50 de ani de la infiintarea actualului judet Vaslui

[Florinvs]

– La “Tribuna Ialomiţei”. Am avut casă în două zile, nu în trei, într-un bloc care nici nu fusese dat oficial în folosinţă. Eu am fost primul care s-a mutat acolo. Nu aveam telefon, dar secretarul acela l-a chemat pe directorul Poştei judeţene şi i-a spus: “În apartamentul cutare, de la adresa cutare, trebuie să fie telefon”. “N-am cum, că nu e dat în folosinţă!” “Te-am întrebat eu? Iei de la alte blocuri, Treaba ta, te interesează!” Soţia a fost încadrată la cel mai mare cămin din oraşul Slobozia, unde a şi devenit directoare, iar eu m-am dus de la 1 august la treabă. “Să văd cel mai frumos 23 August făcut de tine!”, mi-a spus Tănase. Am realizat un spectacol extraordinar şi i-am convins pe toţi care vorbeau şi se întrebau: “Ce e cu ăsta? De ce l-a adus Tănase? E cârtiţa lui, ce ştie să facă?” Eu mi-am dat seama că sunt toţi ochii aţintiţi către mine şi m-am străduit să fac un spectacol absolut senzaţional. Eu sunt cel care a introdus în arta scenică un sistem de a face să apară şi să dispară un cor pe scenă în două secunde. Când m-am dus la Iaşi la un concurs de la Iaşi, un regizor de acolo a întrebat: “Cine a făcut asta?” Eu, i-am spus. “Dumneata nu eşti sănătos, cum de ţi-a trecut prin cap una ca asta?” La mine apărea în două secunde un cor de optzeci de oameni pe scenă şi, după ce cânta, dispărea.

– Cum de reuşeaţi?

– E problema mea asta.

– Vreţi să păstraţi secretul?

– Da, e secretul meu. Introdusese atunci Tănase o chestie absolut senzaţională. Făceam spectacole pentru muncitorii din agricultură, spectacole pentru muncitorii din industrie, spectacole pentru iubitorii de artă. Am avut un spectacol pentru oamenii din industrie cu 4.200 de artişti. În sală erau 450 de oameni, iar eu aveam pe scenă 4.200 de artişti. Atunci am crezut că înnebunesc, credeam că n-am să pot să duc la bun sfârşit spectacolul. Dar a fost o frumuseţe!

– Ştim că Maria Tănase murise. Gheorghe Tănase era recăsătorit?

– Da, se recăsătorise cu Florica, o doamnă care i-a fost alături permanent şi care, cu un deosebit devotament, l-a îngrijit în anii din urmă, când Gheorghe Tănase căpătase o sănătate mai şubredă. Până să ajungă la Slobozia, trecuse pe la Comitetul Central, unde lucrase direct cu Elena Ceauşescu.

– V-a spus vreodată ceva despre acea perioadă?

– Vorbea puţin despre ce a făcut la Comitetul Central, despre cum era munca lui cu Elena Ceauşescu. Când eu îl întrebam, îmi spunea că mai bine să nu mai vorbim. Din asta am înţeles că avea o amintire atât de urâtă de acolo, încât nu mai voia să o readucă în memorie

[Florinvs]

A fost Gheorghe Tănase cel mai bogat om? Adevărata lui avere au constituit-o dragostea şi preţuirea oamenilor în mijlocul cărora a trăit. Chiar dacă a ajuns să fie victima timpului nemilos, a rezistat demn schimbărilor.

Veţi vedea, foştii săi colaboratori de la Slobozia, judeţul Ialomiţa, unde a fost prim-secretar din 1982, nu l-au ocolit, iar cea de-a doua soţie, Florica Tănase, i-a oferit sprijinul şi iubirea ei până în ultima clipă.

N-au trecut patruzeci de zile de la plecarea lui dintre noi, aşa că putem crede că sufletul lui Gheorghe Tănase s-a întors pentru o vreme şi pe la Vaslui. Până pe 2 noiembrie, putem să-i aprindem o lumânare şi să-i dăruim un gând bun, pe care să-l culeagă şi să-l ducă în lumea de dincolo.

Continuăm să ne amintim de Gheorghe Tănase, alături de ziaristul George Stoian.

– Spuneaţi că ialomiţenii l-au iubit mult pe Gheorghe Tănase.

– L-au iubit foarte mult şi aveau şi de ce. Poate, după Sibiu, unde se dusese Nicu Ceauşescu prim-secretar, Ialomiţa era singurul judeţ în care oamenii nu sufereau de foame, atunci, înainte de decembrie ’89. Noi, ialomiţenii, am fost daţi şi la Europa Liberă. Am auzit eu cu urechile mele cum s-a spus atunci: “Moare România de foame, româniii au bani şi n-au ce să cumpere cu ei, numai în judeţul Ialomiţa oamenii o duc bine”. Chiar asta a fost expresia: Ťcă numai în Ialomiţa oamenii o duc bineť. Făcuse Tănase astfel ca un renumit restaurant de acolo, Privighetoarea, să fie aprovizionat cu de toate pentru ca şi oamenii din ţară să poată veni să cumpere alimente. Veneau de peste tot şi cumpărau câte două-trei roţi de caşcaval, cinci-şase batoane de salam, cafea, bere. Se găseau de toate în Ialomiţa.

– Înseamnă că şi dumneavoastră aţi dus-o bine.

