Raspunsuri duhovnicesti +

[cristiboss56]

3. Călătoria spre ţara păcatului
Păcatul se poate vedea la exterior ca un simplu fapt, ca un accident sau ca o oarecare alta întâmplare. Dar pentru punerea în practică a acestui fapt au premers acţiuni repetate. Ca să se săvârşească o ucidere, de pildă, în mintea omenească au premers mii de cugetări şi planuri. Până să ajungă la săvârşirea uciderii mintea omenească a devenit un întreg cartier militar.
Aşa se întâmplă şi cu săvârşirea oricărui alt păcat. în atelierul ce se numeşte minte omenească, a premers un întreg studiu şi nenumărate acţiuni, desigur fără ca cineva să priceapă ceva. Şi începutul a pornit de la un gând simplu.
Dar să mergem mai departe pe drumul către ţara păcatului după atacul acelui gând simplu. De faptul că prin mintea noastră trece în mod simplu o cugetare simplă sau un chip nu suntem noi răspunzători şi nici nu este greu să le stăm împotrivă. Dar din clipa în care vom deschide uşa acestei cugetari şi vom începe să discutăm cu ea, să luăm aminte la gândul acesta, atunci el se poate înrădăcina întru noi şi atunci poate deveni un gând care tinde să ne stânjenească. Gândul care este lăsat să se dezvolte şi să se înstăpânească astfel devine călăuză spre păcat.
Să urmărim puţin această călătorie care pe plan spiritual este foarte asemănătoare cu ceea ce este mersul şi evoluţia bolii în trupul omenesc. Şi precum pentru a ajunge cineva la spital, după cum am spus mai sus, au premers diferite alte schimbări în organismul uman, aşa şi pentru a ajunge cineva la săvârşirea păcatului a premers un război mare, o mulţime de schimbări în acest atelier, care este mintea omenească. Şi precum pentru naşterea unui copil a premers o întreagă lucrare, de la zămislire până la purtarea în pântece timp de nouă luni, tot aşa şi pentru păcat premerge un mecanism complicat: zămislirea gândurilor, purtarea în pântece a păcatului şi naşterea lui.
Sfântul Nicodim Aghioritul consideră că gândul este începutul, centrul, rădăcina din care răsare tulpina, ramurile şi întregul copac al păcatului. Răul începe de la primul gând şi se măreşte continuu. Atunci cand cineva aruncă o piatră întro fântână, unduirea pricinuită de căderea ei pricinuieşte la început un cerc mic, cercul cel mic în continuare pricinuieşte altul mai mare, acesta, altul şi mai mare, până când valul ajunge la pereţi. Aşa se întâmplă şi cu păcatul. Înainte de săvârşirea lui premerg mecanisme şi acţiuni succesive.
《VA URMA 》

[cristiboss56]

4. Stadiile (treptele) păcatului
Astfel putem distinge trei stadii în cadrul călătoriei spre ţara păcatului: a) atacul, b) consimţirea şi c) robia.
Cum funcţionează acest mecanism? Funcţioneză astfel: Un oarecare gând viclean (al slavei deşarte, al iubirii de argint, al clevetirii etc.) vine în mintea omului. Diavolul lucrează prin imaginaţie şi prezintă chestiunea cât se poate mai atractivă. în felul acesta atacul devine mai atrăgător şi mai puternic. Până în acest punct omul nu este răspunzător. Aşadar un atac, un asalt al vrăjmaşului sau mai simplu, o bătaie în uşă constituie primul stadiu. Iar starea aceasta este normală. Căci este cu neputinţă să existe om care să nu primească atacul. Sfântul Efrem Sirul spunea că precum în grădină, în chip firesc, împreună cu plantele bune răsar şi buruienile, sau precum insulele sunt lovite de jur împrejur de valuri, aşa şi omul neapărat va veni în contact cu atacurile gândurilor. Stadiul luptei cu păcatul începe de aici încolo. începutul luptei este atacul. Dacă omul îl îndepărtează din mintea sa fără să conlucreze deloc cu el, atunci se izbăveşte şi scapă de urmările nenorocite care urmează. Dar dacă primeşte convorbirea cu gândul cel viclean care mai înainte în mod simplu i-a bătut la uşă, pricinuieşte prietenia şi atunci ajunge la consimţirea păcatului, care este stadiul al doilea în săvârşirea păcatului. De acum omul, avându-se pe sine ca actor principal, săvârşeşte păcatul în adâncurile nepătrunse ale sufletului său. Judecă, huleşte, desfrânează, preadesfrânează, săvârşeşte ucidere şi alte nenumărate fapte rele, şi face tot ceea ce îşi poate închipui mintea omenească.
