Raspunsuri duhovnicesti +

[cristiboss56]

Constiinţa păcătoşeniei este primul stadiu al pocăinţei. „Cel care a păcătuit înţelege că a făptuit rău înaintea Domnului, se pocăieşte şi nu mai făptuieşte din nou păcatul”. Întradevăr „cunoştinţa căderilor noastre precede pocăinţa, iar această situaţie este cea mai mare ocazie de a atrage mila divină. De aceea şi prorocul David spune către Dumnezeu: Miluieşte-mă, Dumnezeule, că fărădelegea mea eu o cunosc. Astfel, prin cunoştinţa păcatului său atrage mila divină”.
Domnul este dispus oricând să primească pocăinţa noastră. Cunoştinţa păcătoşeniei sale a deschis Mariei Egipteanca poarta Bisericii Învierii şi a inagurat calea propriei sale învieri spirituale. Această întoarcere minunată a Cuvioasei o descrie troparul: „O, Cuvioasă Maria, mai întâi te împiedica de la vederea presfintelor taine mirosul întinărilor ce purtai, însă, de Dumnezeu înţelepţită, simţământul tău şi cunoştinţa faptelor celor rele au lucrat întru tine pentru întoarcerea către cele înalte”.
Conştiinţa păcatelor pe care le-am făptuit lucrează întoarcerea noastră la Casa părintească. Sentimentul acesta este fundamental în viaţa noastră duhovnicească, în asemenea măsură încât Sfinţii Părinţi spun: „Pocăinţa înseamnă să-şi cunoască cineva păcatele sale”. La fel de important pentru traseul pocăinţei este să simtă omul nimicnicia puterilor sale spirituale. Domnul a spus: „Fără Mine nu puteţi face nimic” (Ioan 15, 5). De aceea, conform lui Avva Isaac, „fericit este omul care-şi cunoaşte boala sa spirituală. Căci cunoaşterea aceasta se face temelie, şi rădăcină, şi început oricărui lucru bun”.
În continuare mila lui Dumnezeu umbreşte omul şi acesta îşi începe călătoria sa spre Părintele său Cel bun şi de oameni iubitor.
(Arhimandrit Grigorie)

[cristiboss56]

Chinul iadului, constând în despărţirea de Dumnezeu cel iubitor şi iubit, nu poate consta şi într-o ură a Lui. Dar cei din iad nu trăiesc în simţirea iubirii lui Dumnezeu, ci mai degrabă într-o recunoaştere teoretică a faptului că El e iubitor şi merită să fie iubit, dar nu-L poţi iubi. Neputinţa de a-L iubi în mod real şi recunoaşterea că El ar merita să fie iubit şi că El e iubitor se unesc în mod paradoxal.
Neputinţa de a-L iubi pe Dumnezeu e cu atât mai chinuitoare cu cât e recunoscut mai demn de iubire. Iar osândirea unora la chinuri nu e un act al lipsei de iubire a lui Dumnezeu, ci constă tocmai în neputinţa lor de a simţi iubirea Lui, neputinţă pe care şi-au pricinuit-o prin lipsa de efort a voii lor de a răspunde cu fapta iubirii Lui. În judecata finală a lui Dumnezeu asupra oamenilor se arată totuşi respectul lui Dumnezeu pentru libertatea omului, a cărui iubire a aşteptat-o. Nu Dumnezeu pedepseşte pe oameni pentru că L-au jignit, ci se pedepsesc ei înşişi, făcându-se neputincioşi de a-L iubi.
Dar se pune întrebarea: cum Se împacă atunci Dumnezeu cu suferinţa lor? Dumnezeu acceptă această stare a lor, pentru că respectă libertatea lor. Avem aci marea taină a libertăţii omului unită la unii de la o vreme cu neputinţa lor. Omul adevărat se revelează prin tărie şi Dumnezeu îl vrea tare.
(Părintele Dumitru Stăniloae)

[cristiboss56]