– Mai mult decât bine. La noi nu s-a simţit niciodată greul. Nu ne lipsea nimic. Tănase era foarte ataşat de agricultură şi a plecat din Ialomiţa cu părere de rău pentru că voia să ducă judeţul pe locul I la producţia de lapte. Încet-încet, a început să surclaseze judeţe care erau pe primele locuri. Mai rămăsese Suceava, dar nu a mai reuşit să întreacă şi acest judeţ pentru că a trebuit să plece. L-a schimbat Ceauşescu. Am să povestesc însă ceva legat de ideea Bărăganului ars de soare şi lipsit de fântâni. Gheorghe Tănase a dat dispoziţie ca pe toate şoselele, pe toate arterele, să se facă fântâni. S-au ridicat minunile acelea de fântâni cu cumpănă, pe care le ştiam numai din poveşti, din desenele vechi. A umplut cu fântâni tot judeţul. Erau toate funcţionale. El cutreiera toate drumurile, oprea maşina şi se ducea să verifice dacă era apă, dacă apa era bună de băut. Construind fântânile, Tănase a făcut o bucurie mare oamenilor. El se preocupa şi de industrie, de absolut tot şi nu putea fi păcălit pentru că se pricepea la toate. Era mai bun decât un inginer agronom sau zootehnist. Ştia totul. Şi, am mai spus, avea un comportament prin care nu făcea rău oamenilor, voia doar să-i sperie, să-i aducă în situaţia de a face treabă. Îmi aduc aminte cum făcea el şedinţele. Spunea: “Mâine dimineaţă avem comandament pentru agricultură la ora 5”. Şi, vă daţi seama, erau unii care locuiau la marginea judeţului şi erau anunţaţi doar cu o seară înainte. La ora patru şi jumătate, Tănase intra în sală şi nu mai avea nimeni voie să intre după el. Dădea dovadă de o punctualitate exagerată. Odată, mă aflam şi eu la o astfel de şedinţă, în calitate de ziarist. Era pe atunci un IAS, Ograda, care era ca un adevărat oraş. Erau acolo, pe teritoriul acelui IAS uriaş, locuinţe, grădiniţe, cantine, o carmangerie, fabrici de lapte. Director era un inginer deosebit, că nu putea oricine să aibă asemenea realizări. La acea şedinţă, Tănase l-a făcut praf pe directorul ăsta: “Să-mi spui dacă poţi să mai munceşti, dacă mai poţi să fii director acolo. Să vii imediat în birou la mine!”, i-a spus el şi a plecat în birou supărat. Directorul l-a urmat înnebunit. “Închide uşa!”, i-a strigat, apoi i-a spus relaxat, zâmbindu-i: “Ţi-a plăcut ce ţi-am făcut?”. Tănase îl simpatiza pe director, avea încredere în el, dar a vrut să-i sperie pe ceilalţi. L-a sacrificat într-un fel în ochii celorlalţi, care ştiau cu toţii că acela era un director extraordinar de bun. “Dacă ăstuia, care e atât de bun, îi face aşa, pe noi ne omoară”, gândeau ei. Ăsta era stilul de lucru al lui Gheorghe Tănase.

ŤEu sunt de acord, dar unde să stau? N-am casă, n-am nimic“

– A plecat Gheorghe Tănase din Ialomiţa la Bucureşti, apoi a ajuns prim-secretar la Bacău. Aţi mai ţinut legătura cu el?

– Nu.

– Când v-aţi reîntâlnit?

– Cred că la vreo trei ani după revoluţie. Dar mai întâi ar fi câteva lucruri de spus despre ce s-a întâmplat la revoluţie în Bacău, unde a fost o revoluţie mai puţin de catifea decât a fost la voi, în Vaslui. Gheorghe Tănase nu a avut de suferit atunci, în ’89, pentru că se comportase bine şi la Bacău, dar regula era: cine a fost de la partid şi ne-a condus trebuia să plece, aşa că el a plecat imediat. L-a adăpostit fosta lui secretară de la cabinet. Când Tănase şi-a dat seama că nu mai poate sta la ea, a vorbit cu şeful de la silvic, tot prin intermediul secretarei. Directorul de la silvic a venit şi le-a propus domnului şi domnei Tănase să stea într-o cabană în pădure. I-a dus chiar el acolo, fără să spună nimănui unde îi duce. Ei au stat acolo douăsprezece zile, până când au venit revoluţionarii, care aflaseră între timp unde se aflau. “Domnule Tănase, nu avem nimic cu dumneavoastră, aţi fost om cumsecade, dar trebuie să plecaţi. Mâine, noi vă punem la dispoziţie un camion în care să vă încărcaţi toate lucrurile pe care le aveţi acasă. Până la ieşirea din judeţ, veţi fi escortat de poliţie”, i-au spus ei. Este interesant că ăia nu l-au întrebat unde să plece. Nu l-au întrebat: “Măi omule, tu ai undeva unde să te poţi duce?”.

– Realitatea era că Gheorghe Tănase nu prea avea unde să meargă, nu?

– Da, el atunci locuia la casa partidului din Bacău. Întreaga viaţă a stat doar în casele oferite de partid, în toate judeţele în care a fost prim-secretar. Binele care s-a întâmplat a fost că doamna Tănase, care era de la Livada, la opt kilometri de Râmnicu Sărat, încă avea acolo rude şi exista şi o casă în care nu locuia nimeni. Au telefonat rudelor să o pregătească. A doua zi, a venit maşina, i-a luat de acolo, de la cabană, şi i-a dus acasă, în Bacău, să îşi ia lucrurile. Surpriza a fost că, atunci când au ajuns, au văzut că revoluţionarii le spărseseră casa şi luaseră tot ce se putea lua: hainele de blană ale doamnei, televizor, aparatură, tot ceea ce aveau. Aproape că n-au mai avut ce să pună în maşină. Expresia lui Tănase când mi-a povestit a fost: “Ne-au luat tot”. Ce era să mai facă? Era atmosfera aceea de la revoluţie, totul era tulbure, nu mai era prieten nimeni cu nimeni, toată lumea parcă era duşman la duşman, aşa că el nu a putut să ridice glasul, să cheme poliţia şi să spună: “Mi s-a spart casa”. A trebuit să tacă. A plecat acolo, în comuna aceea.

– Cum aţi aflat unde se află?

– Am aflat târziu, peste vreo trei ani, când cineva mi-a spus: “Vezi că domnul Tănase este la Amara, în staţiune, are probleme cu reumatismul”. Am rămas şocat când am auzit. Imediat am urcat în maşină şi m-am dus la Amara. Am întrebat de el, dar mi s-a spus că e la tratament. L-am aşteptat să iasă de la proceduri. A venit spre mine, cu un prosop în cap. Nu s-a mirat atunci când m-a văzut pentru că, de fapt, el trimisese după mine. Am stat în seara aceea acolo, am ieşit la o bere, am stat de vorbă, mai mult despre boala lui. Mi-a povestit că avea probleme grave la un picior. Mi-a spus că locuieşte în satul ăla, Livada. Râzând, a adăugat: “Să vii pe la mine, să vezi ce ţuică fac, am cazan de ţuică, să vezi ce vin am, că am vie în curte şi pomi”. Vă promit că vin, i-am spus, mai ales că eu mergeam de două ori pe an după vin în Odobeşti şi treceam pe lângă livada lui. A doua zi însă, m-am întors la el. L-am luat şi ne-am dus împreună la Ilie Alexandru, un mare om de afaceri de la noi, care avea o societate Hermes şi care îşi construise pe domeniul lui renumitul Dallas. Era foarte bogat. Domnul Tănase îi făcuse acestui om de afaceri un mare bine pe vremea când fusese prim-secretar. Ilie Alexandru conducea boxul şi furase nişte bani de la nişte boxeri. Trebuia să intre în puşcărie, dar Tănase, care iubea sportul, l-a salvat. Acum s-a întors roata. I-am dat un telefon lui Ilie Alexandru. “Vezi că domnul Tănase e pe aici, vreau să vin cu el!”, i-am spus. “Veniţi”, s-a bucurat el. Ne-a primit într-un salon absolut fantastic, ornat cu flori, cu draperii, cu vreo cinci-şase ospătari pe lângă noi. Ce-am putut să vedem pe masă! Apoi, la plecare, i-a umplut portbagajul domnului Tănase. După întâmplarea asta, nu după foarte mult timp, m-am dus la Odobeşti şi am trecut şi pe la el. Casa era foarte îngrijită, şi curtea la fel. Mi-a plăcut totul foarte mult. El părea fericit sau cel puţin încerca să pară fericit, dar când l-am întrebat ce face acolo, n-a ştiut ce să răspundă. “E un preot aici, vizavi, e singurul cu care pot să mai stau de vorbă”, mi-a spus. După două-trei luni, am trecut iar pe acolo. De cum am ajuns, mi-a spus: “Mi-au spart casa!” Îl furaseră a doua oară. Era foarte necăjit şi dezamăgit de toate. M-a impresionat profund. Când l-am întrebat: domnu’ Tănase, dar dumneavoastră, unde faceţi baie? ”În lighean”, a răspuns. Din secunda în care am auzit răspunsul, mi-am spus: trebuie să fac ceva! L-am întrebat: sunteţi de acord să lăsaţi totul aici şi să veniţi la Slobozia? Sigur că a spus da. ŤEu sunt de acord, dar unde să stau? N-am casă, n-am nimic. N-am bani să-mi cumpăr casă, unde să stau?” Ne înteresează pe noi asta. Am să văd ce pot face, i-am spus.