După aceasta nu rămâne nimic altceva fără numai stadiul al treilea al păcatului, care este săvârşirea activă a lui de către om, a cărui minte mai înainte a devenit roaba gândului, pe care iată de acum nu-l mai poate stăpâni, ci ea este stăpânită de el. Astfel gândul care a început cu o simplă bătaie în uşă, ca un atac, a înaintat, prin deschiderea uşii, la consimţire şi în cele din urmă neputând fi biruit, a sfârşit prin săvârşirea păcatului. Aceasta este călătoria spre păcat, care începe printr-un simplu gând.
5. Patimile - izvorul gândurilor viclene
Până la moarte, în tot acest timp în care sufletul se află în trup, nu este cu putinţă ca omul să nu aibă gânduri şi război. Pricina de bază a gândurilor este războiul diavolului. Cele mai multe dintre gânduri sunt diavoleşti. Scopul diavolului este să-l arunce pe om în păcat, fie cu cugetarea, fie cu fapta. Sfântul Macarie Egipteanul numeşte consimţirea cu gândurile viclene, preacurvie duhovnicească. De aceea şi spune: "Păzeşte-ţi sufletul tău curat, deoarece este mireasa lui Hristos".
De cele mai multe ori gândurile seamănă cu un "curent de apă" înaintea căruia omul de multe ori intră în panică. De aceea diavolii mai întâi ne luptă cu gândurile şi după aceea cu lucrurile. Dacă cedăm în ele atunci încet-încet ne îmbrâncesc în păcatul cu fapta. Sfântul Ioan Damaschin ne spune că gândurile principale ale răutăţii sunt opt. Să le enumerăm: a) al lăcomiei pântecelui, b) al desfrânării, c) al iubirii de argint, d) al mâniei, e) al mâhnirii, f) al plictiselii, g) al slavei deşarte şi h) al mândriei.
Altcineva ne va spune că patima cea mai de seama a omului din care provin toate celelalte patimi este iubirea de sine. Iar iubirea de sine este dragostea şi grija neraţională faţă de noi înşine. Aceasta este patima omului contemporan. Din iubirea de sine izvorăsc trei gânduri principale: al lăcomiei pântecelui, al slavei deşarte şi al mândriei. Din aceste trei gânduri provin toate celelalte.
6. Categoriile de gânduri
Cele citate mai sus se referă la gândurile viclene. Însă, în afară de acestea există şi gânduri bune şi deşarte sau gânduri omeneşti. Gândurile bune vin de la Dumnezeu. Dar cum le vom deosebi de gândurile viclene?
Un oarecare frate a întrebat pe Avva Varsanufie despre subiectul acesta şi a primit răspunsul următor: "Atunci cand gândul te îndeamnă să faci ceva după voia lui Dumnezeu şi ai bucurie în a face aceea şi o întristare care i se împotriveşte, află că e de la Dumnezeu. Iar gândurile de la diavoli sunt tulburate şi pline de întristare". Deci gândurile ce vin de la Dumnezeu, pricinuiesc în om o pace şi bucurie lăuntrică. Şi dimpotrivă, gândurile ce vin de la diavolul sunt pline de tulburare şi mâhnire.
7. Gândurile - începutul războiului
În general, aşa cum am spus şi mai sus, gândurile sunt începutul războiului diavolului împotriva noastră. Şi războiul începe prin atacul gândului, înaintează la consimţire şi sfârşeşte prin săvârşirea păcatului.
Aceasta este călătoria şi evoluţia gândurilor care vin mai ales de la diavol şi de la om.
8. Viclenia diavolească
Să vedem aşadar cum este atacat omul de gânduri, sau ce mod folosesc diavolii ca să ne atace prin gânduri. Viclenia diavolilor care vor să semene înăuntrul nostru o mie şi unul de gânduri necurate, este de nedescris. Diavolul exploateză şi cel mai neînsemnat fapt al vieţii noastre, sau cazul cel mai neprobabil, iscodeşte modul cel mai ciudat pentru ca să ne întineze. Mai întâi de toate, înainte de a ne arunca în păcat, ne aduce gândul că Dumnezeu este iubitor de oameni. Iar după păcat ne bombardează cu gândurile că Dumnezeu este aspru şi neîndurător, ca să ne arunce în deznădejde.
