![]() |
![]() |
|
|
|
|
|
#1
|
||||
|
||||
|
3. Călătoria spre țara păcatului
Păcatul se poate vedea la exterior ca un simplu fapt, ca un accident sau ca o oarecare alta întâmplare. Dar pentru punerea în practică a acestui fapt au premers acțiuni repetate. Ca să se săvârșească o ucidere, de pildă, în mintea omenească au premers mii de cugetări și planuri. Până să ajungă la săvârșirea uciderii mintea omenească a devenit un întreg cartier militar. Așa se întâmplă și cu săvârșirea oricărui alt păcat. în atelierul ce se numește minte omenească, a premers un întreg studiu și nenumărate acțiuni, desigur fără ca cineva să priceapă ceva. Și începutul a pornit de la un gând simplu. Dar să mergem mai departe pe drumul către țara păcatului după atacul acelui gând simplu. De faptul că prin mintea noastră trece în mod simplu o cugetare simplă sau un chip nu suntem noi răspunzători și nici nu este greu să le stăm împotrivă. Dar din clipa în care vom deschide ușa acestei cugetari și vom începe să discutăm cu ea, să luăm aminte la gândul acesta, atunci el se poate înrădăcina întru noi și atunci poate deveni un gând care tinde să ne stânjenească. Gândul care este lăsat să se dezvolte și să se înstăpânească astfel devine călăuză spre păcat. Să urmărim puțin această călătorie care pe plan spiritual este foarte asemănătoare cu ceea ce este mersul și evoluția bolii în trupul omenesc. Și precum pentru a ajunge cineva la spital, după cum am spus mai sus, au premers diferite alte schimbări în organismul uman, așa și pentru a ajunge cineva la săvârșirea păcatului a premers un război mare, o mulțime de schimbări în acest atelier, care este mintea omenească. Și precum pentru nașterea unui copil a premers o întreagă lucrare, de la zămislire până la purtarea în pântece timp de nouă luni, tot așa și pentru păcat premerge un mecanism complicat: zămislirea gândurilor, purtarea în pântece a păcatului și nașterea lui. Sfântul Nicodim Aghioritul consideră că gândul este începutul, centrul, rădăcina din care răsare tulpina, ramurile și întregul copac al păcatului. Răul începe de la primul gând și se mărește continuu. Atunci cand cineva aruncă o piatră întro fântână, unduirea pricinuită de căderea ei pricinuiește la început un cerc mic, cercul cel mic în continuare pricinuiește altul mai mare, acesta, altul și mai mare, până când valul ajunge la pereți. Așa se întâmplă și cu păcatul. Înainte de săvârșirea lui premerg mecanisme și acțiuni succesive. 《VA URMA 》
__________________
Biserica este dragoste, așteptare și bucurie. (Părintele Alexander Schmemann) |
|
#2
|
||||
|
||||
|
4. Stadiile (treptele) păcatului
Astfel putem distinge trei stadii în cadrul călătoriei spre țara păcatului: a) atacul, b) consimțirea și c) robia. Cum funcționează acest mecanism? Funcționeză astfel: Un oarecare gând viclean (al slavei deșarte, al iubirii de argint, al clevetirii etc.) vine în mintea omului. Diavolul lucrează prin imaginație și prezintă chestiunea cât se poate mai atractivă. în felul acesta atacul devine mai atrăgător și mai puternic. Până în acest punct omul nu este răspunzător. Așadar un atac, un asalt al vrăjmașului sau mai simplu, o bătaie în ușă constituie primul stadiu. Iar starea aceasta este normală. Căci este cu neputință să existe om care să nu primească atacul. Sfântul Efrem Sirul spunea că precum în grădină, în chip firesc, împreună cu plantele bune răsar și buruienile, sau precum insulele sunt lovite de jur împrejur de valuri, așa și omul neapărat va veni în contact cu atacurile gândurilor. Stadiul luptei cu păcatul începe de aici încolo. începutul luptei este atacul. Dacă omul îl îndepărtează din mintea sa fără să conlucreze deloc cu el, atunci se izbăvește și scapă de urmările nenorocite care urmează. Dar dacă primește convorbirea cu gândul cel viclean care mai înainte în mod simplu i-a bătut la ușă, pricinuiește prietenia și atunci ajunge la consimțirea păcatului, care este stadiul al doilea în săvârșirea păcatului. De acum omul, avându-se