Cuvant pentru suflet !

[cristiboss56]

Cred că de multe ori ne-a frământat mintea următoarea întrebare: De ce atunci când ne cerem iertare de la cineva, el ne închide uşa sufletului său, nevrând să o primească? Aș răspunde tot cu o pildă foarte ilustrativă din același Pateric, unde scrie că un frate oarecare avea scârbă asupra altui frate. Iar acel frate, înţelegând cum că un frate are scârbă asupra lui, a mers la dânsul, vrând să i se smerească, să-şi ceară iertare şi să se împace cu dânsul. Bătând el la uşa fratelui, acela n-a vrut să-i deschidă şi să-l primească. Acesta, dacă a văzut că nu deschide, s-a scârbit şi el. Şi mergând la un bătrân, i-a spus, jeluindu-se cum că are scârbă asupra unui frate. Şi a mers la dânsul să-şi ceară iertare şi să se împace cu dânsul şi nu l-a primit, nici nu i-a deschis uşa. Bătrânul i-a zis: caută, fiule, şi-ţi ia seama, că poate ai vreun gând în inima ta, cum că tu nu eşti cu nimic vinovat, nici nu i-ai făcut lui nici un rău, ci el a făcut rău şi el este vinovat! Astfel, pe tine însuţi te îndreptezi, iar pe el îl învinovăţeşti. Pentru aceea nu-i dă Dumnezeu lui îndemnare să-ţi deschidă şi să te primească, pentru că nu cu adevărată pocăinţă mergi la dânsul, ci cu făţărnicie. Mergi şi pune în inima ta, cum că tu ai greşit şi tu eşti vinovat, iar pe dânsul să-l îndreptezi. Şi aşa Dumnezeu îi va da lui îndemnare şi umilinţă să se smerească şi să se împace cu tine.

《 VA URMA 》

[cristiboss56]

Adesea, înclinarea noastră de a ne acoperi greşelile şi a ne dezvinovăţi - pe care cineva a numit-o unealtă a diavolului - nu ne lasă să ne luăm asupră-ne vinovăţia, cum ne este porunca evanghelică, ci ne îndeamnă să o punem în sarcina fratelui nostru, iar pe noi să ne socotim nevinovaţi, ceea ce vădit este o minciună. Fratele este vinovat că m-a supărat, iar eu am păcătuit că nu am răbdat.
„Şi cel ce este iertat trebuie să-și lucreze și să-și sporească trezvia ca să nu mai greșească”
De unde să începem când vrem să iertăm pe cineva?
Referitor la această temă a iertării fratelui, pe lângă cele scrise mai sus, Mântuitorul ne mai învaţă: „Să nu staţi împotriva celui rău, ci celui ce te va lovi peste obrazul drept întoarce-i şi pe celălalt; şi celui ce vrea să se judece cu tine ca să-ţi ia haina, lasă-i şi cămaşa; şi celui ce te sileşte să mergi cu el un stadiu, mergi cu el două” (Matei 5, 39-41). Sfântul Maxim Mărturisitorul, comentând aceste cuvinte, scrie:
„De ce porunceşte astfel? Ca pe tine să te păzească nemânios, netulburat şi neîntristat, iar pe acela să-l îndrepte prin răbdarea ta, şi pe amândoi să vă aducă ca un Bun, sub jugul dragostei” ( Capete despre dragoste , suta întâi, cap. 62) .
Ştim că Bunul Mântuitor, i-a iertat pe chinuitorii ce L-au pironit pe Cruce, apoi exemplul Său a fost urmat de Sfântul Arhidiacon Ştefan şi de numărul mare de martiri care s-au jertfit rugându-se, binecuvântându-i şi iertându-i pe acei care-i ucideau. Ne amintim şi de Sfântul Apostol Pavel, care ştia că duhurile rele au pus la cale ocărârea, hulirea şi prigonirea lui, ca să-l mişte împotriva acelora care-l ocărăsc, hulesc şi prigonesc, ca să-i urască şi să calce porunca iubirii. Dar el cunoscând gândurile lor, răbda, mângâia şi binecuvânta pe cei ce-l prigoneau, ca să biruiască pe demoni şi să se unească cu Dumnezeu, biruind răul prin bine, după asemănarea lui Dumnezeu. În același gând, Sfântul Maxim Mărturisitorul lansează exortația: „Te-a blestemat cineva? Nu-l urî pe el, ci pe diavolul care a pus la cale blestemul ”. Noi nu trebuie să luptăm unul contra altuia, ci unul împreună cu altul, în comuniune de iubire, împotriva adevăratului vrăjmaş al vieţii: diavolul, care caută să-i dezbine pe oameni, să-i despartă, semănând ură între ei. Să iubeşti pe oameni (ne mai îndeamnă Sfântul Maxim) şi să suferi pentru ei când greşesc, dar să lupţi neîncetat împotriva dracilor vicleni prin iubire.
( Cuvânt ascetic , cap. 17) . Aș aminti aici și de acel citat - celebru de altfel - al Fericitului Augustin: „Să nu urăști pe om pentru păcat, nici să iubești păcatul pentru om, ci să urăști păcatul și să-l iubești pe om”. Adică să urăști păcatul și să-l iubești pe păcătos. La rândul său, Sfântul Isaac Sirul ne învață că, adevărații sfinți, „de-ar fi dați de zeci de ori pe zi arderii din pricina oamenilor, a-i iubi pe oameni nu se satură”.