9. Gândurile de hulă
După aceea diavolii încearcă să ne întineze clipele sfinte, precum sunt rugăciunea, Sfânta Euharistie sau ne aruncă gânduri de hulă împotriva lui Dumnezeu. Deci acest preanecurat de multe ori ne aruncă gânduri hulitoare în vremea slujbelor sfinte şi mai ales în aceea a Sfintei Liturghii, silindu-ne să hulim pe Domnul şi cele sfinte. Adică satana vine în ceasul în care se săvarşeşte taina Sfintei Liturghii şi ne bagă diferite gânduri de hulă: cum că cele sfinţite nu sunt Trupul şi Sângele lui Hristos că ceea ce primim nu este nimic. Sau ne aduce gânduri şi mai necuviincioase şi necurate, pe care ne ruşinăm să le spunem. Sfântul loan Scărarul ne spune că un monah era luptat de aceste gânduri de 14 ani întregi. Nici un gând nu este atât de greu de spovedit ca gândurile hulei care îl pot duce pe om şi la deznădejde.
Acest război îl avea şi Avva Pamvo şi rugând pe Dumnezeu pentru aceasta a auzit de sus o voce dumnezeiască spunându-i: "Pamvo, Pamvo, nu te mâhni pentru păcate străine ci îngrijeşte-te de faptele tale". Aceste gânduri de hulă şi necurate au luptat şi pe alţi bărbaţi mari şi drepţi, precum pe Sfântul Meletie Mărturisitorul. Şi lucrul acesta îl adeveresc sfinţii Petru al Alexandriei şi Pafnutie Mărturisitorul. Sfântul Petru al Alexandriei povesteşte că "în vreme ce mărturiseam credinţa în Hristos şi-mi munceau trupul cu diferite chipuri şi-l ardeau cu foc, diavolul dinlăuntrul meu îl hulea pe Dumnezeu". Sfântul Nicodim Aghioritul subliniază că gândurile acestea provin mai ales din judecata aproapelui, din mândrie şi din pizma diavolilor. De aceea arma cea mai bună împotriva lor este smerenia şi prihănirea de sine.
《VA URMA 》

[cristiboss56]

10. Şiragul gândurilor
În Scara Sfântului loan Sinaitul se spun următoarele: "Să băgăm de seamă şi vom afla că atunci când sună trâmbiţa duhovnicească (clopotul de rugăciune) se adună fraţii în chip văzut şi vrăjmaşii în chip nevăzut. De aceea stând lângă pat, unii dintre aceştia, după ce ne-am deşteptat ne îndeamnă să ne întindem iaraşi în pat zicând: Mai stai păna ce se vor isprăvi cântările începătoare şi vei merge la biserică după aceea. Unii apoi, stând noi la rugăciune ne scufundă în somn; alţii ne împung în stomac mai mult ca de obicei, alţii ne atrag mintea la gânduri urâte; alţii ne îndeamnă să ne rezemăm de perete, socotindu-ne slăbiţi; ba uneori fac să vină peste noi multe căscături. Alţii ne aduc aminte de conturi şi contracte şi de dobânzi bancare. şi astfel, în loc să plecăm de la biserică folosiţi sufleteşte, plecăm pagubiţi, fără să fi auzit nici măcar lucrurile cele mai elementare. Şi în timp ce de multe ori în vremea rugăciunii mintea noastră este plină de gânduri necuviincioase, îndată ce se termină rugăciunea, toate dispar. Ştie diavolul folosul ce vine din rugăciune şi de aceea încearcă s-o murdărească. Iar dacă vom birui pe diavol prin multe nevoinţe, atunci ne aduce gânduri de mândrie schimbând tactica şi spunându-ne că, am sporit chipurile în virtute, deoarece, de pildă, au dispărut toate gândurile de desfrânare. Gândul acesta, că am biruit pe diavolul seamănă cu un şarpe care este ascuns în murdăria mândriei. în adâncul inimii noastre există gând viclean. Există diavoli care întinează sufletul nostru imediat cum ne culcăm. Există şi alţii care ne întinează prima noastră cugetare, adică atunci când abia ne sculăm din somn. Diavolul nu pierde niciodată ocazia să ne lupte. Uneori ne aduce gânduri împotriva părintelui nostru duhovnicesc, alteori ne spovedim şi, după spovedanie, ne întinează cu amintirea păcatelor ce le-am spovedit ca să ne ducă la deznădejde. Alteori iarăşi ne aruncă în păcat şi după aceea ne aduce gânduri să învăţăm şi pe alţii a păcătui".
