Găsirea partenerului de viata/căsătoria binecuvantata

[lidiap]

Astazi implinim 10 ani de casnicie. In alte conditii sarbatoream macar cu un pahar de suc. Insa, cu voia Domnului azi va veni parintele sa faca sfestanie in casa, la solicitarea mea, daca tot m-am inhamat la o treaba. Nu stiu daca va veni si sotul razvratit pe viata si pe Dumnezeu, dar stiu sigur ca la sfarsitul canonului cumva apele se vor linisti. Imi spun mereu cand ma rog" faca-se voia ta Doamne". In sinea mea sunt convinsa ca drumurile ni se vor desparti oarecum definitiv, ramane totusi tatal copilului si va trebui sa se implice in crestere si educare, insa sunt sigura ca voi fi mai linistita si mai puternica sa o iau de la capat. Cred ca de asta am nevoie, de liniste si sanatate trupeasca si mintala. Ascultand cuvintele de invatatura ale parintilor am inteles ca numai dragostea tine impreuna familia. Acest sentiment nu-ti da voie sa gresesti pentru ca esti constient ca celalalt va suferi.

[AlinB]

Deci i-ai spus, mai tineti legatura cumva..
De ce nu i-ai propus o mediere?

[lidiap]

Nu am incotro, poate personal nu as mai vrea sa il vad la cat am suferit din cauza actiunilor lui dar trebuie sa ramana prezent in viata fetei. Drept pentru care o duce la scoala dimineata. Am epuizat toate argumentele care sa duca la o reconciliere, pur si simplu trebuie sa accept ca iubirea noastra a murit si in ziua de azi nu se mai fac sacrificii nici macar de dragul copilului. Eu eram dispusa sa trec peste toate dar am constatat ca in ciuda tuturor incercarilor el nu-si mai doreste o familie, obligatii... Momentan isi doreste libertate, parca e intr-o stansoare in casnicie.

[Demetrius]

Nu am incotro, poate personal nu as mai vrea sa il vad la cat am suferit din cauza actiunilor lui dar trebuie sa ramana prezent in viata fetei. Drept pentru care o duce la scoala dimineata. Am epuizat toate argumentele care sa duca la o reconciliere, pur si simplu trebuie sa accept ca iubirea noastra a murit si in ziua de azi nu se mai fac sacrificii nici macar de dragul copilului. Eu eram dispusa sa trec peste toate dar am constatat ca in ciuda tuturor incercarilor el nu-si mai doreste o familie, obligatii... Momentan isi doreste libertate, parca e intr-o stansoare in casnicie.

Am citit tot mesajul, insa am boldat doar aceea secventa care subliniaza responsabilitatea ta personala; iubirea voastra moare (se ofilleste)fiindca nici tu nu o mai uzi. E drept ca esti intr-o situatie prea grea pentru un om normal, dar ai intrat pe un forum ortodox unde "logica" ar trebui sa fie ortodoxa, nu normala.

Sentimentul ca nu ai mai vrea sa-l vezi e sentimentul iubirii tale pe care tu vrei s-o inabusi, ca, vezi, Doamne(!), n-ai incotro. Ba ai.
Pentru ca nimanui nu-i este data o cruce peste puteri de dus, rezulta ca tu nu mai vrei s-o porti fiindca logica normala a cununiei duce la Hollywood, nu la Evanghelie.

[Bucuriepedrum]

În prealabil postat de Demetrius

Pentru ca nimanui nu-i este data o cruce peste puteri de dus, rezulta ca tu nu mai vrei s-o porti fiindca logica normala a cununiei duce la Hollywood, nu la Evanghelie.

O să fac eu pe avocatul diavolului aici, Dumnezeu să mă judece.

Logica normală a căsătoriei este iubirea şi respectul reciproce. În creştinism (cununie), la aceastea se adaugă şi împreună lucrarea pentru a face voia lui Dumnezeu şi a dobândi viaţa veşnică; pe scurt, lupta pentru mântuire. În niciuna dintre aceste situaţii, adică ceea ce numeşti tu logica normală a cununiei, nu e de dorit ca unul dintre soţi (sau ambii) să înşele.
Cine, suflete, spune că trebuie să fii infestat cu consumerismul Hollywood-ului ca să ai o minimă demnitate şi consideraţie faţă de tine încât să-ţi doreşti să nu fii înşelat într-o relaţie, mai ales când cel de lângă ţi-e soţ?

