Raspunsuri duhovnicesti +

[cristiboss56]

Iertarea este medicamentul necesar pentru sănătatea noastră sufletească. Prin ţinerea de minte a răului, „gândurile şi sentimentele negative coboară în subconştient, provocând în viaţa noastră tot felul de probleme şi pătimiri”. Prin iertare însă, toate acestea dispar. Prin urmare, iertarea este un medicament şi pentru trup. „Cei care-i iartă pe vrăjmaşii lor prezintă o îmbunătăţire a sănătăţii psihice şi somatice, în timp ce oamenii care păstrează «vie» amintirea răului care li s-a făcut sunt în primejdie ca de-a lungul timpului să sufere de angoasă puternică, depresie, psihoză, migrene, hipertensiune şi probleme cardiace”, arată un studiu făcut în America în 1999.
Am fost martorul ocular al întâmplării de mai jos: în anul 1999 am fost chemat să spovedesc un bolnav aflat pe patul morţii, care era internat la spitalul Rios, din Patras. Bolnavul acesta n-o „înghiţea” deloc pe sora lui. Nu mai vorbise cu ea de 20 de ani. La spovedanie, i-am pomenit de sora lui, şi chipul i s-a schimbat, s-a sălbăticit. Dar în final s-a lăsat convins s-o vadă. S-au îmbrăţişat, iar cel care era pe patul morţii s-a făcut sănătos. Deci s-a ridicat îndată din boală şi de pe patul morții și a plecat în satul lui!
O echipă de medici americani ne sfătuieşte: „Iertaţi, căci iertarea face bine sănătăţii, previne îmbătrânirea, iar la bătrâneţe nu vă vor slăbi puterile! Rostiţi şi rugăciunea Tatăl nostru, pentru că vorbeşte despre iertare!”.
(Arhimandrit Vasilios Bacoianis, Nu te mai suport! – Arta împăcării cu tine însuţi şi cu ceilalţi, traducere din limba greacă de Pr. Victor Manolache, Editura de Suflet, Bucureşti, 2011,pp. 104-105)

[cristiboss56]

M-am uitat zilele acestea, la câtă poliloghie, câtă vorbărie goală și câte momente solemne, de reculegere sunt pe seama acestor personalități care vin și trec prin lumea acesta! Ne zbatem să căutam cuvinte mari, care mai de care mai somptuoase, dar puerile și fără sens! Fraților, în clipa în care am închis ochii lumii acesteia noi aparținem lumii lui Dumnezeu! Și nu contează câte coroane ai la mormânt, cine ți-a tras salba de tun sau cine ți-a rostit alocuțiunea! Este important doar ce ți-ai pregătit tu pentru lumea cealaltă, cum te pregătești să te întâlnești cu Dumnezeu! Atât! Spovedit, împărtășit și împăcat cu toți!
Căci "Nimic necurat nu intră în Împărăția lui Dumnezeu!"
De câte ori pleacă cineva dintre noi, auzim această expresie :"va cânta cu îngerii în cer.." Este adevărată, dar depinde din ce categorie fac parte îngerii: răi sau buni..
Ne pierdem în derizoriu și căutăm să împărțim monștenirile care rămân, dar uite că în fața lui Dumnezeu mergem doar noi, cu mâinile goale!
Predica integrală - https://www.youtube.com/watch?v=eAKI...ature=youtu.be

[cristiboss56]

