Raspunsuri duhovnicesti +

[cristiboss56]

Numai aşa putem înţelege cât de important este postul, cât de mult îl poate apropia pe om de Dumnezeu, cât de mare este valoarea lui spirituală. Câtă vreme nu îl practică, societatea contemporană nici nu îi va pricepe rostul şi folosul. Nici nu se poate vorbi de „performanţe spirituale” sau de „vârfuri duhovniceşti” fără o lucrare serioasă şi responsabilă (înrădăcinată adânc în Sfânta Tradiţie a Bisericii şi întemeiată neclintit pe învăţăturile Sfintei Scripturi) a postului şi a rugăciunii. Lăsându-ne mânaţi de simpla curiozitate iscoditoare şi purtaţi de vinovate închipuiri trufaşe, încercând tot felul de „tehnici” şi „metode” (una mai „mântuitoare” decât alta !), ne-am putea trezi vreodată străini de adevărata Ortodoxie chiar în inima ei... Deosebirea capitală dintre un creştin-ortodox practicant şi unul doar „informat” este deosebirea dintre adăparea setei cu un pahar de apă rece, respectiv cu desenul unui asemenea pahar. Noi, cei de astăzi, tindem să ne asemănăm din ce în ce mai mult celui care se străduie să-şi potolească arşiţa cu desenul unui pahar plin cu apă. Ar fi mai bine să urmăm exemplul Psalmistului: „În ce chip doreşte cerbul izvoarele apelor, aşa Te doreşte sufletul meu pe Tine, Dumnezeule” (Ps. 41, 1), „Iar păcătosului i-a zis Dumnezeu: Pentru ce iei legământul Meu în gura ta? De vedeai furul, alergai cu el şi cu cel desfrânat partea ta puneai. Ai cugetat fărădelegea, că voi fi asemenea ţie” (Ps. 49, 17-22), „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa” (In. 14, 6). Nu degeaba scrie Sfântul Isaac Sirul: „Nevoinţa şi lucrarea tinereţii sunt odihna şi folosul bătrâneţii” şi „adu-ţi aminte tu de Dumnezeu pe timp de pace, pentru ca Dumnezeu să Îşi aducă aminte El de tine la vreme de război!” („Filocalia”, vol. 10)

Parintele Calistrat - Manastirea Vladiceni

[cristiboss56]

Ce poate fi mai absurd decât postul, într-o religie care se grozăveşte să-i redea omului libertatea? Cum poţi să te numeşti liber, când trebuie să te abţii de la lucrurile care îţi plac, când trebuie să faci ceea ce nu vrei! Postul este abţinerea nu doar de la mâncăruri, ci şi de la toate plăcerile trupeşti. Cum să nu vezi în aceasta un atentat la cel mai nobil instinct din câte le are omul - libertatea? Dacă postul este o obligaţie, atunci Evanghelia este o capodoperă a literaturii absurdului. Conştientizand aceasta, protestanţii au hotărât să renunţe la post. Însă, oricât de multe citate nu s-ar aduce din Apostolul Pavel şi chiar din cuvintele Mântuitorului Însuşi, îndemnul la postire stă ca un ghimpe în ochiul celui care cunoaşte cât de cât Scriptura. Toţi drepţii de până la Hristos au postit. Postul era premergător întâlnirii cu Dumnezeu sau unei descoperiri. Moise s-a suit pe munte după patruzeci de zile de nemâncare şi aşa a vorbit cu Dumnezeu. Noul Testament nu este deloc altfel, el începe cu un postitor - Ioan Botezătorul. Mântuitorul Însuşi a postit înainte de a ieşi la predică. Nu putem, aşadar, să dăm la o parte postul pornind de la câteva versete biblice, atunci când chiar cei care le-au rostit au fost ei inşişi nişte mari postitori; mi se pare mai decent să punem la îndoială puterea noastră de înţelegere a acelor versete.