Iubirea lui Dumnezeu este întotdeauna dreaptă, precum și dreptatea este întotdeauna iubitoare. Dumnezeu are în sine bunătate, iubire și dreptate absolută, dar în același timp are și fericire absolută. Iar dreptatea, iubirea și binele se manifestă în această lume având în sine și fericirea. Așadar, când oamenii se îmbogățesc cu ele, în același timp ei câștigă și fericirea. Însă ceea ce se află în afara acestora, adică răul și păcatul, conține în sine suferință și chin.
Comuniunea cu Dumnezeu este comuniune cu viața cea veșnică, cu sfințenia, cu fericirea și cu toate bunurile dumnezeiești. Iar depărtarea și despărțirea de Dumnezeu prin păcate este despărțirea de toate bunurile dumnezeiești. De aceea păcătoșii se vor chinui veșnic, nu pentru că Dumnezeu i-a pedepsit anticipat, ci pentru că singuri s-au lipsit de toate bunurile dumnezeiești. Dreptatea însăși este binele moral, dar și păzitoarea acestuia. De asemenea, bunătatea însăși nu exclude dreptatea ci, fără ea, bunătatea ar fi devenit neputincioasă și răul n-ar fi fost pedepsit, iar aceasta este cu desăvârșire împotriva firii divine, care iubește numai ceea ce este bun. Dumnezeu îngăduie pedepse pentru păcate, iar acestea, chiar dacă sunt un rău chinuitor pentru cei care le merită și le suportă, în sine sunt bune, întrucât sunt în conformitate cu dreptatea şi apără tot ceea ce este bun și totdeauna duc spre biruința binelui. Ca argument împotriva dreptății și dreptei judecăți ale lui Dumnezeu este folosit faptul că, în această lume, deseori drepții suferă, iar păcătoșii sporesc. Însă acest fapt poate fi explicat corect numai în lumina învățăturii Revelației divine a Sfintei Scripturi și a Sfintei Tradiții. Conform acestora, viața pe pământ nu este timpul nici pentru recompensa finală, nici pentru pedeapsa finală a lui Dumnezeu. Necazurile drepților și sporirea păcătoșilor în această lume deseori depind de oamenii și de împrejurările pe care ei înșiși le creează.
Atunci când îngăduie sau trimite necazuri celor drepți, Dumnezeu face aceasta după dreptatea Sa înțeleaptă, „că nu este om care să nu greșească”. El face aceasta cu buna intenție ca prin acestea să-i călească în bine, să-i întărească în credință și astfel să-i curețe de tot păcatul. Atunci când, în această lume, Dumnezeu îi umple pe păcătoși cu bunurile Sale, El o face ca prin bunătatea Sa să-i trezească și să-i îndemne spre pocăință, arătându-le prin aceasta dreptatea Sa milostivă și mărturisindu-le că fericirea și bucuria se află numai în bunătatea lui Dumnezeu. Și în primul, și în al doilea caz, Dumnezeu procedează după dreptatea Sa veșnică, întrucât, fiind Atotștiutor, cunoaște tot ceea ce este în om, până în cele mai mici detalii. Concomitent cu această lucrare a lui Dumnezeu, în sufletele drepților și păcătoșilor se petrece următorul proces pur subiectiv: pe măsură ce se înmulțesc suferințele drepților, crește și mângâierea lui Dumnezeu în ei. Iar păcătoșii, în pofida sporirii lor evidente, deseori sunt chinuiți de propria lor conștiință, din cauza păcatelor și fărădelegilor.
(Iustin Popovici)

[cristiboss56]

