Predica de azi

[cristiboss56]

Ieri, iubiţii mei, s-a încheiat Dodekaimeronul, care ţine de la Naşterea lui Hristos până la Bobotează, exceptând Ajunul Bobotezei. După Dodekaimeron, prima sărbătoare care urmează este Soborul Sfântului Ioan Botezătorul, astăzi.

Sfântul Ioan nu are nevoie de laude omeneşti. L-a lăudat Însuşi Hristos când a spus că, între mulţimile oamenilor care s-au născut până atunci, el este mai presus de toţi (vezi, Matei 11, 11). Este mai presus de Noe, de Avraam, de Iacov, de patriarhi, mai presus de toţi marii bărbaţi.

***

2309S-a născut prin minune, din părinţi Maica Domnului si Elisabeta purtand in pantecebătrâni, Zaharia şi Elisabeta, care era stearpă. Pe cât e cu putinţă ca dintr-o piatră să răsară o floare, tot aşa era cu putinţă ca din cele dinlăuntru ale Elisabetei să se nască prunc. Embrion încă, el a săltat în pântecele maicii lui, când ea a primit-o pe cea asemenea însărcinată, pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu. De atunci era sfinţit. Precum unii sunt Iude, copii ai blestemului, din pântecele maicii lor, aşa alţii sunt binecuvântaţi din scutecele lor.

Sfanta Elisabeta il lasa pe Sfantul Ioan copil in pustieCând a crescut, n-a rămas în lume; a ieşit afară, s-a dus în pustie la şcoala marilor bărbaţi. Acolo a trăit o viaţă de mustrare a actualei societăţi consumiste, a cărei lozincă este: “să mâncăm şi să bem, căci mâine vom muri” (Isaia 22, 13, I Cor. 15, 32). O, voi, care trăiţi aiurea, în rătăcire, veniţi şi vă oglindiţi în această oglindă!

911Cum trăia Sfântul Ioan? Hrana lui erau lăcustele (Matei 3, 4), cunoscutele insecte ale din ţarini, pe care până astăzi arabii simpli le usucă şi le mănâncă. Băutura sa era apa din Iordan. Haina sa era o îmbrăcăminte din păr de cămilă. Patul lui era nisipul de lângă râul. Acoperişul său, stelele cerului. Tovarăşii săi, fiarele pustiului, care stăteau înaintea lui ca nişte mieluşei. Sfinţenia – vedeţi? – toate le îmblânzeşte. Şi dacă leii şi tigrii îl respectau, o femeie l-a sfâşiat – Irodiada. Aşadar, acolo trăia, în universitatea tăcerii, unde se edifică marile personalităţi.

La vârsta maturităţii a primit poruncă de sus să meargă pe malul Iordanului şi acolo să îşi ridice amvonul. Predica lui termocauteră era o mustrare aspră. Tuna şi fulgera. Îi chema pe toţi la întoarcerea spre Dumnezeu. Şi mii din toate păturile sociale alergau. Era un magnet care-i atrăgea pe toţi. Îi sfătuia la pocăinţă şi-i boteza în Iordan.

În mulţimea de oameni a venit şi cineva mai deosebit. Oare purta coroană, avea spadă, îl aducea o caleaşcă? Nu. Om simplu era. Dar numele lui era “mai presus de orice nume” (Filipeni 2,9). Toate numele se şterg, numele Lui va rămâne: Iisus Hristos! Putea să-şi închipuie Ioan că sub chipul smerit al unui sărac nazarinean se ascunde măreţia Dumnezeirii? Şi totuşi, L-a recunoscut. Îi zice Hristos: – Botează-Mă! – Nu se poate; eu sunt un zero înaintea Ta, nu sunt vrednic să Te botez. Hristos însă a insistat şi, în sfârşit, a fost botezat. Nu pentru că avea păcate – este fără de păcat – ci pentru a se arăta taina Sfintei Treimi. Şi S-a arătat. Prin aceasimg22ta noi ne diferenţiem de celelalte religii, chiar monoteiste: acestea îl au pe Allah sau pe oarecare altul. Noi spunem: Un singur Dumnezeu, Trei Persoane: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh; Sfântă Treime, miluieşte lumea Ta!