《va urma 》

[cristiboss56]

Hristos a fost întrebat odată de ce ucenicii Lui nu postesc (Mt. 9, 14). De aici mulţi au înţeles că apostolii şi Mântuitorul Însuşi erau nişte mâncăcioşi (Mt. 11, 19). Însă întâmplarea în cauză ne descoperă, de fapt, că apostolii şi Mântuitorul umblau tot timpul flămânzi. Aceasta se vede foarte bine şi din conflictul pe care l-au avut cu Iudeii din cauză că ucenicii au mâncat spice sâmbăta. Apostolii erau atât de ocupaţi cu predica, incât uitau să mănânce, iar faptul că au rupt spice arată cât erau de flămânzi şi că obişnuiau să mănânce pe unde apucau. Mântuitorul însă nu a mâncat cu ei, reproşul fiind îndreptat numai împotriva ucenicilor; El era pildă de postire. Că ucenicii mâncau puţin, reiese şi din scena înmulţirii pâinilor, de unde aflăm că aveau numai cinci pâini şi doi peştişori. Deşi erau departe de localitate, în imposibilitate de a-şi procura hrana, ei sunt gata să dea şi acest puţin mulţimilor (neştiind că ele vor fi înmulţite!), ceea ce ne descoperă că ei erau obişnuiti cu foamea mai mult decât oamenii de rând. Aşadar, Mântuitorul şi apostolii posteau, atâta doar că ei nu numărau zilele ca fariseii. La întrebarea lor, Hristos, totuşi, le zice că, deşi "fiii nunţii nu au motive să postească atâta vreme cât Mirele este cu ei, vor veni zile când Mirele se va lua de la ei, în zilele acelea vor posti" (Lc. 5, 34-35). Zilele "acelea", în care Mirele S-a luat, sunt miercuri, ziua vinderii şi vineri, ziua răstignirii. La anul 50, apostolii convoacă un sinod la Ierusalim, unde stabilesc postul în aceste zile pentru credincioşi.

《va urma 》

[cristiboss56]

Aşa că, protestantii au inţeles bine că postul nu este o obligaţie. Postul de silă nu are motivaţie, ca orice lucru gratuit şi lipsit de sens. Acesta, însă, nu este motiv de a blama postul. Postul trebuie înteles în toată nobleţea lui, pentru că el este manifestarea supremă a libertăţii umane. Anume aşa înţelegeau postul primii creştini, sens care s-a pierdut în zilele noastre. "A mânca - scrie Sf. Efrem Sirul în veacul IV -, ţine de legile firii, dar a posti ţine de libertate". Cine se poate lăuda că mănâncă doar pentru că "aşa vrea el"? Nu, tu mănânci pentru că nu poţi să nu mănânci, voinţa ta reiese din instinctul firesc, nu din libertate. Sigur că nu este nici un rău în aceasta, nici un păcat, dar nu este nici virtute. Virtutea este rod numai al libertăţii. "Orice lucrare care nu se face dintr-o desăvârşita libertate - spunea părintele Sofronie Saharov (+ 1993) -, nu poate avea valoare veşnică". Postirea este alegerea liberă de către om a unei vieţi mai nobile, care are în ea ceva din realităţile vieţii veşnice [...]." (Post şi Libertate – ieromonah Savatie Baştovoi) - See more at: http://poruncaiubirii.agaton.ro/arti....5V22hVwQ.dpuf

[cristiboss56]

"Mintea noastră consumă multe resurse şi se adaptează zilnic la noi trăiri, la noi provocări. Mintea este un panou pe care proiectăm mereu vrute şi nevrute. Inconştientul e un loc unde adeseori nu ai vrea să intri, un loc plin de conflicte nerezolvate purtate încă din copilărie. Şi paradoxal, în inconştient există toate resursele necesare pentru a supravieţui. Inconştient pozitiv, inconştient psihanalitic. Logică inconştientă versus logică conştientă (emoţii, acţiuni, gânduri, credinţe). Inconştientul munceşte la maximum doar ca să stai cu ochii în tavan, de pildă. E o falsă senzaţie că stai şi nu faci nimic. Pentru a face sau a nu face, se depune acelaşi efort pentru că inconştientul nu se opreşte niciodată. Cu inteligenţa noastră ne creăm singuri probleme pe care încercăm să le rezolvăm.

Când ai un ciocan în mână vezi cuie peste tot! Atunci când ne învinuim singuri pentru diferite lucruri pe care le-am gândit sau le-am făcut cândva, adeseori nici nu mai avem nevoie să fim acuzați de alții. Știm să o facem „bine”, uneori prea bine! Factorul de insecuritate a responsabilizării propriei conştiinţe poartă dureri ale eu-lui moral. De tine însuţi nu te poţi ascunde şi mai devreme sau mai târziu travaliul de a te privi aşa cum eşti trebuie înfruntat şi acceptat.
„Sentimentul ruşinii” reprezintă sensibilitatea morală a dorinţei de îndreptare, de schimbare în mai bine, de creştere armonioasă. Dezlegi, eliberezi, corectezi, protejezi... Gândeşti altfel despre tine în relaţie cu eu-tu-situaţie. E alegerea ta! Menţinerea iertării înseamnă corectarea mentalului de fiecare dată când mă trezesc în „contracte”. Observarea propriei dependenţe şi alegerea de a pleca din „baltă”. Schimbarea ta declanşează schimbarea celuilalt. Dă-ţi voie şi alege să ieşi din buclă!