pe sine ca actor principal, săvârșește păcatul în adâncurile nepătrunse ale sufletului său. Judecă, hulește, desfrânează, preadesfrânează, săvârșește ucidere și alte nenumărate fapte rele, și face tot ceea ce își poate închipui mintea omenească. După aceasta nu rămâne nimic altceva fără numai stadiul al treilea al păcatului, care este săvârșirea activă a lui de către om, a cărui minte mai înainte a devenit roaba gândului, pe care iată de acum nu-l mai poate stăpâni, ci ea este stăpânită de el. Astfel gândul care a început cu o simplă bătaie în ușă, ca un atac, a înaintat, prin deschiderea ușii, la consimțire și în cele din urmă neputând fi biruit, a sfârșit prin săvârșirea păcatului. Aceasta este călătoria spre păcat, care începe printr-un simplu gând. 5. Patimile - izvorul gândurilor viclene Până la moarte, în tot acest timp în care sufletul se află în trup, nu este cu putință ca omul să nu aibă gânduri și război. Pricina de bază a gândurilor este războiul diavolului. Cele mai multe dintre gânduri sunt diavolești. Scopul diavolului este să-l arunce pe om în păcat, fie cu cugetarea, fie cu fapta. Sfântul Macarie Egipteanul numește consimțirea cu gândurile viclene, preacurvie duhovnicească. De aceea și spune: "Păzește-ți sufletul tău curat, deoarece este mireasa lui Hristos". De cele mai multe ori gândurile seamănă cu un "curent de apă" înaintea căruia omul de multe ori intră în panică. De aceea diavolii mai întâi ne luptă cu gândurile și după aceea cu lucrurile. Dacă cedăm în ele atunci încet-încet ne îmbrâncesc în păcatul cu fapta. Sfântul Ioan Damaschin ne spune că gândurile principale ale răutății sunt opt. Să le enumerăm: a) al lăcomiei pântecelui, b) al desfrânării, c) al iubirii de argint, d) al mâniei, e) al mâhnirii, f) al plictiselii, g) al slavei deșarte și h) al mândriei. Altcineva ne va spune că patima cea mai de seama a omului din care provin toate celelalte patimi este iubirea de sine. Iar iubirea de sine este dragostea și grija nerațională față de noi înșine. Aceasta este patima omului contemporan. Din iubirea de sine izvorăsc trei gânduri principale: al lăcomiei pântecelui, al slavei deșarte și al mândriei. Din aceste trei gânduri provin toate celelalte. 6. Categoriile de gânduri Cele citate mai sus se referă la gândurile viclene. Însă, în afară de acestea există și gânduri bune și deșarte sau gânduri omenești. Gândurile bune vin de la Dumnezeu. Dar cum le vom deosebi de gândurile viclene? Un oarecare frate a întrebat pe Avva Varsanufie despre subiectul acesta și a primit răspunsul următor: "Atunci cand gândul te îndeamnă să faci ceva după voia lui Dumnezeu și ai bucurie în a face aceea și o întristare care i se împotrivește, află că e de la Dumnezeu. Iar gândurile de la diavoli sunt tulburate și pline de întristare". Deci gândurile ce vin de la Dumnezeu, pricinuiesc în om o pace și bucurie lăuntrică. Și dimpotrivă, gândurile ce vin de la diavolul sunt pline de tulburare și mâhnire. 7. Gândurile - începutul războiului În general, așa cum am spus și mai sus, gândurile sunt începutul războiului diavolului împotriva noastră. Și războiul începe prin atacul gândului, înaintează la consimțire și sfârșește prin săvârșirea păcatului. Aceasta este călătoria și evoluția gândurilor care vin mai ales de la diavol și de la om. 8. Viclenia diavolească Să vedem așadar cum este atacat omul de gânduri, sau ce mod folosesc diavolii ca să ne atace prin gânduri. Viclenia diavolilor care vor să semene înăuntrul nostru o mie și unul de gânduri necurate, este de nedescris. Diavolul exploateză și cel mai neînsemnat fapt al vieții noastre, sau cazul cel mai neprobabil, iscodește modul cel mai ciudat pentru ca să ne întineze. Mai întâi de toate, înainte de a ne arunca în păcat, ne aduce gândul că Dumnezeu este iubitor de oameni. Iar după păcat ne bombardează cu gândurile că Dumnezeu este aspru și neîndurător, ca să ne arunce în deznădejde. 