Apoi, revenind la Evanghelie, până şi Hristos dă voie oamenilor să divorţeze, atâta vreme cât unul dintre ei a călcat strâmb, tocmai pentru că, prin asta, a rănit iubirea din cuplul binecuvântat de Dumnezeu prin sfânta taină. Deci de unde până unde ne trezim să-i solicităm noi femeii acesteia să ierte, când probabil (eu mai mult ca sigur) nu suntem mai breji în credinţă decât ea?

Fireşte că, duhovniceşte vorbind, iertarea e drumul la care ne cheamă Hristos. Dar nicăieri nu spune să-l obligi pe omul de lângă tine să se pocăiască, or, din moment ce soţul ei nu mai vrea să audă de familia din care a plecat, ce propui? Să-l lege de scaun şi să cheme preotul să-i citească dezlegări?

[Demetrius]

În prealabil postat de Bucuriepedrum

O să fac eu pe avocatul diavolului aici, Dumnezeu să mă judece...

Cu blandete inzecita, sper.

Tu faci ce vrei, insa vei fi judecata chiar de cuvintele tale, adica vei pati tu ceea ce nu vrei sa ierti.

"... si ne iarta noua precum si noi iertam gresitilor nostri..."

Ceea ce ai povestit tu(si eu n-am mai citat aici) seamana leit cu un "contract". Asa ceva nu este binecuvant de Biserica prin taina cununiei.

[Bucuriepedrum]

În prealabil postat de Demetrius

Tu faci ce vrei, insa vei fi judecata chiar de cuvintele tale, adica vei pati tu ceea ce nu vrei sa ierti.

Nu am spus că nu vreau să iert, am spus că nu e drept (şi nici uman/creştinesc) să-l obligi pe altul să ierte. Înţelegi? Nuanţă. Adică în condiţiile în care pentru Dumnezeu e atât de important liberul arbitru al omului şi întoarcerea lui de bunăvoie la calea cea dreaptă, eu, o păcătoasă, să mă pun de-a curmezişul şi să-i spun altuia cum TREBUIE să-şi trăiască viaţa? Nu ţi se pare deplasat?

Eu aş încerca să iert, pentru că n-aş uita ce angajament mi-am luat în momentul cununiei. Dar dacă el n-ar mai vrea să locuiască împreună cu mine şi ar da familia neantului, n-am să alerg cu Evanghelia după el spunându-i că trebuie să mă iubească, doar acum x ani ne-a cununat un preot în Biserica lui Hristos.

[AlinB]

În prealabil postat de Bucuriepedrum

O să fac eu pe avocatul diavolului aici, Dumnezeu să mă judece.

Logica normală a căsătoriei este iubirea şi respectul reciproce. În creştinism (cununie), la aceastea se adaugă şi împreună lucrarea pentru a face voia lui Dumnezeu şi a dobândi viaţa veşnică; pe scurt, lupta pentru mântuire. În niciuna dintre aceste situaţii, adică ceea ce numeşti tu logica normală a cununiei, nu e de dorit ca unul dintre soţi (sau ambii) să înşele.

Teoretic.

Cine, suflete, spune că trebuie să fii infestat cu consumerismul Hollywood-ului ca să ai o minimă demnitate şi consideraţie faţă de tine încât să-ţi doreşti să nu fii înşelat într-o relaţie, mai ales când cel de lângă ţi-e soţ?

Nu e atat de simplu.
Uite si tu cum cauti acum satisfactie sentimentala (sentimentalista?), unii o cauta si dupa casatorie..
Li se pare ca au gasit-o cand se casatoresc, pe urma imediat dupa ca au pierdut-o.
Ce fac atunci? O cauta iar, si de obicei, in alta parte.
Sau raman cu frustrari si o tensiune continua in relatia curenta..
Ambele alegeri sunt nefericite si sursa de nefericire.

Apoi, revenind la Evanghelie, până şi Hristos dă voie oamenilor să divorţeze, atâta vreme cât unul dintre ei a călcat strâmb, tocmai pentru că, prin asta, a rănit iubirea din cuplul binecuvântat de Dumnezeu prin sfânta taină.

Hoho..nici asta nu e atat de simplu.
Pana acolo, oamenii "ranesc iubirea" de nenumarate ori si in nenumarate feluri..

Dar ce nu ai aflat tu inca, este ca tocmai din asta creste cu adevarat ubirea..nu cu hedonism afectiv.