Într-un sistem o problemă rămâne o problemă pentru că fiecare îşi joacă rolul. Ne învârtim, dar nimeni nu pune degetul pe buton, pe rană. Cine crede că deţine adevărul e un tiran şi avem destule exemple în istoria lumii de oameni care credeau că deţin adevărul şi ce au făcut cu acel adevăr. Au murit cu adevărul între dinţi, pătat cu sânge. De acolo încă mai picură şi pe alte pagini ale conştientului colectiv. Toată viaţa învăţăm şi la sfârşit tot neînvăţaţi murim!
Am învăţat de curând că uşa se deschide în două părţi şi fiecare e liber să aleagă dacă o închide sau o deschide. Şi nu trebuie să te simţi vinovat sau dator pentru asta! Viaţa te obligă, te dă cu nasul de realitate. Poate ai ceva de învăţat, poate ai ceva de iertat…

Nu poţi controla comportamentul celuilalt şi nici comportamentul celuilalt nu îţi dă ţie valoare. Stăm în viitor visând, sau în trecut regretând. Copiii stau în prezent și sunt conectați mereu la tot ce e viu. Chiar dacă îţi place o haină foarte mult şi corpul creşte şi nu mai încapi în ea, la un moment dat e nevoie să te dezbraci de ea şi să-ţi cauţi haina. Mergi odată cu schimbările din viaţa ta. După cum certificatul de căsătorie nu îți oferă un certificat de garanție, tot la fel nu poţi controla totul prin „contracte” cu tine sau cu cei din jur. Oricând poate apare neprevăzutul şi e nevoie să fii pregătit emoţional şi mental pentru orice. Trecem prin toţi paşii pierderii, travaliul pierderii (şoc, negare, tristeţe, acceptare) şi gustăm iertarea, pacea şi speranţa. Pisica nu face depresie pentru că nu a prins şoricelul, ci mai încearcă iar şi iar şi iar…

Comunicarea este o formă exterioară a unei realităţi interioare. Unii oameni sunt bronzați pe trup, alții sunt bronzați pe suflet. Unii au cicatrici pe suflet, alții au cicatrici pe trup, însă omul trebuie iubit cu răni cu tot. Iubeşte şi rana şi pe cel ce a făcut rana! Nu ajută să găsim un vinovat şi să plângem de milă victimei, ci să căutăm soluţii reale. Dacă e să ne luăm „după ochi pentru ochi”, toţi rămânem orbi. Nu ai putut ventila sau nu ai putut vorbi despre ce ai simţit atunci, e un început bun să vezi cine eşti acum, ce s-a dărâmat şi ce a rămas în picioare. Schimb emoţia din duşman în amic, o trăiesc şi o înlocuiesc cu ceva bun. Jelesc ce am de jelit şi merg mai departe! Lacrimile se transformă în gânduri şi devin parcă un organ interior care ne ajută să vedem mai bine. Te dor strămoşii? Nu uita că sentimentele îngropate de vii nu mor niciodată!

Povestim crude sau coapte, dar e o muncă de arheologie interioară. Avem nevoie să ne îndreptăm oasele minţii şi sufletului pe o gândire magică. Nu putem pune mintea în clor, dar putem ierta, putem face oricând „actualizare” la „programul” nostru interior. Iertarea dă naştere la sentimente, gânduri, comportamente pozitive. Şi e super ofertă să-ţi faci acest cadou! De astăzi, nu de mâine!"

(Ieromonah Hrisostom Filipescu)

[cristiboss56]

Părinte , vorbiţi-ne despre cum îşi poate recăpăta credinţa cineva care şi-a pierdut-o.