9. Gândurile de hulă După aceea diavolii încearcă să ne întineze clipele sfinte, precum sunt rugăciunea, Sfânta Euharistie sau ne aruncă gânduri de hulă împotriva lui Dumnezeu. Deci acest preanecurat de multe ori ne aruncă gânduri hulitoare în vremea slujbelor sfinte și mai ales în aceea a Sfintei Liturghii, silindu-ne să hulim pe Domnul și cele sfinte. Adică satana vine în ceasul în care se săvarșește taina Sfintei Liturghii și ne bagă diferite gânduri de hulă: cum că cele sfințite nu sunt Trupul și Sângele lui Hristos că ceea ce primim nu este nimic. Sau ne aduce gânduri și mai necuviincioase și necurate, pe care ne rușinăm să le spunem. Sfântul loan Scărarul ne spune că un monah era luptat de aceste gânduri de 14 ani întregi. Nici un gând nu este atât de greu de spovedit ca gândurile hulei care îl pot duce pe om și la deznădejde. Acest război îl avea și Avva Pamvo și rugând pe Dumnezeu pentru aceasta a auzit de sus o voce dumnezeiască spunându-i: "Pamvo, Pamvo, nu te mâhni pentru păcate străine ci îngrijește-te de faptele tale". Aceste gânduri de hulă și necurate au luptat și pe alți bărbați mari și drepți, precum pe Sfântul Meletie Mărturisitorul. Și lucrul acesta îl adeveresc sfinții Petru al Alexandriei și Pafnutie Mărturisitorul. Sfântul Petru al Alexandriei povestește că "în vreme ce mărturiseam credința în Hristos și-mi munceau trupul cu diferite chipuri și-l ardeau cu foc, diavolul dinlăuntrul meu îl hulea pe Dumnezeu". Sfântul Nicodim Aghioritul subliniază că gândurile acestea provin mai ales din judecata aproapelui, din mândrie și din pizma diavolilor. De aceea arma cea mai bună împotriva lor este smerenia și prihănirea de sine. 《VA URMA 》
__________________
Biserica este dragoste, așteptare și bucurie. (Părintele Alexander Schmemann) |
|
#3
|
||||
|
||||
|
10. Șiragul gândurilor
În Scara Sfântului loan Sinaitul se spun următoarele: "Să băgăm de seamă și vom afla că atunci când sună trâmbița duhovnicească (clopotul de rugăciune) se adună frații în chip văzut și vrăjmașii în chip nevăzut. De aceea stând lângă pat, unii dintre aceștia, după ce ne-am deșteptat ne îndeamnă să ne întindem iarași în pat zicând: Mai stai păna ce se vor isprăvi cântările începătoare și vei merge la biserică după aceea. Unii apoi, stând noi la rugăciune ne scufundă în somn; alții ne împung în stomac mai mult ca de obicei, alții ne atrag mintea la gânduri urâte; alții ne îndeamnă să ne rezemăm de perete, socotindu-ne slăbiți; ba uneori fac să vină peste noi multe căscături. Alții ne aduc aminte de conturi și contracte și de dobânzi bancare. și astfel, în loc să plecăm de la biserică folosiți sufletește, plecăm pagubiți, fără să fi auzit nici măcar lucrurile cele mai elementare. Și în timp ce de multe ori în vremea rugăciunii mintea noastră este plină de gânduri necuviincioase, îndată ce se termină rugăciunea, toate dispar. Știe diavolul folosul ce vine din rugăciune și de aceea încearcă s-o murdărească. Iar dacă vom birui pe diavol prin multe nevoințe, atunci ne aduce gânduri de mândrie schimbând tactica și spunându-ne că, am sporit chipurile în virtute, deoarece, de pildă, au dispărut toate gândurile de desfrânare. Gândul acesta, că am biruit pe diavolul seamănă cu un șarpe care este ascuns în murdăria mândriei. în adâncul inimii noastre există gând viclean. Există diavoli care întinează sufletul nostru imediat cum ne culcăm. Există și alții care ne întinează prima noastră cugetare, adică atunci când abia ne sculăm din somn. Diavolul nu pierde niciodată ocazia să ne lupte. Uneori ne aduce gânduri împotriva părintelui nostru duhovnicesc, alteori ne spovedim și, după spovedanie, ne întinează cu amintirea păcatelor ce le-am spovedit ca să ne ducă la deznădejde. Alteori iarăși ne aruncă în păcat și după aceea ne aduce gânduri să învățăm și pe alții a păcătui". În linii generale, acestea sunt gândurile pe care le pricinuiește diavolul. Să vedem acum gândurile pricinuite de omul însuși. Mintea omului este ca un câine care pururea dă târcoale măcelăriei. Căci precum câinele se duce la măcelărie să răpească