Sursa: johnsanidopoulos.com
+
Muntele Athos... un pământ cu bună-mireasmă umblat de sfinți și semănat de la un capăt la altul cu moaștele lor. Un loc de întâlnire a urmașilor lui Adam cu Creatorul pe care L-au uitat. Aici omul se luptă, se nevoiește iar Dumnezeu se oferă în mod constant. La fel și omul. Athos este un Sfânt Altar, un loc al sacrificiului. Urci și sufletul respiră. Fiecare întâlnire este o învățătură spirituală. Îți arunci plasele și pescuiești hrană spirituală din mările paradisului.
Binecuvintează părinte!
„Dumnezeu să te binecuvânteze, bucuria mea!”
Sunteți de mult timp în Sfântul Munte?
„Viețuiesc aici de șaizeci de ani, dar ce sunt șaizeci de ani în fața lui Dumnezeu; o respirație.”
Părinte, aș vrea să-mi spuneți câteva cuvinte despre post.
„Pentru a da un sfat trebuie ca mai întâi să-l experimentezi, trebuie să-l trăiești. Doar cineva care s-a născut lângă mare sau este un om al mării poate vorbi despre mare. Dar mă voi supune dorinței tale și îți voi împărtăși din învățăturile Părinților care erau prieteni ai postului.”
Părinte, este postul un scop în sine?
„Postul nu este un scop în sine, ci un mijloc spre scop. Spre exemplu, să vii la Muntele Athos a fost scopul tău, destinația ta. Ambarcațiunea care te-a adus aici a fost doar mijlocul prin care ți-ai îndeplinit scopul. La fel este și cu postul: este unul dintre mijloacele oferite nouă de dragostea lui Dumnezeu, mijloc care să ne facă să râvnim pe Dumnezeu. Dumnezeu este scopul și destinația noastră.”
Când a apărut postul?
„Postul este îngemănat cu umanitatea. Potrivit Sfântului Vasile cel Mare, postul a fost dat omului de către Dumnezeu în rai.”
Dar de ce a dat Dumnezeu porunca postului? Pentru a-l distruge pe om?
„Nu, ci pentru a-l mântui! Sfântul Ioan Gură de Aur scrie că atunci când Dumnezeu l-a creat pe om El l-a luat și l-a așezat în mâinile postului, care este o mamă afectuoasă și un învățător excelent. L-a încredințat postului pentru mântuirea lui. Deși postul este un învățător, acesta nu îl limitează ci îl zidește pe om.”
Părinte, este postul o necesitate?
„Sfântul Ioan vă va răspunde iarăși: «Dacă postul era necesar în Eden, este cu atât mai necesar în afara lui. Dacă înainte de a ne lovi aveam nevoie de medicament, cu atât mai mult vom avea nevoie după ce ne-am rănit. Înțelegi?»”
Ce?
„Porunca postului a fost dată în rai ca o precauție împotriva căderii. De la căderea omului este dat în scop terapeutic, de refacere.”
Atunci care este scopul postului?
„Postul ofilește dorințele păcătoase, spune Sfântul Maxim Mărturisitorul; și Sfântul Simeon Noul Teolog spune că postul ne înmoaie inimile. Sfântul Grigorie Palama spune că prin post se împlinește și desăvârșește orice faptă bună. Acestea sunt motivele pentru care Sfântul Ioan Gură de Aur își mărturisește dragostea pentru post: «Iubesc postul pentru că este mama înțelepciunii și fântâna actelor filozofice.»”
Cum ar trebui să postim?
„Postul este un mijloc, o unealtă spirituală care nu este limitată la mâncare, ci omul ca întreg trebuie să participe la el în chip psihosomatic, adică trup și suflet. Sfântul Ioan Gură de Aur spune: «Postești? Dovedește-mi asta prin lucrările tale. Dacă vezi un om sărman, miluiește-l. Dacă vezi că un prieten este lăudat, nu-l invidia. Nu posti doar cu gura, ci și cu ochii și urechile și picioarele și mâinile și cu toate mădularele trupului tău. Postește cu mâinile, lepădându-te de lăcomie. Postește cu picioarele, încetând să mai alergi după păcate. Postește cu ochii, disciplinându-i pe aceștia să nu mai privească la ceea ce este păcătos. Postește cu urechea, ne mai ascultând vorbele deșarte și bârfele. Postește cu gura ne mai vorbind cuvinte netrebnice și critici nedrepte. Pentru că ce vom folosi dacă ne abținem de la păsări și pește, dar ne mușcăm și devorăm semenii?»”
Cum ne mușcăm și devorăm frații?
„Prin defăimări și critici, care vin din lipsa de dragoste pentru fratele nostru.”
Mulțumesc Părinte. Învățătura ta mi-este de mult folos duhovnicesc.
„Să mulțumim lui Dumnezeu pentru că ne-a luminat sfinții. Mergi cu bine și Harul lui Dumnezeu să se pogoare peste tine, fie ca Maica Domnului să te ocrotească, și sfinții să te călăuzească. Și nu uita ca postul este mai întâi de toate să flămânzim după Dumnezeu!”

[cristiboss56]

Nici aici, pe pământ, nici în ceruri – nimic nu se întâmplă fără Pronia şi fără îngăduinţa lui Dumnezeu. Tot ceea ce este desăvârşit şi înalt, totul este din Pronia lui Dumnezeu. Dar, de asemenea, şi tot ceea ce este haotic este îngăduit de Domnul. El ştie de ce este îngăduit şi până când va dura.
Dacă noi am fi fiinţe raţionale fără trup, duhuri, şi am putea să facem ce vrem şi cum vrem, s-ar stârni un haos cumplit – şi aceasta nu numai pe pământ, ci oriunde se află duhuri. Ar fi înfricoşător pretutindeni!
(Starețul Tadei de la Mănăstirea Vitovnița)

[cristiboss56]

Omul nu poate nimic singur, fără ajutorul lui Dumnezeu. Crede că știe ceva. Firea căzută. Totul i se descoperă din veșnicie. Pretutindenea sunt taine ale lui Dumnezeu. Suntem înconjurați de taine. Suntem o taină uriașă și pentru noi înșine. Nu știm cine suntem. De unde am venit? Încotro ne îndreptăm?
Ce este această ființă care cugetă, se mișcă și spune unele lucruri pe care le știe? Ce a auzit de la cineva, îl cugetă, i-a venit în minte? Face ceva, nici el nu știe cum. Ce este taina aceasta din lăuntrul lui? Cum lucrează în el organele interne fără voia lui, și în ce chip desăvîrșit? Iar el tulbură toate cu gândurile lui.
(Starețul Tadei de la Vitovnița)

[cristiboss56]

Anul bisericesc este alcătuit astfel încât cele mai mari sărbători sunt precedate de post. Postul presupune pregătirea pentru sărbătoare: pocăinţa, curăţirea, unirea cu Domnul în Taina Împărtăşaniei. În Evanghelie se vorbeşte despre taina Întrupării Domnului.
Chiar şi îngerii se uimesc de faptul că Domnul S-a întrupat şi S-a făcut om întreg, fără păcat, şi ne-a arătat calea mântuirii. Unii, privind la Hristos şi amintindu-şi păcatele lor, deznădăjduiesc. Nu este corect. Trebuie să crezi în milostivirea lui Dumnezeu, care este incomparabil mai mare decât orice păcat, asemenea unui fir de praf în mare.
(Părintele Valentin Mordasov, duhovnicul de la Pskov)