În linii generale, acestea sunt gândurile pe care le pricinuieşte diavolul. Să vedem acum gândurile pricinuite de omul însuşi. Mintea omului este ca un câine care pururea dă târcoale măcelăriei. Căci precum câinele se duce la măcelărie să răpească vreo bucată de carne sau precum unui prieten al mâncărurilor îi place să vorbească mereu despre ele, aşa este şi mintea omului. De multe ori se hrăneşte cu înţelegeri necuviincioase şi necurate. Un monah care nu are nimic şi nici nu doreşte nimic (şi prin extensie un creştin) nu este deranjat în rugăciunea sa de cele ce le are. În vremea rugăciuni nu-i vin în mintea sa problemele legate de lucrurile ce le are. În timp ce unul iubitor de agoniseală va avea închipuiri şi gânduri ale lucrurilor materiale atunci când se roagă.
Deoarece cuvântul rostit şi celelalte simţuri exterioare ale trupului sunt groase şi cu anevoie de pus în mişcare, de aceea, numai dacă vrea, poate omul să grăiască cuvântul rostit sau să pună în mişcare cele cinci simţuri ale lui ca să simtă aceste lucruri simţite, căci din pricina grosimii pe care o au acestea sunt supuse şi ascultă de voinţa omului. Dar, deoarece cuvântul interior al inimii şi simţurile interioare şi spirituale ale sufletului sunt subţiri, uşor de pus în mişcare şi duhovniceşti, de multe ori omul grăieşte cu cuvântul interior şi gândeşte în inima sa nu numai cele bune sau cele rele, pe care le vrea, ci şi acelea pe care nu le vrea, fiindcă ele se supun şi ascultă cu anevoie de voinţa lui din pricina subţirimii pe care o au. Şi, mai ales, pentru că de multe ori fie Dumnezeu se foloseşte ca de un organ de cuvântul interior şi grăieşte prin el cele bune pe care le vrea, precum urmează în sfinţii desăvârşiţi şi purtători de duh, fie îngerii folosindu-se ca de un organ de cuvântul interior grăiesc şi ei cele bune călăuzind pe om spre mântuire, fie, la urmă dintre toţi, demonii, prin aceea că sunt duhuri subţiri şi după sfântul Botez se găsesc la suprafaţa inimii, cum zice Sfântul Diadoh, folosindu-se şi ei ca de un organ de cuvântul interior, grăiesc în inimi fie gânduri ruşinoase şi trupeşti, fie gânduri viclene şi ranchiunoase şi răzbunătoare, fie gânduri hulitoare împotriva lui Dumnezeu şi a celor dumnezeieşti. Căci dat fiind că trei sunt părţile sufletului: raţională, irascibilă şi poftitoare, de aceea şi gândurile se împart în general în trei: hulitoare, viclene şi ruşinoase. Gândurile hulitoare, adică acelea care sugerează sufletului necredinţe, îndoieli, murmurări şi hule împotriva lui Dumnezeu şi a celor dumnezeieşti, acestea, zic, se nasc din partea raţională a sufletului; gândurile viclene, care sugerează în suflet răzbunări împotriva vrăjmaşilor şi a celor ce ne întristează, acestea, zic, se nasc din partea irascibilă; iar gândurile de ruşine, câte sugerează în suflet desfrânări, adultere şi celelalte necurăţii trupeşti, acestea se nasc din partea poftitoare, cum zice dumnezeiescul Grigorie Sinaitul.
Dar nu numai cuvântul interior, ci şi cele cinci simţuri spirituale ale sufletului sunt folosite ca organe şi de Dumnezeu şi de îngeri şi de demoni care fac sufletul să simtă spiritual cele bune şi adevarate atât în somn cât şi în stare de veghe; demonii însă fac sufletul să simtă, să vadă şi să audă spiritual toate cele rele, mincinoase şi rătăcite câte duc la pierzania lui, atât în somn cât şi în stare de veghe.
Omul necumpătat, adică rob pântecelui are cugetări şi gânduri pline de idoli necuraţi. Sfântul loan Scărarul aduce şi un exemplu. Aşa cum mulţimea bălegarului dă naştere la viermi, aşa şi mulţimea mâncărurilor naşte căderi, gânduri necurate şi vise necurate. Lăcomia pântecelui este pentru gândurile desfrânării ceea ce este untdelemnul pentru foc. De aceea Sfântul loan Sinaitul, scriind Scara, după cuvântul despre lăcomia pîntecelui, în chip înţelept a aşezat cuvântul despre desfrânare "deoarece - spune el - cred că aceasta este maica aceleia". Adică, de unde provin gândurile viclene? Dacă un om trăieşte bine, are toate conforturile şi nu se osteneşte nici nu se nevoieşte deloc, atunci un om ca acesta e foarte firesc să aibă gânduri de desfrânare care vor sfârşi în fapte. Şi iarăşi, când omul îşi are simţurile nestăpânite şi vede oarecare persoană, sau atinge cu mâna pe cineva, sau aude ceva necuviincios atunci este ca şi cum ar deschide el însuşi uşa gândurilor necurate. Desigur în cazul acesta ajuta şi firea omului care înclină spre aceste gânduri. Încă şi neascultarea faţă de făgăduinţele date lui Dumnezeu naşte "depozit de gânduri", adică mintea omului devine depozitul gândurilor rele. Aceleaşi gânduri le creeaza şi neascultarea de părintele nostru duhovnicesc. De multe ori curiozitatea omului de a cerceta tainele lui Dumnezeu creează gânduri de hulă, ba chiar şi pe acela că Dumnezeu este nedrept şi părtinitor. Căci unora le dă vedenii şi minuni, iar altora nu le-a dat nimic.