vreo bucată de carne sau precum unui prieten al mâncărurilor îi place să vorbească mereu despre ele, așa este și mintea omului. De multe ori se hrănește cu înțelegeri necuviincioase și necurate. Un monah care nu are nimic și nici nu dorește nimic (și prin extensie un creștin) nu este deranjat în rugăciunea sa de cele ce le are. În vremea rugăciuni nu-i vin în mintea sa problemele legate de lucrurile ce le are. În timp ce unul iubitor de agoniseală va avea închipuiri și gânduri ale lucrurilor materiale atunci când se roagă. Deoarece cuvântul rostit și celelalte simțuri exterioare ale trupului sunt groase și cu anevoie de pus în mișcare, de aceea, numai dacă vrea, poate omul să grăiască cuvântul rostit sau să pună în mișcare cele cinci simțuri ale lui ca să simtă aceste lucruri simțite, căci din pricina grosimii pe care o au acestea sunt supuse și ascultă de voința omului. Dar, deoarece cuvântul interior al inimii și simțurile interioare și spirituale ale sufletului sunt subțiri, ușor de pus în mișcare și duhovnicești, de multe ori omul grăiește cu cuvântul interior și gândește în inima sa nu numai cele bune sau cele rele, pe care le vrea, ci și acelea pe care nu le vrea, fiindcă ele se supun și ascultă cu anevoie de voința lui din pricina subțirimii pe care o au. Și, mai ales, pentru că de multe ori fie Dumnezeu se folosește ca de un organ de cuvântul interior și grăiește prin el cele bune pe care le vrea, precum urmează în sfinții desăvârșiți și purtători de duh, fie îngerii folosindu-se ca de un organ de cuvântul interior grăiesc și ei cele bune călăuzind pe om spre mântuire, fie, la urmă dintre toți, demonii, prin aceea că sunt duhuri subțiri și după sfântul Botez se găsesc la suprafața inimii, cum zice Sfântul Diadoh, folosindu-se și ei ca de un organ de cuvântul interior, grăiesc în inimi fie gânduri rușinoase și trupești, fie gânduri viclene și ranchiunoase și răzbunătoare, fie gânduri hulitoare împotriva lui Dumnezeu și a celor dumnezeiești. Căci dat fiind că trei sunt părțile sufletului: rațională, irascibilă și poftitoare, de aceea și gândurile se împart în general în trei: hulitoare, viclene și rușinoase. Gândurile hulitoare, adică acelea care sugerează sufletului necredințe, îndoieli, murmurări și hule împotriva lui Dumnezeu și a celor dumnezeiești, acestea, zic, se nasc din partea rațională a sufletului; gândurile viclene, care sugerează în suflet răzbunări împotriva vrăjmașilor și a celor ce ne întristează, acestea, zic, se nasc din partea irascibilă; iar gândurile de rușine, câte sugerează în suflet desfrânări, adultere și celelalte necurății trupești, acestea se nasc din partea poftitoare, cum zice dumnezeiescul Grigorie Sinaitul. Dar nu numai cuvântul interior, ci și cele cinci simțuri spirituale ale sufletului sunt folosite ca organe și de Dumnezeu și de îngeri și de demoni care fac sufletul să simtă spiritual cele bune și adevarate atât în somn cât și în stare de veghe; demonii însă fac sufletul să simtă, să vadă și să audă spiritual toate cele rele, mincinoase și rătăcite câte duc la pierzania lui, atât în somn cât și în stare de veghe. Omul necumpătat, adică rob pântecelui are cugetări și gânduri pline de idoli necurați. Sfântul loan Scărarul aduce și un exemplu. Așa cum mulțimea bălegarului dă naștere la viermi, așa și mulțimea mâncărurilor naște căderi, gânduri necurate și vise necurate. Lăcomia pântecelui este pentru gândurile desfrânării ceea ce este untdelemnul pentru foc. De aceea Sfântul loan Sinaitul, scriind Scara, după cuvântul despre lăcomia pîntecelui, în chip înțelept a așezat cuvântul despre desfrânare "deoarece - spune el - cred că aceasta este maica aceleia". Adică, de unde provin gândurile viclene? Dacă un om trăiește bine, are toate conforturile și nu se ostenește nici nu se nevoiește deloc, atunci un om ca acesta e foarte firesc să aibă gânduri de desfrânare care vor sfârși în fapte. Și iarăși, când omul își are simțurile nestăpânite și vede oarecare persoană, sau atinge