《VA URMA 》

[cristiboss56]

Fiecare om când iartă, imită pe Dumnezeu, scopul Providenţei dumnezeieşti fiind acela de a uni pe cei pe care i-a dezbinat răutatea în tot felul, prin dreaptă credinţă şi dragoste duhovnicească. Căci pentru aceasta a pătimit Mântuitorul, ca pe copiii lui Dumnezeu cei împrăştiaţi să-i adune spre a fi una (I Ioan 11, 52). Prin urmare, „cel ce nu rabdă lucrurile supărătoare, nu suferă pe cele întristătoare şi nu le îndură pe cele dureroase, umblă în afară de dragostea dumnezeiască şi de scopul providenţei” (Sfântul Maxim, Capete despre dragoste ).
„Trebuie să iertăm pe cel ce ne greşeşte, aşa cum am vrea să ne ierte şi pe noi Dumnezeu”
Folosim adesea cuvintele „Dumnezeu să te ierte!" Cine iartă de fapt: Dumnezeu sau omul?
Să ne rugăm pentru cel ce ne-a greşit, ca să-l ierte şi Dumnezeu pe dânsul, pentru că el a greşit şi faţă de Dumnezeu. De pildă, Mântuitorul când era pe cruce, i-a iertat pe cei ce-L chinuiau, dar nu le-a zis: Vă iert , ci s-a rugat ca Tatăl să-i ierte, ca să ne înveţe şi pe noi să facem la fel. Poporul nostru a înţeles foarte bine acest lucru când a spus vorba înţeleptă: Dumnezeu să te ierte! sau Dumnezeu să-l ierte!
Care trebuie să fie relația dintre iertare, rugăciune și pocăință?
Trebuie să iertăm pe cel ce ne greşeşte, aşa cum am vrea să ne ierte şi pe noi Dumnezeu, adică desăvârşit, din toată inima. Să iertăm cum iartă Dumnezeu şi putem ajunge la măsură dumnezeiască prin aceasta. Pe cel ce ne-a greşit trebuie să-l privim după ce l-am iertat, ca şi cum nu ne-ar fi greşit. Sfinţii Părinţi ne arată că atunci dovedim că iubim nefăţarnic, când iertăm nedreptăţile. Nu e suficientă doar răbdarea ofenselor venite de la alţii, căci uneori poate nu răspundem la ele, dar în inima noastră le adunăm şi le păstrăm. Cât ne costă un zâmbet, o vorbă bună, o privire caldă de iertare? Dacă nu iertăm şi răspundem cu aceeaşi monedă, simţim o clipă satisfacţia egoistă, pătimaşă, dar dacă iertăm, simţim o bucurie şi o fericire întreaga viaţă, acestea prelungindu-se mult mai intens şi după moarte.
Dacă nu iertăm pe aproapele, înseamnă că nici n-am început o lucrare duhovnicească. Atât vom fi iertaţi, cât am iertat şi noi altora. Ce frumos ne îndeamnă Sfântul Isaac Sirul: „Lasă-te prigonit şi nu prigoni. Lasă-te răstignit şi nu răstigni. Lasă-te nedreptăţit şi nu nedreptăţi. Lasă-te bârfit şi nu bârfi. Fii blând şi nu zelos în rău” ( Cuvinte despre sfintele nevoințe). Sfinţii Părinţi ne mai îndeamnă să ne rugăm lui Dumnezeu să ne dea putere să-l iertăm şi să-l iubim pe cel ce ne-a greşit, căci dragostea e din rugăciune, aceasta din urmă fiind un izvor de iubire curată. Iertarea este un vlăstar care odrăsleşte din rădăcina iubirii, fiind deci o roadă a dragostei de Dumnezeu şi de semeni. Oare nu-l iubim noi pe cel ce ne-a iertat cu generozitate? Să facem şi noi aşa, căci Dumnezeu se bucură în cel ce suferă cu bărbăţie răul altora şi nu se mânie pe ei. Și semnul nefăţarnic al iubirii este iertarea greşelilor.