Prin rugăciune, prin rugăciune şi răbdare. Este în Pateric o întâmplare. Un ucenic vine la Părintele său şi-i spune: „Avva, urăsc lumea. Simt cum în sufletul meu creşte ura împotriva lumii”. Şi Avva i-a zis: „Du-te în lume şi trăieşte un an de zile acolo!”. S-a dus în lume, s-a întors şi i-a spus: „Urăsc lumea mai mult, pentru că am văzut în ce desfrâu şi păcate trăieşte”. Şi Avva i-a zis: „Du-te în peşteră şi trăieşte un an de zile acolo!”. S-a dus în peşteră, a stat un an de zile şi întorcându-se, i-a spus Avvei: „Şi mai mult urăsc lumea, pentru că stând în peşteră, toate lucrurile mi s-au limpezit şi cugetând la ce se întâmplă în lume, am început să cred că lumea trebuie cu adevărat dispreţuită şi urâtă”. Şi l-a întrebat Avva: „Dar tu de când eşti în mănăstire?”. „De şapte ani”, a răspuns tânărul. Şi Avva a zis: „Uite la el, eu sunt de 30 de ani monah, iar el vrea să ajungă desăvârşirea în şapte ani!”.

Aşadar, nu vă temeţi de faptul că simţiţi că vă pierdeţi credinţa, pentru că acesta e asaltul diavolului. O rugăciune, chiar şi cu buzele, este o rugăciune! Ea este măcar atitudinea trupului, dacă sufletul nu este implicat, dar prin atitudinea trupului să ştiţi că şi sufletul se implică. Aşa cum, să zicem, într-un dans, ritmul şi muzica te fac să intri într-o anumită trepidaţie, tot aşa poziţia trupului şi rugăciunea buzelor trezesc treptat-treptat duhul nostru. Iar Dumnezeu o să dea la un moment dat şi ploaia binefăcătoare a lacrimilor şi o să fiţi fericiţi.

(Părintele Cheorghe Calciu, Cuvinte vii, ediţie îngrijită la Mănăstirea Diaconeşti, Editura Bonifaciu, 2009, p. 46)

[cristiboss56]