cu mâna pe cineva, sau aude ceva necuviincios atunci este ca și cum ar deschide el însuși ușa gândurilor necurate. Desigur în cazul acesta ajuta și firea omului care înclină spre aceste gânduri. Încă și neascultarea față de făgăduințele date lui Dumnezeu naște "depozit de gânduri", adică mintea omului devine depozitul gândurilor rele. Aceleași gânduri le creeaza și neascultarea de părintele nostru duhovnicesc. De multe ori curiozitatea omului de a cerceta tainele lui Dumnezeu creează gânduri de hulă, ba chiar și pe acela că Dumnezeu este nedrept și părtinitor. Căci unora le dă vedenii și minuni, iar altora nu le-a dat nimic. 《VA URMA 》
__________________
Biserica este dragoste, așteptare și bucurie. (Părintele Alexander Schmemann) |
|
#4
|
||||
|
||||
|
11. Legătura gândurilor
Exista însă și gânduri care provin și de la om și de la diavol. Acestea sunt gânduri unite. Am văzut - spune Sfântul loan al Scării - pe unii mâncând cu lăcomie și nefiind luptați îndată. Și pe alții întâlnindu-se și având legături cu femeile și în vremea aceea să nu aibă nici un gând viclean. Dar în vremea în care se credeau în pace și siguranță în chilia lor au suferit vătămare neprevăzută. Firea i-a îmbrâncit să mănânce și să bea cu îndestulare și să privească cu patimă. Satana a exploatat asta și i-a aruncat în păcat. În linii generale acestea sunt gândurile ce vin de la om și de la diavol. În tot acest război există o scară: atac, unire, consimțire și robie. Vrăjmașul îl atacă pe om cu un gând simplu sau cu un chip. Când îl primește, atunci se face consimțirea. Începe împreună-vorbirea cu gândul. Din momentul acesta începe responsabilitatea omului. După aceea omul consimte cu plăcere să înfăptuiască ceea ce-i spune gândul și la sfârșit se robește de patimă. 12. Urmările gândurilor Când gândul petrece mai mult timp în noi, ne facem robi în străduința noastră și toată strădania ni se îndreaptă spre alipirea de lucrurile zidite și spre dorința de a le dobândi numai pe acestea. Astfel mintea omului se dezleagă de hrana cea veșnică. Și când mintea omului se va depărta cu desăvârșire de Dumnezeu atunci devine "sau fiara, sau diavol", lucru pe care îl vedem petrecîndu-se în societatea de astăzi. Gândul omului s-a lipit numai de pământ și nu se gândește deloc la cer, având ca rezultat îndobitocirea omului și îndumnezeirea tehnicii în orice formă ar fi ea. Când omul nu se luptă împotriva gândului său, atunci se face rob păcatului. Gândurile ne macină și ne zdrobesc creându-ne probleme și în relațiile noastre personale. Gândurile intră și ne întinează sufletul, îl intoxică și îl otrăvesc. "Aceasta este lupta celui viclean. Și după aceste săgeți otrăvește tot sufletul"- spune Isihie prezviterul. Prin primirea gândurilor diavolul dobândește stăpînirea și îl poate duce pe om chiar și la sinucidere, deoarece omul nu mai poate rezista puterii diavolului. Gândul spurcat aruncă la pământ sufletul omului. Cel ce simte supărarea continuă a gândurilor și se arde de poftele cărnii, dovedește că se află departe de mireasma duhului. Se pierde îndrăzneala către Dumnezeu. Când mintea intră în discuție cu gândurile necurate, atunci îndrăzneala către Dumnezeu se pierde. Dumnezeu nu poate avea comuniunea cu omul a cărui minte se întinează mereu cu gânduri necurate și viclene, exact așa cum ticălos este acela care fiind înaintea unui stăpânitor pământesc își întoarce fața de la el și vorbește cu vrăjmașii aceluia. Gândurile necurate despart pe Dumnezeu de om. Dumnezeu nu își descoperă tainele Sale omului ce este stăpânit de gânduri necurate. Fiindcă gândurile despart pe om de Dumnezeu, de aceea, ca urmare creează și felurite alte anomalii trupești: neliniștea, nesiguranța, precum și alte boli trupești își au cauza din gânduri.Lucrul acesta l-au conștientizat chiar și medicii fapt pentru care dau poruncă să nu ne gândim la diferite lucruri și să nu ne supărăm. Un gând îl poate face pe om să nu doarmă toată noaptea. De aceea spunem că gândurile îl tulbură pe om și chiar îi distrug nervii. Avva Teodor spunea: "Vine gândul și mă tulbură". Acestea, pe scurt, sunt consecințele gândurilor viclene. Trebuie însă să vedem și modalitățile de înfruntare a acestor gânduri, care vin mai ales de la diavolul. 《VA URMA 》