《VA URMA 》

[cristiboss56]

11. Legătura gândurilor
Exista însă şi gânduri care provin şi de la om şi de la diavol. Acestea sunt gânduri unite. Am văzut - spune Sfântul loan al Scării - pe unii mâncând cu lăcomie şi nefiind luptaţi îndată. Şi pe alţii întâlnindu-se şi având legături cu femeile şi în vremea aceea să nu aibă nici un gând viclean. Dar în vremea în care se credeau în pace şi siguranţă în chilia lor au suferit vătămare neprevăzută. Firea i-a îmbrâncit să mănânce şi să bea cu îndestulare şi să privească cu patimă. Satana a exploatat asta şi i-a aruncat în păcat.
În linii generale acestea sunt gândurile ce vin de la om şi de la diavol. În tot acest război există o scară: atac, unire, consimţire şi robie. Vrăjmaşul îl atacă pe om cu un gând simplu sau cu un chip. Când îl primeşte, atunci se face consimţirea. Începe împreună-vorbirea cu gândul. Din momentul acesta începe responsabilitatea omului. După aceea omul consimte cu plăcere să înfăptuiască ceea ce-i spune gândul şi la sfârşit se robeşte de patimă.
12. Urmările gândurilor
Când gândul petrece mai mult timp în noi, ne facem robi în străduinţa noastră şi toată strădania ni se îndreaptă spre alipirea de lucrurile zidite şi spre dorinţa de a le dobândi numai pe acestea. Astfel mintea omului se dezleagă de hrana cea veşnică. Şi când mintea omului se va depărta cu desăvârşire de Dumnezeu atunci devine "sau fiara, sau diavol", lucru pe care îl vedem petrecîndu-se în societatea de astăzi. Gândul omului s-a lipit numai de pământ şi nu se gândeşte deloc la cer, având ca rezultat îndobitocirea omului şi îndumnezeirea tehnicii în orice formă ar fi ea. Când omul nu se luptă împotriva gândului său, atunci se face rob păcatului. Gândurile ne macină şi ne zdrobesc creându-ne probleme şi în relaţiile noastre personale. Gândurile intră şi ne întinează sufletul, îl intoxică şi îl otrăvesc. "Aceasta este lupta celui viclean. Şi după aceste săgeţi otrăveşte tot sufletul"- spune Isihie prezviterul. Prin primirea gândurilor diavolul dobândeşte stăpînirea şi îl poate duce pe om chiar şi la sinucidere, deoarece omul nu mai poate rezista puterii diavolului. Gândul spurcat aruncă la pământ sufletul omului. Cel ce simte supărarea continuă a gândurilor şi se arde de poftele cărnii, dovedeşte că se află departe de mireasma duhului. Se pierde îndrăzneala către Dumnezeu. Când mintea intră în discuţie cu gândurile necurate, atunci îndrăzneala către Dumnezeu se pierde. Dumnezeu nu poate avea comuniunea cu omul a cărui minte se întinează mereu cu gânduri necurate şi viclene, exact aşa cum ticălos este acela care fiind înaintea unui stăpânitor pământesc îşi întoarce faţa de la el şi vorbeşte cu vrăjmaşii aceluia. Gândurile necurate despart pe Dumnezeu de om. Dumnezeu nu îşi descoperă tainele Sale omului ce este stăpânit de gânduri necurate. Fiindcă gândurile despart pe om de Dumnezeu, de aceea, ca urmare creează şi felurite alte anomalii trupeşti: neliniştea, nesiguranţa, precum şi alte boli trupeşti îşi au cauza din gânduri.Lucrul acesta l-au conştientizat chiar şi medicii fapt pentru care dau poruncă să nu ne gândim la diferite lucruri şi să nu ne supărăm. Un gând îl poate face pe om să nu doarmă toată noaptea. De aceea spunem că gândurile îl tulbură pe om şi chiar îi distrug nervii. Avva Teodor spunea: "Vine gândul şi mă tulbură". Acestea, pe scurt, sunt consecinţele gândurilor viclene.