[Florinvs]

– Şi ce-aţi făcut?

– M-am dus la prefectul judeţului, care era medic veterinar. Şi lui îi făcuse Tănase bine pe când era prim-secretar, în sensul că l-a luat de la ţară, de undeva, şi l-a făcut directorul Direcţiei Sanitare Veterinare, aşa că îi era dator domnului Tănase. Şi directorul Fabricii de ulei, şi mulţi alţii fuseseră ajutaţi de Gheorghe Tănase. Domnule prefect, domnul Tănase stă vai de capul lui într-un sat, vrea să vină aici, dar n-are casă. Îi putem face rost de o casă?, i-am spus eu. “Da, măi, hai să-i facem rost de-o casă. Găsiţi, domnule Stoian, o casă, vedeţi cât costă, pe mine mă interesează să fac rost de bani”, mi-a răspuns prefectul. Am început să caut peste tot, prin ziare, prin oraş, timp de vreo două săptămâni. Îmi doream să găsesc ceva potrivit pentru domnul Tănase. Într-o bună zi, am găsit apartamentul care să i se potrivească, în centrul oraşului Slobozia, doar la câţiva paşi de casa mea.

– Vă doreaţi să locuiască aproape de dumneavoastră.

– Dacă tot am putut să aleg, am ales să locuim unul lângă altul. Aveam şi piaţa aproape, şi gara, şi autogara. Apartamentul era bun, dar era nereparat. Am negociat cu proprietarul şi am ajuns la 16 milioane, pe vremea aceea. Acum e momentul să spunem clar nişte lucruri. O să povestesc ce s-a întâmplat cu acest apartament. M-am dus la prefect şi i-am spus că am găsit un apartamentul acela de 16 milioane. “Du-te fără grijă, că eu am să fac rost de bani”, mi-a spus el. Din când în când, mai treceam pe la el şi îl întrebam cum mai e cu banii ăia? ”Am găsit şase milioane”, îmi spunea. Altădată îmi spunea că a mai găsit două milioane şi tot aşa. Odată, a tras chiar sertarul de la biroul lui şi mi i-a arătat: “Uite, ăştia sunt banii pentru apartament. Îi ţin aici”, mi-a spus. La un moment dat, mi-a spus: “Am strâns toţi banii, dar sunt doar 13 milioane, te rog să mă crezi că nu mai ştiu de unde să iau încă trei milioane. Lasă, că o să vorbim cu domnul Tănase să dea şi el trei milioane”, mi-a explicat. A vrut să-mi dea mie toţi banii, să mă ocup de acte, să-i dau omului cu apartamentul, dar eu i-am spus că nu aveam cum să mă ocup de acte, că lipseau cele trei milioane. Lui Tănase cum să mă duc să-i cer şi nici nu-l puteam aduce la Slobozia, că nu aveam unde. Într-o bună zi, m-a chemat prefectul la el şi mi-a dat cheile apartamentului. Se ocupase el de vânzare-cumpărare.

– Cum se numea acel prefect?

– Gheorghe Savu. Când mi-a dat cheile, mi-a spus: “Vezi să fie curat acolo”. Apartamentul însă avea geamurile vechi, instalaţiile sanitare smulse, parchetul neraşchetat, era o mizerie îngrozitoare. Nu pot să-l aduc pe domnul Tănase aici, mi-am spus, şi am apelat la un administrator de firmă care avea sediul chiar în blocul acela. Când a auzi că e vorba de domnul Tănase, pentru că îl cunoştea, mi-a dat nişte muncitori, care s-au dovedit a fi nişte incompetenţi. Au făcut o curăţenie de doi bani şi când au raportat că e gata, m-am dus acolo şi mi-am pus mâinile în cap. Nu făcuseră nimic, cred că furaseră toate materialele. Atunci m-am dus la Hermes din nou, la Ilie Alexandru, care avea o mare echipă de constructori. I-am povestit: domnul Tănase trebuie să vină, am luat apartamentul, dar multe nu sunt cum trebuie acolo. “Să vină şeful echipei de constructori la mine, a spus el. Te duci cu domnul Stoian şi vezi ce trebuie la acel apartament. Îmi raportezi, apoi nu pleci de acolo până nu termini tot ceea ce e de făcut”, i-a spus el. M-am dus cu acel om la apartament, el şi-a notat tot ceea ce trebuie făcut, apoi mi-a spus: “Veniţi peste patru zile aici şi vă dau cheia!” Şi peste patru zile, la prânz, m-am dus şi mi-a dat cheia. Când am intrat, totul era nou, strălucitor, baia şi bucătăria erau superbe, apartamentul era gata să-l primească pe domnul Tănase. M-am dus din nou la cel cu prima firmă, ştiam că avea maşini, şi i-am spus: dă-mi o maşină să mă duc să aduc lucrurile domnului Tănase.

ŤToată lumea îl cunoşteať

– Cum a fost când i-aţi spus domnului Tănase că apartamentul îl aşteaptă?

– Eu deja îi telefonasem domnului Tănase cu ceva timp în urmă şi îi spusesem: pregătiţi-vă, că vă aduc la Slobozia. Lichidaţi tot ceea cea aveţi acolo şi pregătiţi-vă! Acum, când totul era gata, i-am telefonat din nou. Alo, domnu’ Tănase, sunteţi proprietarul unui apartament în Slobozia! El, care nu a fost niciodată tipul de om care să răspundă cu efuziuni, ci un tip mai rezervat, a spus doar atât: “Da? Nu mă păcăleşti?” Asta a fost forma lui de a răspunde. Nu vă păcălesc, i-am spus. Aveţi casă, spuneţi-mi doar când să vă trimit maşina să vă ia lucririle şi să vă aducă definitiv aici. “M-am cam pregătit”, mi-a spus şi mi-a indicat ziua în care să trimit maşina. În ziua stabilită, la ora la care a spus, a avut maşina. I-am pus în maşină şi doi muncitori care să-i încarce lucrurile. Seara, a venit la Slobozia. L-am aşteptat cu alţi oameni care să-l ajute la transportat mobila. A venit şi fiul său, Nicuşor, că-l anunţaseră la telefon că se mută. “Vezi, să vii să ne ajuţi la descărcat mobila”, îi spuseseră. Am dus la etajul trei toate lucrurile.