( continuă )

[cristiboss56]

***editat***

[cristiboss56]

Aşadar, Ioan L-a arătat pe Hristos lumii şi a spus: “Iată, Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatele lumii”. Iată, zice, “Acesta este Mielul lui Dumnezeu, Care ridică păcatele lumii” (Ioan 1, 29). Ca să înţelegem aceasta, trebuie să ne amintim că evreii, ca să simtă uşurare de păcate, luau un miel, îl duceau la templul lui Solomon şi-l ofereau ca jertfă. În clipa în care preotul îl înjunghia, îşi întindeau mâinile deasupra lui pentru ca păcatele să-i părăsească şi să treacă deasupra mielului. Aceasta era o prefigurare, o umbră a marei jertfe pe care avea să o aducă Hristos. Milioane de miei s-au înjunghiat, dar sângele animalelor nu are puterea de “a ierta păcatele” (Matei 9, 6). Doar sângele lui Hristos, a “Mielului lui Dumnezeu“, şterge păcatele. Iată de ce Hristos se numeşte “Miel”; deoarece, precum mielul nu face nici un rău, aşa şi Hristos; precum mielul este dus spre junghiere şi nu se împotriveşte, aşa şi Hristos; şi precum la jertfe “încărcau” păcatele pe cel junghiat, aşa şi Hristos ridică păcatele noastre ale tuturor. Am simţit-o aceasta? Dacă n-am simţit-o, nu suntem creştini. Nu ne mântuiesc nici lumânările, nici făcliile, nici icoanele şi locurile de închinare, nici metaniile şi ascezele. Toate acestea nu iartă nici măcar un păcat. Păcatele le iartă doar “Mielul lui Dumnezeu”, precum a spus Ioan. Dacă nu vei crede că sângele lui Hristos, care s-a vărsat pe Golgota, izbăveşte, nu te mântuieşti.

Închei printr-o pildă. Un pictor vienez a pictat un om pe care l-au prins duşmanii săi şi l-au încărcat cu o greutate. I-au pus-o după gât, atât de strâns, încât nu se putea elibera de ea. Era ca şi Prometeu în Caucaz. Îi ruga pe alţii ca să-l dezlege, dar nimeni nu putea. Atunci, unul i-a spus: Dacă vrei să te eliberezi, urcă pe muntele acela. Acolo vei vedea o cruce cu Cel răstignit. Dacă-L vei ruga cu credinţă, se va întâmpla minunea. Şi, într-adevăr, aşa s-a întâmplat; imediat, sarcina lui a căzut, s-a rostogolit în prăpastie, iar el L-a slăvit pe Hristos.

Fiecare dintre noi, fraţii mei, ridică o greutate mai mare decât Olimpul. Doar prin credinţa în Hristos ne vom izbăvi. Dacă vom crede în El. Nu există altceva în lume. V-o spun eu. De cincizeci de ani predic; dacă n-aş fi crezut, m-aş fi dus să fac orice altceva decât să-mi bat joc de oameni. Cred în Dumnezeu, cred în harul dumnezeiesc, cred în Taine, cred în Sfintele Tradiţii. Poate să fie şi soarele minciună, şi astrele minciună, şi noi minciună; Unul singur nu este minciună – Iisus Hristos, pe Care, copii ai elinilor, lăudaţi-L şi preaînălţaţi-L întru toţi vecii. Amin.

† Episcopul Augustin

[Mihnea Dragomir]

Idei culese de la predica de azi, cu ocazia sarbatorii Sfintei Familii, hram al bisericii.

Observam ierarhia si ascultarea care exista in cadrul Sfintei Familii. Dumnezeu, prin inger, se adreseaza Sfantului Iosif, capul Sfintei Familii. Acesta asculta neintraziat de o porunca ce era cat se poate de incomoda: sa plece in Egipt. La randul ei, Sfanta Fecioara asculta de sotul ei. Atunci isi fac, in graba bagajele si pleaca tot atunci, in puterea noptii. Vedem ca, prin ascultare fata de sotul ei, locul ei in ierarhie nu este cu nimic atins. Ea este mama lui Isus, si, ca mama, are autoritate fata de El. Cand avea 12 ani, ea este aceea care i se adreseaza, cerand explicatii copilului lor, dupa ce, cautandu-L, il gaseste in Templu. Costatam ca ordinea ierarhica este inversa ordinii in har. In Sfanta Familie, cu cat cineva are mai mult har, cu atat e intr-o pozitie ierarhica mai umila. Astfel, Sfanta Fecioara este mult mai cinstita decat Sfantul Iosif. Pe cea "plina de har", si numai pe ea o socotim deasupra ingerilor. Dar, la randul ei, este infinit depasita de Isus. El, Copilul Dumnezeu, care i-a creat si pe tatal Sau adoptiv, si pe Maica Sa, El, care ii tine in viata, asculta de amandoi.