Cum să începem practicarea Rugăciunii lui Iisus?
Cred că nu trebuie nici o pregătire pentru a începe practicarea Rugăciunii lui Iisus. Trebuie să începi numai a te ruga şi rugăciunea însăşi te va învăţa cum să te rogi. Bineînţeles că trebuie să ai credinţa creştină în suflet şi să nu încerci să practici Rugăciunea lui Iisus ca o formă asemănătoare cu yoga. Deci, trebuie să fii înrădăcinat în tradiţia Bisericii, să ai o viaţă sacramentală. Şi dacă e posibil, să ai un părinte duhovnicesc.
Şi acum vreau să subliniez mai întîi că trebuie să ştii Cui te adresezi. Pentru că atunci cînd ne rugăm cu Rugăciunea lui Iisus invocăm numele lui Dumnezeu Însuşi şi Dumnezeu este prezent în numele Său. Este o formă de taină.
Unul dintre punctele esenţiale ale credinţei creştine este acela că lumea a fost creată de Dumnezeu şi, pe de altă parte, că noi, oamenii, ne aflăm într-o stare de cădere, de greşeală. Am fost foarte impresionat să văd că în biserici vechi, din secolul XII, de exemplu, în Italia, la Palermo sau în Franţa, într-o biserică a Sfîntului Sabin, de tip roman, există scene ale creaţiei (ce*le şase zile ale Facerii) şi, de asemenea, cîteva puncte esenţiale ale întîlnirii omului cu Dumnezeu, prezentate în Vechiul Testament. De pildă, întîlnirea lui Dumnezeu cu Noe, cu Avraam la stejarul de la Mamvri şi, îndeosebi, întîlnirea lui Dumnezeu cu Moise la rugul aprins, unde Dumnezeu îşi revelează numele, spunînd: „Eu sînt Cel ce sînt”.
În toate aceste scene apare Fiul lui Dumnezeu, Logosul, Care Se revelează; Dumnezeu este reprezentat întotdeauna sub trăsăturile lui Iisus Hristos şi eu însumi am fost impresionat văzînd că Iisus, pe Care îl invocăm, este Dumnezeul nostru Creator şi că lucrarea Sa de creaţie n-a început cu Naşterea din Betleem. Pruncul născut în peşteră este Dumnezeul Creator al tuturor lucrurilor. Însă El este, de asemenea, şi Mîntuitorul nostru. În limba ebraică, numele „Iisus” semnifică „Dumnezeu Mîntuitorul” sau „Dumnezeu Care mîntuieşte”.
Am spus că nu trebuie pregătire pentru a începe practicarea Rugăciunii lui Iisus, dar trebuie să dezvoltăm progresiv credinţa noastră în Persoana pe Care o invocăm. Pe de altă parte, cînd spunem „miluieşte-mă”, adăugăm: „pe mine, păcătosul”. Deci, trebuie să invocăm numele lui Dumnezeu cu conştiinţa că sîntem păcătoşi.
Dar ce înseamnă a fi păcătos? Nu-i o categorie morală. De pildă, la mănăstire vin şi se spovedesc credincioşi care regretă că nu sînt buni şi ei ar vrea să facă un efort pentru a deveni mai buni. Atunci eu le răspund că „a fi creştin nu înseamnă a fi bun, ci a fi unit cu Dumnezeu”. Şi bineînţeles că fiind unit cu Dumnezeu eşti bun, dar într-un alt fel. „Păcatul exprimă separarea noastră de Dumnezeu”. În Noul Testament şi la Părinţii Bisericii, cuvîntul „păcat” este aproape echivalent cu „moarte” şi „diavol”. Sîntem sclavii păcatului, după cum sîntem sclavii diavolului şi supuşi morţii. De aici această cerere adresată lui Dumnezeu, Creatorul şi Mîntuitorul nostru, de a avea milă de noi („Miluieşte mă, Dumnezeule...”) şi de a ne elibera din această stare de păcat şi de moarte. (Părintele Symeon de la Essex)
(Celălalt Noica – Mărturii ale monahului Rafail Noica însoțite de cîteva cuvinte de folos ale Părintelui Symeon, ediția a IV-a, Editura Anastasia, 2004, pp. 155-157)

[cristiboss56]

Toate greutăţile şi bolile vin asupra noastră pentru că nu vrem să-L primim pe Dumnezeu şi tot stăruim într-ale noastre. Iar Dumnezeu ne iubeşte mai mult decât ne iubim noi înşine, pentru că noi nu înţelegem nimic din cele duhovniceşti şi purtăm grijă numai de trup. Iar trupul suferă şi boleşte pentru că sufletul este plin de lepră.
V-am trimis rugăciunile din care veţi învăţa cum şi ce trebuie să cereţi de la Dumnezeu. Dacă veţi citi aceste rugăciuni cu luare-aminte, pacea vă va coborî în suflet şi, odată cu ea, va veni uşurarea întru toate. Nu vă uit şi mă rog pentru voi. Să vă dea Dumnezeu răbdare şi deplină încredinţare în Dumnezeu. În aceasta este mântuirea noastră.
Dumnezeu nu predestinează pe nimeni, ci omul este neapărat împreună-creator cu Domnul al vieţii sale. Domnul, cunoscând viaţa noastră, ştie dacă ne este de folos prelungirea ei, dacă ne petrecem viaţa săvârşind binele, dacă mai avem nădejde de pocăinţă. În viaţă nimic nu este întâmplător. Starea sufletului nostru influenţează durata vieţii noastre pământeşti.
(Arhimandritul Ioan Krestiankin, Povăţuiri pe drumul Crucii, Editura de Suflet, Bucureşti, 2013, pp. 101-102)

[cristiboss56]

Toate greutăţile şi bolile vin asupra noastră pentru că nu vrem să-L primim pe Dumnezeu şi tot stăruim într-ale noastre. Iar Dumnezeu ne iubeşte mai mult decât ne iubim noi înşine, pentru că noi nu înţelegem nimic din cele duhovniceşti şi purtăm grijă numai de trup. Iar trupul suferă şi boleşte pentru că sufletul este plin de lepră.
V-am trimis rugăciunile din care veţi învăţa cum şi ce trebuie să cereţi de la Dumnezeu. Dacă veţi citi aceste rugăciuni cu luare-aminte, pacea vă va coborî în suflet şi, odată cu ea, va veni uşurarea întru toate. Nu vă uit şi mă rog pentru voi. Să vă dea Dumnezeu răbdare şi deplină încredinţare în Dumnezeu. În aceasta este mântuirea noastră.
Dumnezeu nu predestinează pe nimeni, ci omul este neapărat împreună-creator cu Domnul al vieţii sale. Domnul, cunoscând viaţa noastră, ştie dacă ne este de folos prelungirea ei, dacă ne petrecem viaţa săvârşind binele, dacă mai avem nădejde de pocăinţă. În viaţă nimic nu este întâmplător. Starea sufletului nostru influenţează durata vieţii noastre pământeşti.
(Arhimandritul Ioan Krestiankin, Povăţuiri pe drumul Crucii, Editura de Suflet, Bucureşti, 2013, pp. 101-102)