__________________
Biserica este dragoste, așteptare și bucurie. (Părintele Alexander Schmemann) |
|
#5
|
||||
|
||||
|
13.Înfuntarea gândurilor
Cum se poate elibera cineva de gânduri? Sfinții Părinți ai Bisericii noastre ne-au arătat diferite moduri de înfruntare a gândurilor. Ioan Gură de Aur ne sfătuiește să nu le exprimăm, ci să le înecăm în tăcere. Deoarece și fiarele și târâtoarele atunci când cad în vreo groapă, dacă află vreo ieșire cu ajutorul gurii prin mijlocirea cuvintelor, aprind flacăra lăuntrică. Iar dacă sunt închise cu tăcerea, slăbesc, se topesc ca de foame și dispar repede. a) Primul mod de înfruntare este cugetarea: "Cum să fac acest mare rău și să păcătuiesc înaintea lui Dumnezeu?"( Fac. 39, 9). Atunci când ne tulbură vreun oarecare gând necuviincios, să ne gândim că nu se pot ascunde de Dumnezeu nici cugetele cele mai mici și mai lipsite de importanță.Cercetarea legii lui Dumnezeu și cugetarea la cele pe care le-a făcut Dumnezeu pentru noi, precum și Ia bunurile viitoare, micșorează gândurile viclene și le face să nu afle loc înlăuntrul nostru. b) Spovedirea lor. Precum șarpele, atunci iese din culcușul lui, aleargă să se ascundă, așa și gândurile viclene, prin spovedanie pleacă de la om. Trebuie să știm că nimic nu pricinuiește atâta bucurie diavolilor, ca tăinuirea gândurilor. c) Smerirea sufletului și osteneala trupească în tot timpul, locul și lucrul , ajută pe om ca să nu aibă gânduri necurate. d) "Îngrijește-te să te eliberezi de patimi și îndată vei alunga gândurile de Ia mintea ta", subliniază Sfântul Maxim Mărturisitorul. Adică, pentru a se elibera cineva de desfrânare, trebuie să se ostenească trupește și să postească ca să elibereze de mânie și mâhnire, trebuie să disprețuiască slava și necinstea; ca să se elibereze de ținerea de minte a răului, trebuie să se roage pentru cel ce l-a mâhnit. Nu putem împiedica gândurile să nu vină, însă putem să nu le primim. Dacă nu putem împiedica ciorile să zboare deasupra noastra, putem însă să le împiedicăm să nu-și facă cuiburi pe capetele noastre. Dar să ascultăm puțin pe Sfântul Vasile cel Mare ce spune referitor la războiul acesta: "Trebuie ca atacurile acestea să le înfruntăm cu grijă și veghe sporită, precum face atletul care evită loviturile luptătorilor prin precauție atentă și încovoiere a trupului și să încredințăm sfârșitul războiului și evitarea loviturilor rugăciunii și ajutorului de sus. Și chiar dacă vrăjmașul cel viclean ne aduce imaginațiile lui cele viclene în timpul rugăciunii, sufletul nostru să nu-și întrerupă rugăciunea și să nu creadă că este responsabil de atacurile viclene ale vrăjmașului, precum și de imaginațiile ciudatului făcător de minuni. Dimpotrivă, să se gândească la faptul că gândurile acestea se datorează obrăzniciei descoperitorului răutății, să-și mărească durata de îngenuncheri și să-L roage pe Dumnezeu să distrugă zidul gândurilor necuviincioase, pentru ca astfel, fără de împiedicare să se apropie de Dumnezeu. Iar dacă influența vătămătoare a gândului devine mai puternică din pricina obrăzniciei vrăjmașului nu trebuie să ne înfricoșăm nici să ne lăsăm de nevoință la mijlocul ei, ci să răbdăm până atunci când Dumnezeu, văzând insistența noastră, ne va lumina cu harul Sfântului Duh care pe vrajmaș îl pune pe fugă iar mintea noastră o umple de lumină, așa încât gândul nostru să slăvească pe Dumnezeu cu pace și bucurie netulburată". În general Sfinții Părinți au trei moduri de înfruntare a gândurilor necurate a) Rugăciunea b) Împotrivirea și c) Disprețuirea (defăimarea) a) Rugăciunea. Este cu neputință ca începătorul să alunge singur gândurile. Lucrul acesta este un semn al celor desăvârșiți. Rugăciunea minții "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul" este