– Era bucuros domnul Tănase? Era mulţumit de apartament?

– Vai, ce bucuros era! Nu făcea el munci fizice de obicei, dar atunci l-am simţit că voia să pună şi el mâna pe ceva. N-a făcut nici atunci prea multe, dar era plin de entuziasm. Erau fericiţi amândoi, şi el şi doamna Tănase. Doamna, imediat cum a coborât din maşină, s-a dus să vadă apartamentul. “Tănase, avem o casă foarte frumoasă”, i-a spus. El încă nu urcase. Pe la orele 23, erau deja cu lucrurile sus. I-am lăsat şi am plecat. M-am întors la ei peste două zile, să-i văd ce fac şi cum s-au instalat. M-am aşezat pe un fotoliu şi i-am întrebat: v-aţi aranjat bine, vă simţiţi bine? ”Da, ne-am acomodat imediat, ne simţim bine”, mi-a spus domnul Tănase. Dar de ce nu ieşiţi din casă? M-am uitat pe la piaţă şi nu v-am văzut, cred că vă uitaţi la televizor toată ziua. “Nu mă uit, că n-am televizor”, mi-a răspus el. Cum n-aveţi televizor? “N-am, dom’le, că mi l-au furat şi pe ăsta. Nu mi-am mai cumpărat altul!” Atunci, pe loc, am dat telefon din nou la Hermes, fiindcă Ilie Alexandru avea o fabrică de televizoare, de fapt o linie de montaj televizoare. Primea piese şi monta televizoare, care se numeau chiar Hermes. I-am spus că am nevoie de un televizor pentru domnul Tănase. “Mergeţi, că vă aşteaptă televizorul”, mi-a spus Ilie Alexandru. Am urcat în maşină şi m-am dus la fabrică. Mă aştepta şeful fabricii, cu televizorul împachetat. Stătea în uşă şi mă aştepta să vin. Scosese televizorul atunci de pe linia de fabricaţie.

[Florinvs]

– S-a bucurat domnul Tănase de dar.

– Sigur. Era un televizor performant, cel mai mare care exista. Îl mai au şi astăzi. Gheorghe Tănase se uita foarte mult la televizor, în special la sport. Numai la sport şi la ştiri se uita. I-am dus imediat televizorul, dar am constatat că de fapt nu are unde să-l agaţe. Nu aveau nici cablu. Am dat imediat un telefon la un prieten, Bănică, şi l-am rugat să vină în jumătate de oră să monteze cablul. “N-aveţi contract, nu e cerere făcută?” Te-am întrebat eu de asta? Tu vii şi pui, iar mâine facem şi contract, şi tot ceea ce trebuie. Îţi spun eu despre ce este vorba. A venit Bănică, i-a întins cablul, iar când am plecat de acolo, domnul şi doamna Tănase priveau la televizor.

– Vă aminiţi acei paşi pe care i-aţi făcut dincolo de uşa apartamentului lor? Aveaţi inima uşoară pentru că, în sfârşit, aţi putut face şi dumneavoastră ceva pentru cel care vă ajutase atât de mult?

– Da, într-un fel, i-am făcut şi eu puţin din binele pe care mi l-a făcut şi el mie. Făcuse pentru mine două lucruri deosebit de importante, nu e cazul să le amintesc aici, dar, în afară de asta, Gheorghe Tănase merita să fie ajutat chiar dacă nu ar fi făcut nimic pentru mine. Făcuse atâta şi pentru judeţul Vaslui, şi pentru Ialomiţa, aici unde ne aflam, era un om atât de cumsecade… Apoi, un om de valoarea lui nici nu merita să trăiască în condiţii nefavorabile.

– Cum era viaţa de zi cu zi a lui Gheorghe Tănase la Slobozia?

– A început să iasă în oraş, ne întâlneam la piaţă, după care ne întâlneam în familie, la masă, la sărbători. Venea la noi cu soţia, ne duceam şi noi la el. Făceam patru minute de la noi de acasă până la ei. Eram invitaţi la toate evenimentele din familia lor. Gheorghe Tănase avea mulţi invitaţi de ziua lui. Avea mulţi prieteni care veneau în vizită şi stăteau şi la masă. Era o frumuseţe!

– Cine erau aceşti prieteni?

– Trei doctori cu soţiile lor, şeful de la Vinalcool, directorul Direcţiei Agricole, toţi cei care avuseseră funcţii mari înainte, când el fusese prim-secretar. Gheorghe Tănase îşi sărbătorea ziua de naştere pe 25 ianuarie. Era născut cu o zi înaintea lui Ceauşescu. Îmi amintesc că, o dată, a avut atât de mulţi invitaţi, încât nu a putut să-i primească pe toţi într-o zi. Îmi aduc aminte că noi am fost a doua seară invitaţi, alături de alte familii. A fost pentru prima dată în viaţă când l-am văzut atât de binedispus. Atât de mult se pregătise pentru ziua lui, că îşi notase într-un carnet bancuri. Nu-mi imaginam latura asta a domnului Tănase. Avea o sensibilitate ascunsă, pe care nu i-o bănuiam. Nu-şi exterioriza sentimentele, dar simţeai că în interiorul lui e de o blândeţe nemaipomenită şi că trăieşte intens totul. Toţi musafirii care am fost atunci ne-am mirat şi ne-am amuzat. Domnul Tănase nu ştiu unde umblase, ce făcuse, că scrisese în carnet foarte multe bancuri. El, pe care niciodată nu l-am văzut în postura asta, ne-a spus toată seara bancuri. Spunea: “Staţi să vă mai spun un banc”, şi dădea foile. Citea din carnet. Ne-am amuzat atunci! Îi plăcea să iasă de 1 Mai la pădure. Noi avem un crâng acolo, aşa că ieşeam împreună, făceam grătar. Totul era bine. Domnul Tănase avea un obicei ciudat. De Anul Nou şi de Paşte, scria felicitări pe care le trimitea prin poştă în Slobozia, la toţi cunoscuţii. Eram sigur că de sărbători o să găsesc în cutia poştală felicitarea de la domnul Gheorghe Tănase.

– Fiul său, Nicuşor, îl vizita la Slobozia?