Sa mai observam ca acest lant ierarhic are la baza un lucru: acela ca toti, incepand cu Iosif, asculta de Dumnezeu. Ascultarea de Dumnezeu este ceea ce da legitimitate. Care este reactia Sfintei Fecioare cand acelasi arhanghel, adresandu-i-se ei, ii aduce la cunostinta planul lui Dumnezeu ? Ea accepta, prin "Fiat mihi"-ul ei, reparand neascultarea Evei, care nu daduse intaietate cuvantului lui Dumnezeu, ci cuvantului Sarpelui. Mai departe, Sfanta Fecioara are o nedumerire. Ascultand de Dumnezeu, ea ii cere explicatii. "Cum se va face aceasta ?". Era virgina si virginitatea ei a fost promisa lui Dumnezeu inca de pe cand era copila. In logica umana, ceea ce urma sa se intample era imposibil: "caci nu am cunoscut barbat". Ea nu spune "uite ce e: ce imi cere Dumnezeu nu se poate". Ea nu socoteste ca trimisul lui Dumnezeu se inseala. Ci cauta sa inteleaga ceea ce nu e de inteles si ceea ce nici noi, dupa atatea secole, nu intelegem: misterul Incarnarii.

Sarpele actionase invers: el s-a adresat mai intai Evei. Iar Eva, in loc sa il ajute pe sotul ei, potrivit naturii ei, il antreneaza in neascultare. Dumnezeu ii cere explicatii mai intai sefului familiei primordiale. Dar, in urma pacatului, intre ei nu mai domneste coeziunea familiala, ci raspunsul lui Adam este de a da vina pe Eva. In prima familie gasim si prima rasturnare, revolutia primordiala.

Aceasta ordine si aceasta ierarhie, in care fiecare are un sef si, la randul lui, are atributii este ceea ce a fost distrus de Revolutie. Caracterul anti-ierarhic este caracteristica tuturor revolutiilor din lume. Este exact ceea ce a refuzat sa faca Isus in misiunea publica a Sa pe pamant, desi cei mai multi asta asteptau de la El. Dezordinea revolutionara duce la o rasturnare a ceea ce era asezat, pentru ca repede sa ajunga la o ordine inversata, data de rasturnarea valorilor, unde a fi deasupra celuilalt nu mai inseamna a-l servi, ci a-i fi despot, in care nimeni, incepand cu seful statului, nu mai asculta de Dumnezeu.

Acest spirit anti-ierarhic, acest spirit revolutionar este ceea ce ameninta si Biserica, pe care, totusi, nici portile iadului nu o vor birui. Vedem bine ca multi credinciosi nu mai asculta de preoti si nu mai vad in preoti acei pastori pusi de Dumnzeu ca sa conduca turma lor. La randul lor, preoti se rascoala in contra episcopilor si nu se mai socotesc pe ei insisi ca fiind delegati ai episcopilor lor, si atunci, cu ce legitimitate sa mai ceara ascultare din partea credinciosilor ? Dar si episcopii: vedem bine ca multi dintre ei nu asculta de Papa decat din gura, din moment ce, in atatea cazuri, Papa spune una si episcopii fac alta. Dar daca s-ar intampla ca Papa insusi, uitand ca este vicar al lui Cristos si nu Cristos insusi, ar indrazni sa faca ceea ce nu a primit autoritatea sa faca ? Daca aceeasi neascultare pe care o putem intalni si o intalnim la credinciosi, la preoti, la episcopi, am intalni-o si la acela care nu este subordonat decat lui Dumnezeu ? Sa nu uitam, iubiti credinciosi, ca ceea ce da legitimitate celui ce sa afla deasupra noastra este ascultarea de Dumnezeu. Daca acela nu mai asculta intr-o privinta, nu trebuie ascultat. Cand spun ca nu trebuie ascultat, ma refer la acea privinta, sa ne intelegem. Nu ca nu mai trebuie ascultat in general, fiindca atunci am vorbi despre rasturnare si revolutie. Daca Papa ar spune ca fornicatorii care traiesc in concubinaj nu traiesc in pacat si ca se pot impartasi, inseamna ca nu trebuie ascultat in aceasta privinta si cei care se afla in asemenea trista situatie ar fi bine, pentru viata lor pe pamant si viata viitoare, sa se abtina de la impartasanie. Nu ar insemna ca Papa nu mai este Papa. Dupa cum, daca eu v-as invata ceva contrar a ceea ce invata Dumnezeu si Sfanta Biserica, inseamna ca nu trebuie sa ma ascultati in acea privinta si nu ca nu mai sunt preotul vostru.

