare, s-a apucat să deschidă mulţime de fişiere pentru a încropi, într-un agonizant sfârşit, un răspuns de genul: "domle, ce să-i faci, nişte proşti!"...:))

Şi uite-aşa am rămas singur printre misionari şi luptători, canonindu-mă vreo doi ani să îmi văd de treburi (e mult de studiu la Teologie! e şi de participat la slujbe, dacă chiar vrei să faci vreo treabă cu tine) şi să mă lămuresc, printre altele, cum e cu lupta asta, cu misiunea sfântă, cu trebuie şi cu alte formule foarte la modă prin acel mediu unde îşi făceau veacul câteva miişoare de creştini.

Ei bine, n-am aflat cum e cu lupta. Probabil va rămâne o enigmă veşnică a vieţii mele.
Singura luptă pe care aş fi vrut să o aud dezbătută şi purtată ar fi fost lupta cu patimile proprii, cu prostia personală, cu boalele toate, cu nedesăvârşirile...
Dar pe cât de mare era taina luptei aceleia pentru mine, pe atât de mare s-a arătat ceastălaltă taină pentru aceia... Pesemne făceam parte din "divizii" distincte. Şi iată că tot la luptă ajungem...

P.S. Un student mai special, unul foarte "credincios", aflat, zicea lumea, în "severă ascultare", venea din dulcea Moldovă, avînd binecuvântare taman de la (să fiu iertat de dezvăluire) celebrul şi nestăvilitul orator Calistrat. L-am întrebat şi pe el ce să înţeleg din lupta asta, mărturisindu-mi neputinţa de a găsi tâlcul ei... Îmi amintesc că s-a uitat lung la mine (cam cum te uiţi, pesemne, la vreun drac bătrân), m-a măsurat bine şi ... mi-a întors spatele. Purta sub braţ, îmi amintesc, "Cuvintele" sfântului Nil Ascetul.
Nu mi-a mai vorbit niciodată. Nu mi-a mai răspuns la salut. Am aflat mai apoi că avea ascultare de la duhovnic să nu vorbească cu nimeni, vreme de 5 ani, decât cu profesorii când îl întrebau ceva la vreun examen. (În general nu prea îl întrebau, că era, oricum, cel mai slab din grupă. Prost bocnă, îşi făcea mereu copiuţe la examen, avea sute de foiţe îndesate prin mâneci, pe sub curea, prin mici şi tainice buzunare... Îl treceau de milă şi de jenă, în baza renumelui că are o "credinţă puternică", atât cât să ţină, chipurile, loc de orice altă însuşire a viitorului preot.....)
Mare luptător, acesta!
Mă întreb uneori, cu oarece stupor - nu cumva o fi ajuns, între timp, .... preot? Sau nu cumva se ocupă de educaţia copiilor noşti prin vreo şcoală?....