– Nu. Ieşise inginer, se căsătorise cu o fată frumoasă şi instruită, locuia în Bucureşti, pe lângă Palatul Victoria. La un moment dat, a trăit o dramă şi a murit. A avut un singur fiu, George, un copil foarte bun, care a făcut polo pe apă şi care a fost foarte apropiat de domnul Gheorghe Tănase. De câte ori venea, când era mic, în Slobozia, venea şi pe la mine. Îl aşezam pe un scăunel în mijlocul camerei şi el se uita ore în şir la desene animate, la video.

– Ce pasiuni avea Gheorghe Tănase?

– A devenit mare iubitor de câini. Şi-a luat un căţeluş pe care îl plimba toată ziua şi era foarte fericit. Se plimba prin parc, ieşea la piaţă. Ne întâlneam destul de des. “Să trăiţi domnu’ Tănase!”, “Să trăiţi domnu” prim-secretar!”, îi spuneau oamenii. Toată lumea îl cunoştea. Unii nu îndrăzneau să i se adreseze, dar absolut toată lumea se uita către el. Oamenii îl recunoşteau şi aveau o tresărire de bucurie. Nimeni nu se uita încruntat sau urât spre el.

[Florinvs]

Mi-am dorit foarte mult să ajung la Gheorghe Tănase, atât timp cât a fost în viaţă, de aceea, poate acum, la plecarea lui de pe pământ, Dumnezeu a rânduit în aşa fel încât să-i întâlnesc pe cei care i-au fost apropiaţi, pentru ca şi noi, vasluienii, pe care Gheorghe Tănase i-a iubit atât de mult, să aflăm despre dorul pe care ni l-a dus.

Au trecut cele 40 de zile de când şi-a dat sufletul, care acum îi este la judecată. Eu, reporterul, îl rog pe Bunul Dumnezeu să îngăduie să strâng mărturiile despre ceea ce a făcut Gheorghe Tănase aici, pe pământ.

“Să trăiţi, domnule prim-secretar” (vă spun şi eu, aşa cum vă spuneau ialomiţenii), în casa aceea frumoasă pe care sigur o aveţi în cer şi pe care o meritaţi. Nu uitaţi ca de acolo să ne vegheaţi şi pe noi!

Vă oferim în continuare a treia şi ultima parte a interviului cu ziaristul George Stoian.

– Ce spunea Gheorghe Tănase despre faptul că Nicolae Ceauşescu a fost împuşcat?

– Nu discutam despre asta.

– Evita?

– Da, şi chiar dacă eu aş fi vrut să-i aflu părerea, el nu mi-ar fi spus nimic. Nu voia să avem niciun fel de discuţie despre acest subiect. Nu comenta nimic despre revoluţie.

– V-aţi dorit, totuşi, ca ziarist, să vorbiţi despre aceste lucruri cu el?

– Nu, nu mi-am dorit o astfel de discuţie pentru că îl cunoaşteam foarte bine pe Gheorghe Tănase şi ştiam că nu mi-ar fi răspuns nimic. O să-ţi povestesc însă o ciudăţenie, dacă tot ai adus vorba de Ceauşescu. Nicolae Ceauşescu făcea dese vizite la Ialomiţa. Chiar ultima vizită în ţară, înainte de a muri, a fost tot la Ialomiţa, pe 1 octombrie 1989. Şi prima lui vizită ca secretar general al partidului a fost tot în Ialomiţa, la un IAS care se numea Gheorghe Doja, cred că în 1965. Cum s-a putut închide cercul vizitelor lui Ceauşescu, tocmai aici, în Ialomiţa! Eu eram prezent la aceste vizite pentru că răspundeam de partea artistică. Pregăteam lăutarii care să-l întâmpine, fetele în costume naţionale care-i ofereau colaci şi sare, flăcăii frumoşi din spatele lor.

La această ultimă vizită a lui Ceauşescu la Slobozia, am avut şi incidente. M-am trezit că aceia care cântau nu aveau pantofii făcuţi şi a trebuit să luăm măsuri, să le facem pantofii; unul era nebărbierit şi a trebuit să îl trimitem să se bărbierească rapid. Am fost atunci la Ţăndărei, la fabrica de zahăr. Locul în care trebuia să ajungă Ceauşescu să întâlnească oamenii de la fabrică era sub un măr mare. Tocmai acolo se încrucişau nişte alei. Era vremea fructelor, dar mărul avea puţine mere, aşa că am adus mere din altă parte şi le-am agăţat acolo, pe ramuri. Pentru că pomul era puţin cam trecut, s-a suflat vopsea verde cu o pompă peste crengi.

– Să ne întoarcem la Gheorghe Tănase. A devenit la un moment dat bolnav?

– Nu părea a fi bolnav. Era demn, nu se plângea, dar se simţea că are o mare suferinţă la genunchi. Ajunsesem să nu-l mai pot lua cu maşina, pentru că nu mai putea urca. Am vrut să îl aduc iarăşi la Vaslui, la Festivalul Umorului din 2012, dar n-a mai vrut să vină. A spus că nu mai poate sta mult timp nemişcat pe locul din maşină.

– Povestiţi ultimele întâlniri pe care le-aţi avut cu Gheorghe Tănase.

– Ultima dată l-am văzut cu mult timp înainte de a muri. Întrerupsesem orice legătură în ultima vreme pentru că Tănase voia aşa. Cred că a început să simtă că boala îl doboară şi că nu mai era stăpân pe el din această cauză. Cred că avea o reţinere să fie văzut în situaţia neplăcută de a fi bolnav şi, încetul cu încetul, i-a îndepărtat pe toţi oamenii care îl frecventau. Eu rămăsesem ultimul. Dar odată, când m-am dus să o ajut pe doamna să cumpere un frigider, să o duc la supermarket şi să-i aduc frigiderul, atunci, în acea zi, l-am văzut cum a privit către mine într-un mod foarte neprietenos. L-am întrebat ceva şi nu mi-a răspuns. Atunci mi-am spus că se întâmplă ceva. Era jos, stătea pe o canapea, cu mâinile în faţă şi privea către mine. Eu meşteream ceva la un video, o ajutam pe doamna să înveţe să lucreze la el, şi când am întors capul, am simţit că mă înţeapă cu privirea. M-am mirat şi m-am întrebat ce se întâmplă. Am plecat şi, după un timp, m-am dus cu împărţitul la el. Eu şi soţia mea obişnuiam ca, la pomenirea morţilor, de moşi, să ducem la familia Tănase două dintre cele două farfurii, cele pentru tatăl şi mama mea. Eu aprindeam lumânările, iar el venea imediat în bucătărie din sufragerie şi era foarte atent cu mine. “Ce mai faci, domnu’ Stoian?”, spunea, apoi, după ce terminam cu împărţitul, mă invita să bem o ţuică sau să jucăm o tablă. De data asta, l-a strigat doamna ca de obicei, că el trebuia să-l primească: ŤTănase, vino, că a venit domnul Stoian cu împărţitul!” L-a luat, nu m-a privit deloc, l-a pus pe masă şi mi-a întors spatele fără să-mi spună nimic. Nu mi-a zis nici să bem ţuică, nimic… Nu ştiu ce s-a întâmplat. De fapt, cam aşa făcuse cu toţi, ca să fie lăsat în pace, ca să nu fie văzut în situaţia de neputinţă în care se afla. Mi-am dat seama că nu doreşte să mă mai vadă. Deşi doamna Tănase îmi spunea, atunci când ne întâlneam pe stradă: “Dar mai veniţi şi pe la soţul, că este singur”. Aş mai veni eu, dar cred că nu mai are chef de mine, îi spuneam.