《VA URMA 》

[cristiboss56]

În Patericul românesc, vrednicul de pomenire părintele Arhimandrit Ioanichie Bălan ne readuce în atenție canonul pe care trebuia să-l împlinească acel monah din obștea Cuviosului Paisie de la Neamţ († 1794) care, din lucrarea vrăjmaşului, nu voia să-l ierte pe fratele său până seara: stareţul Paisie îl îndepărta din sobor, îl oprea să zică Tatăl nostru şi nu-l lăsa nici pe pragul bisericii să păşească, până nu se smerea şi-şi cerea iertare.
Aș mai semnala un fapt și anume acela că și cel ce este iertat trebuie să-și lucreze și să-și sporească trezvia ca să nu mai greșească. Dacă totuși căința lui este sinceră și din toată inima, el nu va mai săvârși acea greșeală, producând supărare celuilalt. Sau cel puțin căderile lui vor fi mult mai rare, până ce va ajunge la vindecarea desăvârșită în acest sens.
Tot aici cred că nu este lipsit de importanță să amintesc cuvintele Cuviosului Paisie Aghioritul care ne învață cum să procedăm atunci când cineva în mod viclean ne cere iertare. „Pe omul care îți cere iertare sinceră când greșește, să-l ierți cu bunătate de fiecare dată și să-l iubești și de aproape. Iar pe cel viclean, care îți cere chipurile iertare, ca să-și facă treaba lui și mereu să te încurce în treburile lui, și care vatămă sufletește pe alți oameni, iartă de șaptezeci de ori câte șapte și în continuare să-l iubești de departe și să te rogi pentru el”.
„V-a supărat vreun om rău? Iertați-l, ca să nu fie altfel doi oameni răi” (Fer. Augustin)
Cât de importantă este iertarea în întoarcerea omului către Dumnezeu și în menținerea unei legături vii cu Divinitatea?
Precum ați spus, cred că iertarea joacă un rol determinant în întoarcerea omului către Dumnezeu și reluarea unei legături vii cu Acesta. Și astăzi, în unele locuri, bunicii și părinții noștri, înainte de a merge la Biserică, își cer iertare de la cei cu care conviețuiesc. În acest sens, relatez un episod din familia marelui teolog ortodox rus Vladimir Lossky, episod consemnat în scris de Mitropolitul Antonie de Suroj, în cartea sa Mai aproape de Hristos. Spovedania și iertarea , Editura Doxologia, 2014. Mitropolitul amintit scrie că într-o zi, a venit la ei înainte de a merge la biserică și i-a găsit pe cei patru copii stând în rând, iar tatăl și mama îngenuncheau înaintea fiecăruia dintre ei și le cereau iertare fiindcă voiau să meargă să se spovedească și să se împărtășească. Aceasta - subliniază mitropolitul - i-a marcat pe acești copii mult mai mult decât toate felurile de virtute pe care le vor fi avut - acest fapt că un om matur poate cere iertare de la un copil.
Îmi vine acum în memorie și o întâmplare din viața Avvei Anub, Avvei Pimen și a fraților săi, care cred că este foarte relevantă pentru acest subiect și care va lămuri cel puțin o parte din întrebarea dumneavoastră. Avva Ioan a povestit că avva Anub, avva Pimen şi ceilalţi fraţi, ieşiţi din acelaşi pântece, călugări la Sketis, când au venit mazichii şi au pustiit locul pentru prima dată, au plecat de acolo şi s‑au oprit într‑un loc numit Terenuti, atât cât să‑şi dea seama dacă le este de vreun folos să rămână. Au rămas într‑un vechi templu câteva zile. Avva Anub a zis avvei Pimen: Milostiviţi‑vă, tu şi fraţii tăi, să staţi fiecare în linişte şi să nu ne întâlnim săptămâna aceasta. Avva Pimen a zis: Facem cum vrei . Şi aşa au făcut. În templul acela se afla o statuie din piatră. Avva Anub se trezea în fiecare dimineaţă şi azvârlea cu pietre în faţa statuii şi în fiecare seară îi zicea: Iartă‑mă . A făcut aşa toată săptămâna. Sâmbătă, când s‑au întâlnit cu toţii, avva Pimen l‑a întrebat pe avva Anub: Avva, te‑am văzut toată săptămâna cum azvârleai cu pietre în faţa statuii, şi după aceea cum îi cereai iertare. Un om credincios face aşa ceva? Bătrânul i‑a răspuns: Am făcut aceasta pentru voi. Aţi văzut că am azvârlit cu pietre în faţa statuii: oare a scos ea vreun cuvânt ori s‑a mâniat? Avva Pimen a zis: Nu . Apoi i‑am cerut iertare. S‑a tulburat ea oare sau a zis: Nu te iert? Avva Pimen a răspuns: Nu . Atunci bătrânul a con*tinuat: Noi suntem şapte fraţi; dacă vreţi să rămâ*nem împreună, trebuie să fim ca statuia aceasta, care şi dacă o cerţi, şi dacă o slăveşti, nu se tulbură deloc. Dacă nu vreţi să fiţi astfel, iată, templul acesta are patru intrări. Fiecare poate merge unde doreşte . Atunci fraţii s‑au aruncat la pământ şi i‑au zis avvei Anub: Părinte, facem cum vrei tu. Te ascultăm ”.