Trebuie însă să vedem şi modalităţile de înfruntare a acestor gânduri, care vin mai ales de la diavolul.
《VA URMA 》

[cristiboss56]

13.Înfuntarea gândurilor
Cum se poate elibera cineva de gânduri? Sfinţii Părinţi ai Bisericii noastre ne-au arătat diferite moduri de înfruntare a gândurilor. Ioan Gură de Aur ne sfătuieşte să nu le exprimăm, ci să le înecăm în tăcere. Deoarece şi fiarele şi târâtoarele atunci când cad în vreo groapă, dacă află vreo ieşire cu ajutorul gurii prin mijlocirea cuvintelor, aprind flacăra lăuntrică. Iar dacă sunt închise cu tăcerea, slăbesc, se topesc ca de foame şi dispar repede. a) Primul mod de înfruntare este cugetarea: "Cum să fac acest mare rău şi să păcătuiesc înaintea lui Dumnezeu?"( Fac. 39, 9). Atunci când ne tulbură vreun oarecare gând necuviincios, să ne gândim că nu se pot ascunde de Dumnezeu nici cugetele cele mai mici şi mai lipsite de importanţă.Cercetarea legii lui Dumnezeu şi cugetarea la cele pe care le-a făcut Dumnezeu pentru noi, precum şi Ia bunurile viitoare, micşorează gândurile viclene şi le face să nu afle loc înlăuntrul nostru.
b) Spovedirea lor. Precum şarpele, atunci iese din culcuşul lui, aleargă să se ascundă, aşa şi gândurile viclene, prin spovedanie pleacă de la om. Trebuie să ştim că nimic nu pricinuieşte atâta bucurie diavolilor, ca tăinuirea gândurilor.
c) Smerirea sufletului şi osteneala trupească în tot timpul, locul şi lucrul , ajută pe om ca să nu aibă gânduri necurate.
d) "Îngrijeşte-te să te eliberezi de patimi şi îndată vei alunga gândurile de Ia mintea ta", subliniază Sfântul Maxim Mărturisitorul. Adică, pentru a se elibera cineva de desfrânare, trebuie să se ostenească trupeşte şi să postească ca să elibereze de mânie şi mâhnire, trebuie să dispreţuiască slava şi necinstea; ca să se elibereze de ţinerea de minte a răului, trebuie să se roage pentru cel ce l-a mâhnit. Nu putem împiedica gândurile să nu vină, însă putem să nu le primim. Dacă nu putem împiedica ciorile să zboare deasupra noastra, putem însă să le împiedicăm să nu-şi facă cuiburi pe capetele noastre. Dar să ascultăm puţin pe Sfântul Vasile cel Mare ce spune referitor la războiul acesta: "Trebuie ca atacurile acestea să le înfruntăm cu grijă şi veghe sporită, precum face atletul care evită loviturile luptătorilor prin precauţie atentă şi încovoiere a trupului şi să încredinţăm sfârşitul războiului şi evitarea loviturilor rugăciunii şi ajutorului de sus. Şi chiar dacă vrăjmaşul cel viclean ne aduce imaginaţiile lui cele viclene în timpul rugăciunii, sufletul nostru să nu-şi întrerupă rugăciunea şi să nu creadă că este responsabil de atacurile viclene ale vrăjmaşului, precum şi de imaginaţiile ciudatului făcător de minuni. Dimpotrivă, să se gândească la faptul că gândurile acestea se datorează obrăzniciei descoperitorului răutăţii, să-şi mărească durata de îngenuncheri şi să-L roage pe Dumnezeu să distrugă zidul gândurilor necuviincioase, pentru ca astfel, fără de împiedicare să se apropie de Dumnezeu. Iar dacă influenţa vătămătoare a gândului devine mai puternică din pricina obrăzniciei vrăjmaşului nu trebuie să ne înfricoşăm nici să ne lăsăm de nevoinţă la mijlocul ei, ci să răbdăm până atunci când Dumnezeu, văzând insistenţa noastră, ne va lumina cu harul Sfântului Duh care pe vrajmaş îl pune pe fugă iar mintea noastră o umple de lumină, aşa încât gândul nostru să slăvească pe Dumnezeu cu pace şi bucurie netulburată".