ŤEra dur, dar cu măsură şi cu grija de a nu umili oameniiť

– Ce a reprezentat Gheorghe Tănase pentru dumneavoastră?

– Nu pot să spun că a însemnat al doilea tată şi nici o persoană oficială, pentru că au fost foarte multe momente şi foarte mulţi ani în care el faţă de mine nu a fost un oficial. Gheorghe Tănase a fost omul de la care am învăţat foarte multe, mi-a arătat ce trebuie să facă cineva în viaţă, cum trebuie să se comporte pentru a-şi atrage admiraţia celor din jur şi respectul lor. Am învăţat că trebuie să fii harnic şi dăruit muncii tale, aşa cum a fost el. Este foarte interesant că, în întâlnirile noastre, el nu prea era interesat să discute politică, aşa că vorbeam numai despre sport şi despre Vaslui. Ne aminteam de toţi oamenii pe care îi cunoşteam şi eu şi el, despre CAP-urile, fabricile din Bârlad şi Vaslui, care crescuseră sub atenţia lui. Era mai puţin interesat de viaţa din Slobozia, unde trăia acum, decât de Vaslui. Îi plăcea să rememoreze episoade ale vieţii sale în Vaslui. Mi-am dat seama că Vasluiul a însemnat atât de mult pentru mine în momentul în care am ajuns în Ialomiţa, şi am spus-o şi o spun mereu: oameni mai cumsecade decât moldovenii nu există, iar Gheorghe Tănase a fost foarte ataşat de oraşul Vaslui, chiar mai mult decât mine. Şi vreau să vă mai spun că erau foarte mulţi oameni de la Vaslui care îi făceau vizite la Ialomiţa.

– Probabil că aceştia erau foşti subalterni. Cum se purta Gheorghe Tănase cu oamenii atunci când era prim-secretar.

– E o întrebare bună. Eu sunt adeptul ideii că un şef îşi devoalează cel mai convingător caracterul, felul de a fi, atitudinea sa faţă de maniera în care pot fi rezolvate sarcinile de serviciu şi, până la urmă, educaţia sa, prin modul – sau, şi prin modul – în care se poziţionează faţă de subalterni. Ei bine, un prim-secretar de pe vremuri era, desigur, şeful suprem al judeţului şi, astfel, putea să se îmbete cu credinţa că trei-patru sute de mii de oameni îi sunt subalterni, ca să nu zic supuşi. Să ştiţi că în unele judeţe lucrurile erau chiar aşa înţelese. Cu Gheorghe Tănase era altceva. El era foarte sever, dar drept. Era dur, dar cu măsură şi cu grija de a nu umili oamenii. Era extrem de serios în muncă şi, din această perspectivă, era un foarte bun exemplu şi, în mod nerostit, pretindea ca exemplul său să fie urmat. Pot să afirm că oamenii din subordinea sa directă, colaboratorii săi, munceau şi îi îndeplineau dispoziţiile nu de frica lui, ci din convingerea că aşa trebuie făcut, că aşa e bine. El nu glumea cu oamenii, nu se întindea la vorbă multă, la comentarea unor nesfârşite variante de a rezolva ceva. Nu, dispoziţiile lui erau precise, rostite tăios şi cu vorbe puţine. Oamenii se obişnuiseră cu el şi, chiar dacă se simţeau prea mult ţinuţi din scurt, lucrau din convingere.

[Florinvs]

Cea mai mare „pedeapsă” pe care o aplica unui subaltern era aceea de a-l critica de faţă cu alţii, cât mai mulţi. Era un fel al lui de a „globaliza” critica, de a prinde în plasa acelei critici cât mai mulţi oameni, care se simţeau, cum se spune, cu musca pe căciulă. Interesant este faptul că, deşi se purta atât de dur, nimeni nu zicea despre el că este un om rău. Asta este o afirmaţie pe care o susţin cu tărie, dar recunosc că nu-mi explic de ce lucrurile se petreceau astfel.

Era de o corectitudine fără cusur. Nu s-a putut afirma niciodată că l-ar fi văzut cineva că vine de pe teren, din judeţ, cu ceva cadouri în portbagajul maşinii, adică alimente, vin, fructe, mă rog, ştiţi cum era pe vremea aceea, dar, desigur, nici acum nu s-a schimbat mare lucru, de pe teren se vine cu de toate. Nu, el nu admitea aşa ceva şi nostim este faptul că şoferului pe care-l avea îi atrăsese atenţia să nu profite şi să nu ia ceva de pe la CAP-uri şi IAS-uri. Şoferului bineînţeles că nu-i convenea prea tare chestia asta, ceilalţi şoferi ai şefilor făceau şi haz pe seama lui. Plus că trebuia să vină la serviciu zilnic cu costum şi cravată, proaspăt bărbierit şi bine dispus, dar asta numai aşa, fiindcă nu-şi putea permite să facă glume cu „şeful”.

– Aţi participat şi la petreceri împreună. Cum se comporta?

– Nu era, cum s-ar spune, un petrecăreţ. Avea însă grijă să nu adopte o atitudine care să le taie pofta de distracţie celorlalţi. Bineînţeles că nu toată lumea se simţea relaxată cu dumnealui de faţă. El nu era un consumator „serios” de alcool şi se abţineau de la băutură în exces toţi bărbaţii prezenţi. Cea mai mare ”nenorocire” era însă faptul că, în sala de petrecere, fumatul era cu desăvârşire interzis şi, în special pe la revelioane, fumătorii stăteau pe afară, în frig, ca să tragă o ţigară. El nu mai fuma, dar fusese un fumător convins. Fuma ţigări Aroma, fuma chiar mult, până a reuşit să renunţe la viciu şi să se transforme într-un mare duşman al ţigărilor. În sfârşit, la petreceri dansa, şi nu dansa chiar rău, deşi se înţelege că nu prea avea prilejul să exerseze. Rămânea în dans numai când erau melodii mai lente, îi era teamă de ridicol şi nu se lansa în bâţâieli de astea mai tinereşti. Nu scăpa niciun revelion, participa în fiecare an la acest gen de petrecere şi se retrăgea destul de repede, cel mai târziu pe la două dimineaţa, conştient fiind că abia după plecarea lui oamenii se eliberau de inhibiţii şi se distrau în voie. Avea obiceiul să nu rateze niciodată ziua de 8 Martie, când se îngrijea să organizeze petreceri cât mai frumoase pentru „tovarăşele femei”. De regulă, „maestrul de ceremonii” eram eu şi îi învăţasem dorinţele şi obiceiurile, astfel încât să fie bine organizate aducerea felurilor de mâncare, repertoriul orchestrei, jocurile distractive, mersul tombolei şi altele. Nu mă simţeam umilit că mă ocup de astea, aveam timp să mă distrez şi eu cu soţia în voie, de fapt îmi plăcea să conduc chestiile alea, adică „să mă dau mare”. Ştiţi, eu sunt oltean şi oltenilor le place să iasă în evidenţă.