arma cea mai puternică, necesară celui ce vrea să biruiască gândurile. "Cu numele lui lisus biciuiește pe vrăjmași, căci nu este armă mai puternică în cer și pe pământ" ne spune Sfîntul loan Scărarul. "Cugetarea în adâncul inimii, continuă și cu înțelegere cu sete și cu credință a numelui Cel preadulce al lui lisus adoarme toate gândurile cele rele și deșteaptă pe toate cele bune și duhovnicești. Și de acolo, din inimă, de unde mai înainte ieșeau gânduri viclene, ucideri, desfrânări (Mt. 15, 19), precum a spus Domnul, acum ies gânduri bune și cuvinte de înțelepciune și de har". b) Împotrivirea. Rugăciunea este pentru începători și neputincioși. Iar cei care se pot lupta să folosească împotrivirea, care obișnuiește să astupe gura diavolilor. În felul acesta Domnul nostru a biruit cele trei mari războaie ce i le-a pus înainte diavolul sus, pe munte. Senzualitatea prin "nu numai cu pâine va trăi omul", slava deșartă prin "să nu ispitești pe Domnul Dumnezeul tău", și iubirea de arginți prin "numai Domnului Dumnezeului tău să te închini și numai Lui Unuia să-l slujești" (Mt.4, 10). Sfințitul mucenic Petru Damaschin ne spune referitor la acestea: "Când diavolii îți aduc vreun gând de mândrie, atunci să-ți aduci aminte de gândurile necuviincioase pe care ți le spuneau și smerește-te. Iar când îți vor aduce gânduri necuviincioase să-ți aduci aminte de acele gânduri de mândrie și să le biruiești în felul acesta, încât nici să nu deznădăjduiești din pricina gândurilor necuviincioase, nici să te mândrești din pricina celor bune". Astfel când un oarecare cuvios bătrîn era luptat de gânduri de mândrie, îi spunea gândului său: "Bătrâne, vezi-ți desfrânările tale", și războiul înceta. Există cazuri când cineva își mobilizează toate puterile duhovnicești, toate gândurile bune și totuși nu poate alunga un gând rău. Care este pricina? "Deoarece mai întâi am primit să judecăm pe aproapele". Am judecat pe fratele nostru și gândul nostru a pierdut puterea ce-o avea mai înainte. Uneori suntem fără minte, de aceea ne stăpânesc gândurile. Însă de cele mai multe ori nu avem puterea să ne luptăm împotriva gândurilor, deoarece cedăm atacurilor lor, primim astfel de răni duhovnicești care nu se vindecă nici chiar cu trecerea unui mare interval de timp. De aceea e mai bine să scape cineva prin puterea rugăciunii și a lacrimilor, deoarece a) sufletul nu are întotdeauna aceeași putere, b) diavolul are experiența multor mii de ani, în timp ce a noastră este foarte limitată și, încercând să ne împotrivim, vom fugi biruiți și răniți, căci mintea noastră iarăși se întinează cu imaginația necuviincioasă, și c) alungă mândria și arată smerenie cel ce scapă la Dumnezeu în ceasul războiului gândurilor și se mărturisește pe sine nevrednic, smerit și neputincios în a se lupta, și numai pe lisus Hristos tare și puternic în război, deoarece El ne-a spus: "Îndrăzniți, Eu am biruit lumea" (ln. 16, 55), adică patimile, gândurile și pe diavolul. c) Disprețuirea (defăimarea). Dacă ne ocupăm cu gândurile ce ni le aduce vrăjmașul, niciodată nu vom putea face vreun bine, căci vom fi războiți de acela. Disprețuirea, și faptul de a nu se ocupa cineva cu gândurile vrăjmașului este arma cea mai puternică și ea constituie lovitura cea mai tare dată diavolului. Trebuie să considerăm gândurile lui ca gângăniile, ca lătraturile cățeilor, ca niște țânțari în cel mai rău caz, ca vuietul avionului, sau ca nimic, deoarece: a) credem în puterea marelui nostru Conducător lisus Hristos și b) credem că după Crucea și moartea Domnului nostru, diavolul nu mai are nici o putere împotriva noastră, ci este slab și neputincios după cele scrise: "Vrăjmașului i-au lipsit săbiile până în sfârșit" (Ps. 9, 6). Mai mare biruință împotriva diavolilor și rușinare a lor nu există ca disprețuirea, deoarece cel ce a ajuns la punctul acesta este înarmat cu harul lui Dumnezeu și rămâne neatins de gânduri și diavoli. Acestea sunt cele trei moduri de înfruntare a gândurilor ce vin