[Mihnea Dragomir]

O idee interesanta si noua (pentru mine) pe care am retinut-o la predica de astazi, care a urmat dupa pericopa privind nunta din Cana Galileii, a fost aceea ca Maica Domnului este de doua ori de Dumnezeu nascatoare. De curand, cu ocazia Liturghiilor din preajma Craciunului, am vazut ca L-a nascut pe Pruncul adorabil. Astazi am vazut ca a avut rolul cheie in inceputul misiunii publice a Lui. Planul lui Dumnezeu va fi fost altul, sau cel putin etapizat altfel. Dar, intre ce spune El "femeie, ceasul Meu nu a sosit inca" si ce spune ea slujitorilor "faceti tot ce va va spune" Fiul lui Dumnezeu si al Omului isi schimba gandul.

Aceasta dubla calitate de Theotokos a Pruncului aproape ignorat in iesle si a Unsului in misiunea Lui regala este, poate, o speculatie teologica a parintelui. Nu mai putin, astfel de ganduri frumoase dau farmec si prospetime unei omilii.

[cristiboss56]

Duminica a 32‑a după Rusalii
(a lui Zaheu)
Luca 19, 1‑10
În vremea aceea trecea Iisus prin Ierihon și, iată, un om bogat cu numele Zaheu, care era mai‑mare peste vameși, căuta să vadă cine este Iisus, dar nu putea de mulțime, pentru că era mic de statură. Și alergând el înainte, s‑a suit într‑un sicomor ca să‑L vadă, căci pe acolo avea să treacă. Și când a sosit la locul acela, Iisus, privind în sus, a zis către el: Zahee, coboară‑te degrabă, căci astăzi trebuie să rămân în casa ta. Și a coborât degrabă și L‑a primit, bucurându‑se. Și, văzând, toți murmurau, zicând că a intrat să găzduiască la un om păcătos. Iar Zaheu, stând înaintea Domnului, I‑a zis: Iată, jumătate din averea mea, Doamne, o dau săracilor și, dacă am nedreptățit pe cineva cu ceva, întorc împătrit. Și a zis către el Iisus: Astăzi s‑a făcut mântuire casei acesteia, pentru că și acesta este fiu al lui Avraam. Căci Fiul Omului a venit să caute și să mântuiască pe cel pierdut.
Toate pildele şi faptele Mântuitorului Iisus Hristos au fost redate în Evanghelii cu un scop anume, sesizabil fără mare greutate. În „cazul Zaheu”, ca să ni se dea un exemplu concret şi fericit de convertire la Hristos. Mai adânc, să observăm comportamentul cuiva înainte de a‑L cunoaşte pe Hristos şi, mai ales, după ce L‑a cunoscut. Altfel spus, cum se manifestă viaţa omului fără Evanghelie şi - în contrast - viaţa armonizată cu Evanghelia.
Trei etape semnificative
Potrivit textului Sfintei Evanghelii de azi, se conturează trei etape sau faze în comportamentul lui Zaheu: prima, înainte de a‑L întâlni pe Hristos; a doua, în ziua întâlnirii; a treia, după întâlnirea cu El.
Înainte de a‑L întâlni pe Hristos, vedem un Zaheu fără comportament evanghelic, în profesia lui de vameş, angajat zelos al asupritorilor romani. Desigur, profesia în sine era necesară: trebuia s‑o exercite cineva, ca pe o îndeletnicire administrativă firească. Maniera în care‑o îndeplinea, însă, era incorectă, fiindu‑ne dat să vedem în el un slujbaş avar, nedrept, nemilos, asupritor, cum erau îndeobşte vameşii, fapt pentru care erau detestaţi de conaţionali. Comparabil, din păcate, cu unii bancheri de azi, care „umflă” dobânzile după bunul lor plac, împovărând mii sau poate milioane de nefericiţi datornici.
În ziua întâlnirii cu Hristos vedem un Zaheu deosebit de receptiv. Se observă acest detaliu din dorinţa lui de a‑L vedea neapărat, fapt pentru care se urcă într‑un sicomor, arbore specific Ţării Sfinte şi unor ţări din Africa. Întrucât în anumite ediţii ale Scripturii şi ale Evangheliei apare cuvântul „dud”, socotim util să facem câteva precizări. De*sigur, e vorba de o chestiune secundară, comparativ cu mesajul prioritar al Evangheliei de azi, dar semnificativă, totuşi, pentru uniformitate biblică şi liturgică. În textele clasice întâlnim expresiile „ἀνέβη ἐπὶ συκομορέαν” (NT gr.) şi „ascendit in arborem sycomorum” (Vulgata). Cuvântul „sicomor” apare, de asemenea, în cele mai vechi traduceri româneşti, Noul Testament de la Bălgrad (1648) şi Biblia lui Şerban (1688), dar şi în ultimele ediţii sinodale, inclusiv în cea jubiliară, diortosită de IPS Bartolomeu Anania. Remarcabile sunt, apoi, ediţiile engleză şi franceză, ambele folosind termenul sycomore. Nu acelaşi lucru se întâmplă în traducerea făcută de Luther, unde ne apare cuvântul Maulbeerbaum (de la Maulbeeren - dud). De aici s‑a inspirat, probabil, Cornilescu, în traducerea căruia apare aceeaşi greşeală (dud).