– Era un om credincios?

– Nu am pătruns niciodată în această intimitate de conştiinţă. Cred mai degrabă că era detaşat de postura practicantului religios ori, poate, credea într-un Judecător Suprem, la care voia să ajungă fără intermediari – preoţi şi biserică. Niciodată nu l-am văzut făcându-şi cruce, dar înţelegeam că nu se împotrivea ca oamenii din jurul său să fie credincioşi. De altfel, soţia lui, doamna Flori, era foarte credincioasă şi ştiu că îşi putea manifesta în voie toate câte le presupuneau obiceiurile şi practicile religioase.

„Refuza să comenteze ştirile proaste, derapajele de orice fel, inspirate şi alimentate de aşa-zisa noastră democraţie”

– După revoluţie, când s-a stabilit la Slobozia, şi-a manifestat cumva intenţia de a reveni, într-un fel sau altul, în politică?

– Doamne fereşte! L-au căutat unii şi i-au propus să fie consilier judeţean sau local, să-l pună pe tot felul de liste, dar s-a împotrivit cu mare hotărâre. Nici nu voia să audă. Nu l-am putut face să participe la niciun fel de adunare. Odată, m-am şi supărat pe el. Era în anul 2011. Scrisesem o carte despre istoricul unui oraş din Ialomiţa, Ţăndărei, şi primăria de acolo a vrut să organizeze o lansare mai deosebită. Ar fi vrut toată lumea să participe şi domnul Tănase. Ştiau că sunt în relaţii bune cu el şi au insistat să-l conving să vină. Primarul chiar lansase zvonul că va veni şi Tănase la lansare, astfel că a avut o participare de excepţie la eveniment. Dar el nu a vrut să vină şi mie nu mi-a căzut tocmai bine chestia asta. Citea însă ziarele locale, îi plăcea să ştie ce se întâmplă în judeţ, dar refuza să comenteze ştirile proaste, derapajele de orice fel, inspirate şi alimentate de aşa-zisa noastră democraţie. Am vrut să-l mai scot, să-l mai plimb prin judeţ, dar s-a împotrivit fără explicaţii. Cât a fost mai sănătos, în primii ani de când a venit la Slobozia, îi plăcea să iasă la piaţă, piaţa fiind foarte aproape de noi, apoi s-a ataşat foarte tare de căţeluşul său, Tomiţă, pe care îl plimba în fiecare dimineaţă într-un parc din apropiere. Dar cel mai mult timp petrecea acasă, în apartament, privind la televizor numai la emisiunile de ştiri şi cele sportive.

– Care credeţi că a fost cea mai mare bucurie sau realizare pe care a avut-o Gheorghe Tănase în viaţă?

– Nu cred că pot răspunde la întrebarea aceasta. Era un om care se exterioriza foarte rar, avea intimităţi care nu se devoalau complet niciodată. Îl ghiceai numai când era supărat, am spus supărat, nu nervos, fiindcă părea că nu se enervează. Era foarte stăpân pe el. Bucurie? Ce bucurie? Nu ştiu să fi avut, nu ne lăsa să vedem asta la el. Şi totuşi, să nu credeţi că vreau să spun vorbe mari, dar cele mai mari bucurii ale lui erau numai cele legate de munca sa, de succesele sale, de asigurarea binelui pentru cei din jurul său. Era omul care se ataşa de locul unde muncea. M-am convins de asta fiindcă l-am putut descifra în două judeţe. La fel se ataşase şi de Vaslui, şi de Ialomiţa. Avea obiective în munca sa, nu se lăsa antrenat de fleacuri. La Ialomiţa, în ultimii ani, l-am văzut de câteva ori trăind mici bucurii. Asta s-a întâmplat când a intrat prima dată în apartamentul pe care i-l pregătisem la Slobozia. Aa, să nu uit, a fost în cea mai bună dispoziţie când şi-a sărbătorit împlinirea a 80 de ani, de care am mai povestit. Eram în vizită mai multe familii şi pentru prima dată l-am văzut şi l-am auzit spunând glume. Ni le citea făcând mare haz. Ne-am mirat toţi fiindcă nu-l credeam în stare de asemenea efuziuni. Da, atunci cred că l-am văzut cu adevărat fericit.

[Florinvs]

– Ce părere avea despre industria şi agricultura distruse după revoluţie?

– Să ştiţi că nu vorbea despre asta niciodată. El nu critica starea României de după 1989. Sigur că avea părerile lui, dar se abţinea să ni le spună. Cu atât mai mult, nu vorbea sau nu critica viaţa politică, nu-i blama pe politicieni. Nu fiindcă n-ar fi avut motive sau păreri despre asta, dar era un om echilibrat şi complet, dar absolut complet lipsit de pornirea de a bârfi, de a critica aşa, în genul mahala. Avea însă o părere foarte proastă despre Parlament, despre alcătuirea lui şi era total împotriva modului în care erau selecţionaţi oamenii din Parlament. Era intrigat că erau acolo prea mulţi intelectuali şi că ţăranii sau muncitorii erau foarte slab reprezentaţi. Mă rog, asta era un fel de reminiscenţă a gândirii vechiului activist de partid.

– Ce îşi amintea despre Vaslui, cum s-a comportat când a venit din nou la Vaslui?