Deci de unde până unde ne trezim să-i solicităm noi femeii acesteia să ierte, când probabil (eu mai mult ca sigur) nu suntem mai breji în credinţă decât ea?

E bine sa te smeresti, dar cu smerenie autentica, adica sa ai dar sa fii ca si cand nu ai, cautand, ravnind, nevoind sa dobandesti, indemnand si pe altii sa cuate, sa dobandeasca.


NU sa nu ai si sa zici "poftim, n-am". Asta inseamna sa fii sarac si sa te fudulesti cu asta.

Si poate ai auzit tu de iubirea aia supra-naturala, in care il iubesti doar pe ala cu care ai legaturi de sange sau satisfactiile care ti le ofera..

Pari foarte docmentata, asa ca te las pe tine sa ghicesti unde e pomenita..

Fireşte că, duhovniceşte vorbind, iertarea e drumul la care ne cheamă Hristos. Dar nicăieri nu spune să-l obligi pe omul de lângă tine să se pocăiască, or, din moment ce soţul ei nu mai vrea să audă de familia din care a plecat, ce propui? Să-l lege de scaun şi să cheme preotul să-i citească dezlegări?

Nu, dar nu strica sa-l cheme la impacare, asa e?
Iar asta nu se poate face fara o atitudine potrivita.

Daca a constientizat ca o anumita mandrie e posibil sa fi condus la situatia de fata, ea nu se trateaza decat prin opusul ei: smerenia.

[AlinB]

În prealabil postat de lidiap

Nu am incotro, poate personal nu as mai vrea sa il vad la cat am suferit din cauza actiunilor lui dar trebuie sa ramana prezent in viata fetei. Drept pentru care o duce la scoala dimineata. Am epuizat toate argumentele care sa duca la o reconciliere, pur si simplu trebuie sa accept ca iubirea noastra a murit si in ziua de azi nu se mai fac sacrificii nici macar de dragul copilului. Eu eram dispusa sa trec peste toate dar am constatat ca in ciuda tuturor incercarilor el nu-si mai doreste o familie, obligatii...

Depinde si cum pui tu problema..

Daca e ceva de genul "treci acasa, ca-ti mai dau o sansa" nu te astepta sa se intample prea multe lucruri bune.

Si din sentimentele "personale" pe care le marturisesti, e greu de crezult ca reusesti sa pui problema mult mai bine decat atat.

Si cum vine asta, o duce dimineata la scoala si atat?
Copilu ala nu zice "tata vreau sa te vad mai des" nu sta macar 1-2 zile pe saptamana cu ea?

Momentan isi doreste libertate, parca e intr-o stansoare in casnicie.

Ce ar fi, ca inainte de toate, gen propuneri de reconciliere, sa incerci afli ce vrea de fapt si mai ales cum a ajuns aici?

Dar pentru asta trebuie asa.. o anumita atitudine, in nici un caz de "femeie puternica"...

[lidiap]

În prealabil postat de AlinB

Depinde si cum pui tu problema..

Daca e ceva de genul "treci acasa, ca-ti mai dau o sansa" nu te astepta sa se intample prea multe lucruri bune.

Si din sentimentele "personale" pe care le marturisesti, e greu de crezult ca reusesti sa pui problema mult mai bine decat atat.

Si cum vine asta, o duce dimineata la scoala si atat?
Copilu ala nu zice "tata vreau sa te vad mai des" nu sta macar 1-2 zile pe saptamana cu ea?



Ce ar fi, ca inainte de toate, gen propuneri de reconciliere, sa incerci afli ce vrea de fapt si mai ales cum a ajuns aici?

Dar pentru asta trebuie asa.. o anumita atitudine, in nici un caz de "femeie puternica"...

Copilul este foarte atasat de tata, sigur ca vrea sa sta cu ea dar daca tata fuge in alta parte fara sa se uite inapoi ce sa fac? Nu, tata duce copilu la scoala si atat. Nici macar sambata sau duminica nu isi manifesta dorinta de a veni sa sta cu fata. Am incercat de nenumarate ori sa am o discutie deschisa cu el, ca intre prieteni dar nu s-a putut. Am mai spus-o, el nu doreste sa comunice, nu doreste sa raspunda la nici o intrebare. Am incercat sa aflu und es-a rupt lantul de iubire dar nu am gasit raspuns.