Păşind mai departe în observarea schimbării lui Zaheu, remarcăm şi faptul că el a fost deosebit de receptiv şi la cuvintele lui Iisus: „Coboară‑te…, astăzi voi să rămân în casa ta!”. Iar Zaheu, ne spune Evanghelistul, „L‑a primit cu bucurie…”. Altul ar fi zis, poate: „De ce să cobor? Vezi‑ţi de drum! Am treabă, am o funcţie importantă, sunt mai‑marele vameşilor!”
După întâlnirea cu Hristos, Zaheu devine alt om: împarte averea săracilor şi se dedică slujirii evanghelice. Tradiţia ne spune că l‑a însoţit pe Petru în câteva misiuni şi că a fost aşezat episcop în Cezareea Palestinei. Biserica îl pomeneşte (şi) în ziua de 20 aprilie. Observăm cu bucurie, astfel, cum Zaheu şi‑a armonizat cu învăţăturile evanghelice viaţa ce i‑a mai rămas de trăit pe pământ. Şi iată că la numele lui frumos („zakkai” în ebraică înseamnă „curat”, „pur”) şi‑a adăugat faptele lui frumoase şi pilduitoare.
De la pilda lui Zaheu la reflecţia asupra propriei vieţuiri
În calitate de membri ai Bisericii, noi ne situăm, în mod firesc, la punctul al treilea al etapelor descrise mai înainte. Suntem botezaţi, suntem creştini, suntem în Biserică. De aceea, să luăm aminte şi la un cuvânt auzit din Apostolul citit azi: „Nu fi nepăsător faţă de harul care este în tine...” (I Timotei 4, 14). Dar să ne şi întrebăm cu sincer curaj: vieţuim cu adevărat în armonie cu învăţăturile evanghelice? Iar pentru a face această „confruntare” dintre preceptele Scripturii şi viaţa noastră este necesar să cunoaştem aceste precepte, a*min**tindu‑ne şi azi folosul uriaş pe care‑l avem străduindu‑ne să citim Scriptura, în general, şi Sfintele Evanghelii, în mod special.
Ar fi dureros şi tragic să plecăm din viaţa pământească fără să fi citit integral Sfânta Scriptură, măcar o dată! Trebuie să ştim, de altfel, că în Sfintele Evanghelii (dar şi în celelalte scrieri ale Noului şi Vechiului Testament) avem răspunsuri la toate dilemele şi problemele noastre, legate fie de familie (căsnicie, în special), fie de serviciu, fie de semeni, în general. Dacă ar veni cineva să întrebe, de pildă, „cum să procedez cu duşmanii/vrăjmaşii mei?”, răspunsul ni‑l dă Mântuitorul, în consemnarea lui Matei Evanghelistul: „Iar Eu zic vouă: iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi‑vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc…” (5, 44). O bună soluţie ne oferă şi Sfântul Apostol Pavel: „Dacă vrăjmaşul tău este flămând, dă‑i de mâncare; dacă îi este sete, dă‑i să bea, căci, făcând acestea, vei grămădi cărbuni de foc pe capul lui…” (Romani 12, 20). Sau la întrebarea „ce scrie despre muncă?”, avem lămuriri cel puţin în două locuri: „Vrednic este lucrătorul de plata sa” (Luca 10, 7); „Dacă cineva nu vrea să lucreze, acela nici să nu mănânce!” (II Tesaloniceni 3, 10). Sau la întrebarea foarte apropiată temei noastre, „cum se poate armoniza viaţa de familie cu Evanghelia?”, avem un excelent răspuns‑sinteză la Sfântul Apostol Pavel: „Femeilor, supuneţi‑vă bărbaţilor voştri, precum se cuvine, în Domnul. Bărbaţilor, iubiţi pe femeile voastre şi nu fiţi aspri cu ele. Copiilor, ascultaţi pe părinţii voştri întru toate, căci aceasta este bine‑plăcut Domnului. Părinţilor, nu aţâţaţi la mânie pe copiii voştri, ca să nu se deznădăjduiască. Slugilor, ascultaţi întru toate pe stăpânii voştri cei trupeşti, nu slujind numai când sunt cu ochii pe voi, ca cei ce caută să placă oamenilor, ci în curăţia inimii, temându‑vă de Domnul. Orice aţi face, lucraţi din toată inima, ca pentru Domnul şi nu ca pentru oameni…” (Coloseni 3, 18‑23).
Concluzia se desprinde de la sine
Omul aflat în armonie cu Evanghelia devine smerit, conştiincios, harnic, fidel în căsnicie, darnic, nebeţiv, înţelept, împăciuitor şi bun. În contrast, cel nereceptiv la învăţăturile evanghelice riscă să rămână (ori să ajungă) egoist, lacom, mândru, infidel, desfrânat, delăsător, leneş, certăreţ, zgârcit şi rău. Noi să ne rugăm Mântuitorului Iisus Hristos să ne ajute ca toată viaţa noastră, oriunde ne‑am afla, în familie, la locul de muncă, între semeni, peste tot, să se desfăşoareîn armonie cu Evanghelia Sa. Amin.

