Rugaminte

[Mihnea Dragomir]

În prealabil postat de leaveu

In spatele cinismului si indoielii, cele mai curate trairi ale mele sunt cele in care Dumnezeu s-a atins de sufletul meu.

Daca s-a atins odata, se va mai atinge. Ajunge sa-i dam lui Dumnezeu un deget si El ne insfaca toata mana pentru ca apoi sa ne duca unde vrea. Este foarte posesiv. In principiu, ai oricand libertatea sa te opresti din drum, numai ca nu iti mai vine sa te mai opresti.

Odata, Isus preda invatatura Lui multimilor. Le dadea niste sfaturi frumoase. Era intre ai Lui. Il credeau si pentru ca tocmai savarsise minunea inmultirii painilor. Dar cand le-a spus ca este Dumnezeu, au inceput sa murmure. Ce spune acesta ? Cum adica, e Dumnezeu, nu e fiul tamplarului acela pe care il stim ? Indoiala mare in front, in fata Invatatorului. Chestia cu "Isus-Dumnezeu" i-a tulburat, totusi nimeni nu a plecat, ci au mai stat sa asculte ce spune. Dar s-au carat dupa aceea, cand au mai auzit-o si pe aia ca baiatul lui Iosif si al Mariei nu numai ca e Dumnezeu, dar daca nu vor manca trupul lui si nu vor bea sangele lui nu vor avea viata in ei. Ei bine, chestia asta a pus capac la tot. S-au carat rapid, zicandu-si ca greu e cuvantul acesta, cine poate sa stea sa asculte asa ceva ? Dar mai bine decat mine descrie scena un martor, pe nume Ioan, in capitolul 6 din amintirile sale, aici: http://www.bibliaortodoxa.ro/carte.php?id=35&cap=6

Asa ca nu sunteti singurul care sufera de cinism si indoiala. Multi am trecut prin asta. E normal: greu este cuvantul Domnului, cine poate sa-l asculte ? E normal pana la un punct, si anume exact ala la care sunteti: cand Dumnezeu iti atinge inima, nu mai e normal.

Cu fratietate in Cristos,
M.D.