În general Sfinţii Părinţi au trei moduri de înfruntare a gândurilor necurate a) Rugăciunea
b) Împotrivirea şi
c) Dispreţuirea (defăimarea)
a) Rugăciunea. Este cu neputinţă ca începătorul să alunge singur gândurile. Lucrul acesta este un semn al celor desăvârşiţi. Rugăciunea minţii "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul" este arma cea mai puternică, necesară celui ce vrea să biruiască gândurile. "Cu numele lui lisus biciuieşte pe vrăjmaşi, căci nu este armă mai puternică în cer şi pe pământ" ne spune Sfîntul loan Scărarul. "Cugetarea în adâncul inimii, continuă şi cu înţelegere cu sete şi cu credinţă a numelui Cel preadulce al lui lisus adoarme toate gândurile cele rele şi deşteaptă pe toate cele bune şi duhovniceşti. Şi de acolo, din inimă, de unde mai înainte ieşeau gânduri viclene, ucideri, desfrânări (Mt. 15, 19), precum a spus Domnul, acum ies gânduri bune şi cuvinte de înţelepciune şi de har".
b) Împotrivirea. Rugăciunea este pentru începători şi neputincioşi. Iar cei care se pot lupta să folosească împotrivirea, care obişnuieşte să astupe gura diavolilor. În felul acesta Domnul nostru a biruit cele trei mari războaie ce i le-a pus înainte diavolul sus, pe munte. Senzualitatea prin "nu numai cu pâine va trăi omul", slava deşartă prin "să nu ispiteşti pe Domnul Dumnezeul tău", şi iubirea de arginţi prin "numai Domnului Dumnezeului tău să te închini şi numai Lui Unuia să-l slujeşti" (Mt.4, 10). Sfinţitul mucenic Petru Damaschin ne spune referitor la acestea: "Când diavolii îţi aduc vreun gând de mândrie, atunci să-ţi aduci aminte de gândurile necuviincioase pe care ţi le spuneau şi smereşte-te. Iar când îţi vor aduce gânduri necuviincioase să-ţi aduci aminte de acele gânduri de mândrie şi să le biruieşti în felul acesta, încât nici să nu deznădăjduieşti din pricina gândurilor necuviincioase, nici să te mândreşti din pricina celor bune". Astfel când un oarecare cuvios bătrîn era luptat de gânduri de mândrie, îi spunea gândului său: "Bătrâne, vezi-ţi desfrânările tale", şi războiul înceta. Există cazuri când cineva îşi mobilizează toate puterile duhovniceşti, toate gândurile bune şi totuşi nu poate alunga un gând rău. Care este pricina? "Deoarece mai întâi am primit să judecăm pe aproapele". Am judecat pe fratele nostru şi gândul nostru a pierdut puterea ce-o avea mai înainte. Uneori suntem fără minte, de aceea ne stăpânesc gândurile. Însă de cele mai multe ori nu avem puterea să ne luptăm împotriva gândurilor, deoarece cedăm atacurilor lor, primim astfel de răni duhovniceşti care nu se vindecă nici chiar cu trecerea unui mare interval de timp. De aceea e mai bine să scape cineva prin puterea rugăciunii şi a lacrimilor, deoarece a) sufletul nu are întotdeauna aceeaşi putere,
b) diavolul are experienţa multor mii de ani, în timp ce a noastră este foarte limitată şi, încercând să ne împotrivim, vom fugi biruiţi şi răniţi, căci mintea noastră iarăşi se întinează cu imaginaţia necuviincioasă, şi
c) alungă mândria şi arată smerenie cel ce scapă la Dumnezeu în ceasul războiului gândurilor şi se mărturiseşte pe sine nevrednic, smerit şi neputincios în a se lupta, şi numai pe lisus Hristos tare şi puternic în război, deoarece El ne-a spus: "Îndrăzniţi, Eu am biruit lumea" (ln. 16, 55), adică patimile, gândurile şi pe diavolul.
c) Dispreţuirea (defăimarea). Dacă ne ocupăm cu gândurile ce ni le aduce vrăjmaşul, niciodată nu vom putea face vreun bine, căci vom fi războiţi de acela. Dispreţuirea, şi faptul de a nu se ocupa cineva cu gândurile vrăjmaşului este arma cea mai puternică şi ea constituie lovitura cea mai tare dată diavolului. Trebuie să considerăm gândurile lui ca gângăniile, ca lătraturile căţeilor, ca nişte ţânţari în cel mai rău caz, ca vuietul avionului, sau ca nimic, deoarece: a) credem în puterea marelui nostru Conducător lisus Hristos şi b) credem că după Crucea şi moartea Domnului nostru, diavolul nu mai are nici o putere împotriva noastră, ci este slab şi neputincios după cele scrise: "Vrăjmaşului i-au lipsit săbiile până în sfârşit" (Ps. 9, 6). Mai mare biruinţă împotriva diavolilor şi ruşinare a lor nu există ca dispreţuirea, deoarece cel ce a ajuns la punctul acesta este înarmat cu harul lui Dumnezeu şi rămâne neatins de gânduri şi diavoli.