[Mihnea Dragomir]

Predica de azi, centrata pe pericopa minunii asupra naturii infatisata in Matei 8:23 sqq prin care Domnul nostru "a certat vanturile si marea si s-a facut liniste deplina" a subliniat cateva lucruri de care bine este sa tinem seama. In timpul acelei primejdii, cand Corabia ucenicilor era amenintata de furtuna si valuri, Isus dormea. Speriati, Apostolii vin si ii spun: "Doamne mantuieste-ne, ca pierim".

Asa se intampla cand nu cerem nimic lui Dumnezeu. Dumnezeu doarme. Iar somnul lui Dumnezeu este asociat cu furtuna, valuri, pericol.

Mai departe, Isus, trezindu-Se, spune: "De ce va este frica, oameni cu putina credinta ?". Nu spune "necredinciosilor", fiindca Apostolii credeau, dar credinta lor era "putina". Insuficienta. Insuficienta credintei este ceea ce declanseaza frica. Asa suntem si noi. Ne este frica de furtunile vietii noastre. Si atunci, printr-un reflex salutar, Apostolii il trezesc pe Domnul cu rugaciunea: "Mantuieste-ne, ca pierim!".

Mai departe, vedem ca "sculandu-Se, a certat vanturile si marea". Face acest lucru ca reactie la rugaciunile celor care Il urmeaza. Fiindca scrie mai sus "intrand El in corabie, ucenicii Lui L-au urmat".