《VA URMA 》

[cristiboss56]

Precum am putut observa, Sfinţii Părinţi și unii dintre scriitori bisericești, despre care pe bună dreptate s-a spus că de-atâta bunătate nu mai ştiau ce-i răutatea, ne dau o mulţime de amănunte şi de argumente în favoarea iertării, pentru că au înţeles cât de mult o preţuieşte Dumnezeu şi cât de folositoare ne este nouă.În încheiere, aș dori să redau tot un panseu patristic deosebit de persuasiv - cred eu - în a-ți ierta confratele: „V-a supărat vreun om rău? Iertați-l, ca să nu fie altfel doi oameni răi” (Fericitul Augustin).

[cristiboss56]

Nimic nu este mai mare decât inima curată , pentru că o asemenea inimă devine tronul lui Dumnezeu. Şi ce este mai slăvit decât tronul lui Dumnezeu? Cu siguranţă, nimic! Dumnezeu spune despre cei care au inima curată: „Voi locui în ei şi voi umbla, şi voi fi Dumnezeul lor, şi ei vor fi poporul Meu” (II Corinteni 6, 16). Deci, care sunt cei mai fericiţi dintre oameni? Şi de care bun sunt lipsiţi? Nu se găsesc toate bunurile şi harismele Duhului Sfânt în sufletele lor fericite? Ce trebuie mai mult? Nimic, într-adevăr nimic! Pentru că au în inima lor darul cel mai mare: pe Dumnezeu Însuşi .
Cât se înşală oamenii care caută fericirea departe de ei înşişi, în ţări străine şi în călătorii, în bogăţie şi în slavă, în marile averi şi desfătări, în plăceri şi în opulenţă, în toate aceste deşertăciuni al căror sfârşit este amărăciunea. Înălţarea castelului fericirii în afara inimii noastre se aseamănă cu zidirea clădirii sau cu terenul zguduit continuu de cutremure. Pe scurt, o asemenea zidire se va face movilă de pământ.
Fraţii mei, fericirea se află înlăuntrul nostru şi fericit este omul care a înţeles aceasta! Cercetaţi
inima voastră şi vedeţi starea ei duhovnicească. Nu cumva şi-a pierdut îndrăzneala către Dumnezeu? Nu cumva conştiinţa murmură pentru încălcarea poruncilor Lui? Nu cumva vă judecă pentru nedreptăţile, minciunile, neglijarea îndatoririlor faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele? ( Sfântul Nectarie al Pentapolei )
( Glasul Sfinţilor Părinţi, Traducere Preot Victor Mihalache, Editura Egumeniţa, 2008, pp. 274-275)

[cristiboss56]

Fraţii mei! Fericirea se află înlăuntrul vostru şi fericit este omul care înţelege aceasta! Cercetaţi-vă inima şi vedeţi în ce stare duhovnicească vă aflaţi! Fraţii mei! Preamilostivul Dumnezeu vrea ca noi toţi să fim fericiţi, atât în viaţa aceasta, cât şi în cealaltă.
Pentru aceasta a întemeiat Sfânta Sa Biserică, pentru ca să ne curăţească de păcat, să ne sfinţească, să ne facă prieteni ai Săi, să ne dăruiască binecuvântările Cerului .
Biserica stă mereu cu braţele deschise, ca să ne primească. Să alergăm repede toţi cei care avem conştiinţa împovărată. Să alergăm la Biserică , căci ea este gata să ridice povara noastră cea grea, să ne dăruiască îndrăzneală către Dumnezeu, să ne umple inima de bucurie şi de fericire.
( Sfântul Nectarie al Pentapolei )