mai ales de Ia diavolul. În completare am putea spune că pomenirea morții este un mijloc foarte puternic pentru biruirea gândurilor. Ea ne pricinuiește dureri de inimă pentru păcatele noastre și ne păzește mintea de gânduri. Cel ce socotește ziua ce-o parcurge ca ultima zi a vieții sale, va limita într-un grad foarte mare gândurile necuviincioase. Stai la masă și mănânci? Să ai pomenirea morții, ca să nu te ispitească lăcomia pântecelui. Noi înșine să zugrăvim în minte noastră imaginea mormintelor ca să ștergem de la noi nesimțirea ce ne stăpânește. Starețul Siluan, ultimul sfânt oficial al Sfântului Munte, spunea: "ține-ți mintea în iad și nu deznădăjdui". în modul acesta nici un gând nu se va încuiba înlăuntrul nostru. Ce mod trebuie să folosim noi ca să scăpăm "de mucenicia cea îndelungată și mult chinuitoare", așa cum caracterizează Sfântul Teodor Studitul lupta cu gândurile? Să urmăm tactica Sfântului loan Colov, care a încercat toate modalitățile. Acest mare nevoitor al duhului ne sfătuiește următoarele: "Asemenea sunt unui om care șade sub un copac mare și vede multe fiare și târâtoare venind spre dânsul. Și când nu va putea să stea împotriva lor, aleargă sus în copac și scapă. Așa și eu stau în chilia mea și văd cugetele cele viclene venind împotriva mea. Atunci mă urc în copacul vieții, la Dumnezeul meu, prin rugăciune, și mă izbăvesc de vrăjmașul". Ieromonah Benedict Aghioritul, "Gîndurile și înfruntarea lor" , Ed. Evanghelismos, București, 2002
__________________
Biserica este dragoste, așteptare și bucurie. (Părintele Alexander Schmemann) |
|
#6
|
||||
|
||||
|
Fiecare dintre noi trebuie să ia aminte: demonii nu au putere să ne biruiască decât dacă noi singuri ne predăm lor. Ei pot doar să ne ispitească și nimic mai mult! Chiar și atunci când ne ispitesc, ne sunt folositori, deoarece devin pricină a slăvitei noastre încununări, dacă ne împotrivim lor până la capăt. Căci atâta timp cât nu ne împotrivim, noi vom fi biruiți.
Putem fi răniți, căci aceasta este greu de evitat de orice luptător. Se poate chiar ca, pentru puțină vreme, să cădem. Însă dacă ne ridicăm îndată, Dumnezeu nu va socoti căderea noastră ca un păcat de neiertat. Asemenea sunt „căderile” celui drept, despre care s-a spus: „Căci dacă cel drept cade de șapte ori și tot se scoală…” (Pilde 24, 16). Dacă însă cădem în îngrijorarea de multe, dacă ne pierdem bărbăția, această stare va deveni foarte primejdioasă. Demonii așteaptă tocmai o astfel de atitudine – să arătăm slăbiciune și să pierim cu sufletul –, ca să ne lovească. Ei devin puternici prin slăbiciunea noastră. (Arhimandrit Serafim Alexiev, Tâlcuire la Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, traducere din limba bulgară de Gheorghiță Ciocioi, Editura Sophia, București, 2011, p. 35)
__________________
Biserica este dragoste, așteptare și bucurie. (Părintele Alexander Schmemann) |
|
#7
|
||||
|
||||
|
Dacă ești într‑o țară străină, cum păstrezi legătura cu familia ta, cu copiii tăi? Cum păstrează legătura un om cu copiii lui, cu nevasta lui, cu părinții lui? Prin dor. Moare de dorul lor. Așa este? Prin dor. Moare de dorul țării lui, moare de dorul pruncilor lui, moare de dorul nevestei lui, moare de dorul părinților lui.
Este o legătură? Este adevărată legătura? Tot la fel trebuie să ne păstrăm și să ne cultivăm dorul de Dumnezeu, dorul de Maica Domnului, dorul de sfinți. Să căutăm să anulăm barierele care ne răcesc sufletește, care ne împietresc, prin care uităm de Dumnezeu. (Înaltpreasfințitul Justinian Chira, Trăiți frumos și-n bucurie!, Editura Nicodim Caligraful, Putna, 2014, p. 117)
__________________
Biserica este dragoste, așteptare și bucurie. (Părintele Alexander Schmemann) |
![]() |
|
Subiecte asemănătoare
|
||||
| Subiect | Subiect început de | Forum | Răspunsuri | Ultimele Postari |
| Daca pot primi niste raspunsuri | andrei23 | Generalitati | 28 | 19.06.2011 19:13:32 |
| Caut niste raspunsuri | NeInocentiu | Secte si culte | 108 | 18.04.2011 14:43:12 |
|
|