[cristiboss56]

Dezamăgirea este de multe ori o consecinţă a lipsei de realism şi de evaluare corectă. Dar de evaluare a împrejurărilor, a posibilităţilor, a raporturilor cu oamenii. Dezamăgirea atentează la echilibrul nostru, pe care îl vrea tot mai puternic omul contemporan. Cât de important este echilibrul din punct de vedere sufletesc ne-o arată definiţia pe care i-o dă un mare duhovnic din zilelor noastre, părintele Arsenie Papacioc: „Echilibrul este starea în care eşti stăpân pe tine însuţi: a fi stăpân pe tine însuţi de pe o poziţie mântuitoare”.
(Ieromonah Benedict Stancu, Cuvinte de nădejde celor fără de nădejde, Editura Sophia, Bucureşti, 2008, p. 87)

[cristiboss56]

FEMEIA: O maltratezi, o persecuți, o jigneşti şi îi merge gura ca o meliţă! Nu tace!

Femeile au o calitate, au curaj! Dar ele nu au un curaj explicat prin sabie, ele au un curaj explicat prin fire. Aţi văzut vreodată? O maltratezi, o persecuti, o jigneşti şi îi merge gura ca o meliţă! Nu tace! Pentru că nu se teme,vorbeşte până la epuizare, are îndrăzneală, se luptă, se apără! Aşa sunt şi în faţa primejdiei! Ele sunt ca „moara cu ciocanele”!

Deşi în Ierusalim, dupa răstignirea Mântuitorului, era spaimă şi moarte pe străzi, cohorta romană, era armată, groază, teamă, sânge, nenorocire, mironosiţele s-au dus acolo lângă mormantul Domnului, să-l ungă cu mir, să-l pună în mormânt să stea lângă cruce.. deci nu le-a fost frică…

Ei, Hristos a apreciat acest curaj de natură bărbătească, şi când spun că este de natură bărbătească, vă spun şi care este slăbiciunea femeiască a bărbaţilor. Deşi stăteau „ascunşi ca nişte morţi”, cum spune Scriptura, mai vorbea gura şi fără ei: „Au spus femeile noastre că au văzut arătări de îngeri şi mormântul gol, noi nu ştim dacă este aşa, dar am mers şi am cercetat!” Deci, ele nu s-au îndoit, dar ei s-au îndoit şi prin îndoiala lor le-au făcut şi pe ele sa se îndoiască.

Curajul este apreciat de Dumnezeu cu toată buna credinţă şi cu îndrăzneală, că vă creşteţi copiii bine, că sunteţi la rugăciune! Dar trebuie să fie un curaj justificat, pentru că spune Ap. Pavel:”Dumnezeu este un Dumnezeu al dreptăţii, dar este şi un Dumnezeu al orânduielii, Dumnezeu nu este un Dumnezeu al neorânduielii.”

Deci nu vii cu un curaj din ăla obraznic şi întorci lucrurile pe dos. Sau cum mai au ele năravul acela, vorbesc în biserică, povestesc, mai fac o slujbă paralel cu preotul. Nu! Ăla este un curaj îndărătnic! Trebuie să fie un curaj sfânt! Aţi văzut vreodată la ruşi, ce fac creştinii în biserică? Stau drepţi cu mâinile la spate şi ascultă Sf. Liturghie cu ochii închişi până se termină! Păi, dacă pui o babă de-a noastră aşa.. leşină!

De ce? Până nu se uită în stânga, până nu se uită în dreapta, până nu vede cum e îmbăracat ăla sau aia.. ea nu e mironosiţă! Femeile greşesc usor şi se pocăiesc uşor! De aceea le vezi aici plângând, aici minţind, aici sunt îndărătnice, aici sunt smerite şi sfinte! Bărbaţii nu sunt aşa, sunt invers! Greşesc greu, dar se pocăiesc greu. Şi dacă l-a pălit credinţa, faci din el un preot, un călugăr bun, dar în schimb îl tragi greu la biserică. Pentru că „Duhul este osârduitor, trupul este neputincios!” E bun un păhărel, şi ţigară şi femeie, ăsta e stilul lui!

Dar, cand l-ai convins la credinţă, nu-l mai scoţi din biserică!
Predica integrală: -https://www.youtube.com/watch?v=GS2i8MboJjA