Fiindca postul, acest doctor al sufletelor, obisnuieste sa le stinga unora înfocarile trupului si sa supuna pornirile lui, altuia sa-i îmblânzeasca mânia, altuia sa-i goneasca somnul. Unuia sa-i trezeasca sârguinta, altuia sa-i curateasca mintea si s-o slobozeasca de gânduri rele, altuia sa-i supuna limba cea nepotolita si ca un frâu cu frica Domnului s-o tie si s-o opreasca, neîngaduindu-i nicidecum sa graiasca cuvinte desarte ori putrede; altuia nevazut îi curma raspândirea, îi struneste ochii si nu-i lasa sa umble iscodind încoace si încolo. Si toti se îngrijesc sa taca si sa ia aminte la pacatele si lipsurile lor. încetul cu încetul, postul subtiaza si izgoneste întunericul mintii, valul pacatului cel asternut peste suflet, cum alunga soarele negurile. Postul ne ajuta sa vedem vazduhul cel duhovnicesc al mintii în care nu rasare, ci de-a pururi straluceste Soarele Cel neapus, Hristos-Dumnezeul nostru. Având ajutatoare privegherea, postul înmoaie învârtosarea inimii si în locul mahmurelii si întunecarii de mai înainte izvorasc râuri de umilinta, pe care va rog, fratilor, sa ne sârguim sa le agonisim. Astfel cu ajutorul lui Dumnezeu lesne vom usca toata marea patimilor si, trecând valurile ispitelor, care ne tiranisesc amarnic, ne vom linisti în limanul nepatimirii. Dar acest lucru, fratii mei, nu se face într-o zi, nici într-o saptamâna, ci în vreme îndelungata si cu multa osteneala si truda, pe masura staruintei si a hotarârii fiecaruia, precum si pe masura credintei si a lepadarii de lucrurile cele vazute si cele gândite. Si nu numai cu acestea, ci si prin pocainta fierbinte si neîncetata, si prin lucrarea ei cea neîncetata si din camara cea ascunsa a sufletului, mai repede sau mai pe îndelete, cu ajutorul si cu darul lui Dumnezeu. Fara post nimeni n-a putut vreodata savârsi vreuna din aceste fapte bune; fiindca postul e începutul si temelia a toata fapta cea duhovniceasca. Deci câte vei zidi pe aceasta temelie stau neclatinate si nu cad, fiind zidite pe piatra tare. Iar. daca vei înlatura aceasta temelie si în locul ei vei pune satiul pântecelui si pofte necuviincioase, apoi gândurile cele rele si râul patimilor le macina pe acestea si cara ca pe niste nisip si rastoarna întreaga cladire a faptelor bune.
Ca sa nu se întâmple si la noi acest lucru, sa stam cu bucurie pe temelia postului. Sa stam, bunii mei frati, de buna voia noastra. Fiindca cine se suie pe piatra postului de sila si fara de voie, fara îndoiala ca singur se pravaleste de acolo, fiind târât de pofta de mâncare în ascuns si se face precum socot eu mâncare celui viclean. Pentru ca postul este lege dumnezeiasca si pe cei ce îndraznesc s-o calce diavolul îi ia ca un tiran si îi munceste, desi nu îndata si nu numaidecât, fiindca Dumnezeu e îndelung rabdator si asteapta pocainta noastra. Cu toate acestea, daca ramânem nepocaiti de pacate, nu vom scapa de mâinile vrajmasului si vom fi osânditi sa ne muncim împreuna cu el, dupa dreapta judecata a lui Dumnezeu. Chiar daca ne tainuim de proestosii si povatuitorii nostri, însa de Dumnezeu si Stapânul proestosilor nu ne putem ascunde. Deci sa ne pazim, fratilor, nu numai de mâncarea în ascuns, ci si de satiul bucatelor puse noua înainte la masa: asa ma rog si nu voi conteni a ma ruga. […]
O, fratilor, sa nu încetati a va destepta unii pe altii la ascultarea Dumnezeiestilor citiri ale Utreniei. Ci precum în vremea mesei îi îndemnam pe cei aproape si pe cei ce îi iubim îi silim sa manânce; tot asa cu adevarat si în vremea mesei celei de suflet hranitoare, fiecare se cade sa ia aminte si sa îndemne pe cei de aproape. Sa nu ne osândim unii pe altii, ca si cum nu ne-am iubi si astfel sa cadem din ucenicia lui Hristos, Care zice: „Prin aceasta vor cunoaste toti ca sunteti ucenici ai Mei, daca va veti iubi unii pe altii”. Daca cel ce nu-i sileste pe prietenii sai sa manânce mult la aceasta masa trupeasca de multe ori îi foloseste pe ei; apoi cel ce face acest lucru la masa cea duhovniceasca a ascultarii cuvintelor dumnezeiesti, nu putina paguba pricinuieste aproapelui sau. Fiindca saturarea de bucate strica si sufletul si trupul si adeseori le vatama; pe când cele graite de Sfinti lumineaza mintea si sfintesc sufletul si prin aceasta si pe trup îl împartasesc de sfintenie si-l fac mai sanatos si mai puternic. De aceea, fiecare sa ia aminte la citire, fiindca cuvintele Sfintilor sunt cuvinte ale lui Dumnezeu si nu ale oamenilor. Puneti-le deci în inimile voastre si paziti-le cu tarie, caci cuvintele lui Dumnezeu sunt cuvintele vietii si cel ce le are în sine si le pazeste, are viata vesnica.
Nu cred ca cineva dintre voi, sezând la o masa îndestulata, se leneveste si dormiteaza. Ci dimpotriva, se sileste sa serveasca din îndestul; ba la plecare mai ia si pentru a doua zi, pentru a da fie la unii prieteni, fie la saraci. Iar acolo unde stau cuvintele vietii înainte, care fac nemuritori pe cei ce se hranesc cu ele, se cade oare, spune-mi, sa dormi ca un mort neînsufletit, sa dormitezi, sa te trândavesti sau sa sforai? O, ce paguba! O, ce nesimtire si lenevire! Cel ce sade la masa si n-are pofta de mâncare, fara îndoiala e lipsit de sanatatea cea fireasca. Tot asa si cel ce aude dumnezeiasca citire si nu se desfateaza sufleteste cu dulceata negraita si cu pofta nemateriala a cuvintelor celor dumnezeiesti si nu-si umple gânditor toate simtirile de dulceata lor, e neputincios cu credinta si nu a gustat deloc din darurile cele duhovnicesti, fiindca sta în mijlocul multor bunatati si se topeste de foame si de sete. Asa cum mortul nu simte când îl speli cu apa, tot asa si acesta nu simte nimic, fiind neumplut de apele purtatoare de viata si dumnezeiesti ale cuvintelor. Deci toti care aveti în voi cuvintele vietii, toti cei care ati apucat a va hrani cu aceasta pâine a cuvântului, câti nu sunteti morti, ci din morti v-ati facut vii si ati gustat din viata cea adevarata si Cel îndurat v-a daruit milostivirea fata de aproapele, sa nu încetati a trezi, a îndemna si a povatui pe aproapele si a face tot ce va este cu putinta pentru el. […]

Sfântul Simeon Noul Teolog