Acestea sunt cele trei moduri de înfruntare a gândurilor ce vin mai ales de Ia diavolul. În completare am putea spune că pomenirea morţii este un mijloc foarte puternic pentru biruirea gândurilor. Ea ne pricinuieşte dureri de inimă pentru păcatele noastre şi ne păzeşte mintea de gânduri. Cel ce socoteşte ziua ce-o parcurge ca ultima zi a vieţii sale, va limita într-un grad foarte mare gândurile necuviincioase. Stai la masă şi mănânci? Să ai pomenirea morţii, ca să nu te ispitească lăcomia pântecelui. Noi înşine să zugrăvim în minte noastră imaginea mormintelor ca să ştergem de la noi nesimţirea ce ne stăpâneşte. Stareţul Siluan, ultimul sfânt oficial al Sfântului Munte, spunea: "ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui". în modul acesta nici un gând nu se va încuiba înlăuntrul nostru. Ce mod trebuie să folosim noi ca să scăpăm "de mucenicia cea îndelungată şi mult chinuitoare", aşa cum caracterizează Sfântul Teodor Studitul lupta cu gândurile? Să urmăm tactica Sfântului loan Colov, care a încercat toate modalităţile. Acest mare nevoitor al duhului ne sfătuieşte următoarele: "Asemenea sunt unui om care şade sub un copac mare şi vede multe fiare şi târâtoare venind spre dânsul. Şi când nu va putea să stea împotriva lor, aleargă sus în copac şi scapă. Aşa şi eu stau în chilia mea şi văd cugetele cele viclene venind împotriva mea. Atunci mă urc în copacul vieţii, la Dumnezeul meu, prin rugăciune, şi mă izbăvesc de vrăjmaşul".
Ieromonah Benedict Aghioritul, "Gîndurile şi înfruntarea lor" , Ed. Evanghelismos, Bucureşti, 2002

[cristiboss56]

Fiecare dintre noi trebuie să ia aminte: demonii nu au putere să ne biruiască decât dacă noi singuri ne predăm lor. Ei pot doar să ne ispitească și nimic mai mult! Chiar și atunci când ne ispitesc, ne sunt folositori, deoarece devin pricină a slăvitei noastre încununări, dacă ne împotrivim lor până la capăt. Căci atâta timp cât nu ne împotrivim, noi vom fi biruiți.
Putem fi răniți, căci aceasta este greu de evitat de orice luptător. Se poate chiar ca, pentru puțină vreme, să cădem. Însă dacă ne ridicăm îndată, Dumnezeu nu va socoti căderea noastră ca un păcat de neiertat. Asemenea sunt „căderile” celui drept, despre care s-a spus: „Căci dacă cel drept cade de șapte ori și tot se scoală…” (Pilde 24, 16). Dacă însă cădem în îngrijorarea de multe, dacă ne pierdem bărbăția, această stare va deveni foarte primejdioasă. Demonii așteaptă tocmai o astfel de atitudine – să arătăm slăbiciune și să pierim cu sufletul –, ca să ne lovească. Ei devin puternici prin slăbiciunea noastră.
(Arhimandrit Serafim Alexiev, Tâlcuire la Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, traducere din limba bulgară de Gheorghiță Ciocioi, Editura Sophia, București, 2011, p. 35)

[cristiboss56]

Dacă ești într‑o țară străină, cum păstrezi legătura cu familia ta, cu copiii tăi? Cum păstrează legătura un om cu copiii lui, cu nevasta lui, cu părinții lui? Prin dor. Moare de dorul lor. Așa este? Prin dor. Moare de dorul țării lui, moare de dorul pruncilor lui, moare de dorul nevestei lui, moare de dorul părinților lui.
Este o legătură? Este adevărată legătura? Tot la fel trebuie să ne păstrăm și să ne cultivăm dorul de Dumnezeu, dorul de Maica Domnului, dorul de sfinți. Să căutăm să anulăm barierele care ne răcesc sufletește, care ne împietresc, prin care uităm de Dumnezeu.
(Înaltpreasfințitul Justinian Chira, Trăiţi frumos şi-n bucurie!, Editura Nicodim Caligraful, Putna, 2014, p. 117)