– Vedeţi, convingerea mea este că, revenit la Slobozia după revoluţie, în tihna şi confortul noii sale locuinţe, în starea aceea pe care el nu o cunoscuse niciodată în viaţă, anume aceea de a nu avea treabă, de a nu fi stresat de răspunderile pe care le presupunea munca lui de-o viaţă, ajunsese să-şi revadă, să-şi retrăiască şi să-şi evalueze tot ce făcuse până atunci. Şi, desigur, aşezând în aceste gânduri perioada petrecută la Vaslui, avea cu siguranţă motive de satisfacţie intimă. Se vedea asta în discuţiile pe care deseori le purtam, ocazii cu care amintea mereu despre Vaslui şi despre oamenii de aici. Probabil că şi asta ne apropia foarte mult, faptul că eu eram singurul cu care putea să vorbească despre toate acestea. Rememora figuri de oameni şi întâmplări cu diverse persoane, nu ştiu, nu mi-i mai amintesc pe toţi, dar vorbea despre Ciocoiu, Ciobanu, Aniţei, Strungaru, despre Pârvu de la sindicate, despre doctorii Sepeniuc, Bârlădeanu, Nichifor, despre Neamţu de la Huşi, profesorii Clisu şi Gruia Novac de la Bârlad, despre arbitrul Rainea, despre directorii Manu, Buculeasa şi Mihalache, cu care lucrase la Direcţia Agricolă, despre Adrian Porumboiu ori dirijorul Nicu Bălan şi încă despre mulţi. Vorbeam despre Teatrul din Bârlad, despre Festivalul Umorului, despre Valentin Silvestru şi doamna lui, Brânduşa-Zaiţa, ca şi despre scriitorii pe care-i aducea la Vaslui. Cel mai puţin discuta despre activiştii cu funcţii mari, secretarii, cu care lucrase la comitetul judeţean de partid. Îl amintea doar pe cel care fusese director la Rulmenţi şi devenise secretar cu probleme economic, am uitat cum îl chema, şi despre un alt activist, pe care îl chema Bran. Rămăsese cu multă simpatie pentru cineva care mi se pare că a fost prim-secretar la UTC, îl chema Horobeţ. Legat de toate astea, să vă spun o nostimadă. Mi-a zis odată: „Măi, domnu’ Stoian, ştii că mie îmi plăcea mult să joc table şi apucam să mai joc cu ai mei, cu unii activişti, pe la sfârşituri de-astea de petreceri pe care le mai făceam împreună cu diverse ocazii. Ei, şi ca să vezi, câştigam numai eu! Ei discutau, nu ştiu cine inventase că mie nu-mi place să pierd la table şi ei se lăsau bătuţi ca să-mi facă mie pe plac. Eu îmi dădeam seama, dar ce să le fac? Vedeţi, domnule, ce servilism era la domnii-tovarăşi aceia?”.

Îmi amintesc o chestie foarte frumoasă legată de Valeriu Penişoară, la care ţinea ca la copilul lui. A venit Valerică pe la mine, la Slobozia, şi eu bineînţeles că l-am dus la Tănase, de altfel şi Valerică îmi ceruse asta. Am avut noroc că l-am găsit în sediu, nu era atunci pe teren şi am vrut să-i facem o surpriză. Am mers amândoi la secretariat, acolo, la el, Vali era şi cu chitara. I-am zis secretarei să-i spună că vrea să intre la el tovarăşul Stoian pentru o problemă urgentă. Ne-a poftit secretara înăuntru, primul am intrat eu şi am zis: „Tovarăşu’ prim-secretar, vă rog să-mi permiteţi să vă fac cunoştinţă cu cineva”. El a fost cam descumpănit un moment, apoi eu am zis: ”Să intre Vasluiul!” Şi a intrat Penişoară – săracul de el, ce băiat excepţional era! – şi Tănase a izbucnit într-o veselie nemaipomenită: ”Băăi, Penişoară!” Şi l-a îmbrăţişat, sincer să fiu, nu-l credeam pe Tănase capabil de un asemenea gest, fiindcă el era mai sobru, mai reţinut. Şi ne-a poftit pe scaune, ne-a tratat cu cafea şi a vorbit cu Penişoară despre Vaslui şi Huşi, l-a pus să povestească de toate. Am stat vreo oră împreună şi ce credeţi? La un moment dat, i-a zis lui Valerică să-i cânte „aia cu Cuza domn”. Să-i cânte adică acolo, în biroul acela de prim-secretar, unde nu se pomenise niciodată să fie muzică. Şi i-a cântat şi l-a impresionat extraordinar. Apoi, ne-a poftit la cantina de partid să servim masa împreună. Vă daţi seama ce bine ne-am simţit, în special eu, că eram de acolo şi îmi creştea importanţa locală că mă vedea lumea la masă cu primul-secretar.

„A fost un om care şi-a făcut datoria”

– Vă mai întrebasem cum s-a comportat când a revenit la Vaslui.

– A, da. Se sărbătoreau nu ştiu câţi ani de la înfiinţarea Festivalului de umor şi eu am fost invitat de organizatori în calitate de membru fondator. M-am simţit onorat, mă lăudam la Slobozia, le ziceam la cunoscuţi: vedeţi ce oameni sunt la Vaslui? L-am invitat şi pe dumnealui şi am venit amândoi cu maşina mea. Am stat aici câteva zile, el a fost cazat de Adi Porumboiu în apartamentul de lux de la ultimul etaj al hotelului Racova şi a fost tratat regeşte. Eu mi-am văzut de festival, dumnealui a făcut tot felul de vizite. În ultima seară, Porumboiu, băiat simţit şi civilizat, a organizat în cinstea lui o recepţie deosebită, au fost invitaţi directori şi activişti cu care el lucrase, a fost foarte frumos. Oamenii erau relaxaţi şi povesteau întâmplări mai hazoase de pe vremea când Tănase era şef la Vaslui. A doua zi, am fost invitaţi la prânz la masă, în familie, la domnul Pârvu, care a fost preşedinte la sindicat. Ei erau buni prieteni, iar după ce am servit masa, am plecat la Slobozia. Când venisem, m-a rugat să-l port cu maşina pe străzi; l-am dus până la spital, apoi către fabrica de mobilă, pe la Copou, peste tot. Se minuna de cât de multe se făcuseră în oraş… Apoi, la plecare, l-am simţit că trăia un mare regret când am ieşit din oraş. Mi-a zis: „Măi, domnu’ Stoian, uite, aici, la Vaslui, să-mi fi făcut rost de casă, nu la Slobozia”.

– Trăia şi anumite dureri, regrete?

– Eu cred că nu regreta nimic din ce făcuse în viaţă. Sunt convins că era împăcat cu faptul că îşi făcuse datoria, aşa cum se cerea în vremea lui. Avea o satisfacţie foarte mare când vedea că toată lumea îl apreciază, îl respectă. L-am întrebat odată: „Domnu’ Tănase, aţi trecut prin funcţii, prin revoluţie, prin schimbări. Totuşi, cum aţi fi dorit să fie viaţa dumneavoastră?” Mi-a răspuns scurt şi hotărât: ”Aş fi vrut să nu fie revoluţie, să nu mă ia nimeni de la Vaslui şi să fi muncit numai acolo până la pensie”. Durere aţi zis? Da, ştiu că trăia durerea că toată viaţa lui nu a avut pe nimeni din familie, din rudele apropiate. Era singur, singur. A trăit şi durerea de a nu-l vedea pe băiatul lui, Nicuşor, la care ţinea foarte mult, de a nu-l vedea împlinit, aşa cum şi-ar fi dorit. Îi dăruise o casă în Bucureşti, l-a făcut inginer, l-a văzut şi însurat, dar Nicuşor nu i-a oferit satisfacţii. Din păcate, a şi murit de tânăr, l-a îndurerat foarte tare pe Gheorghe Tănase. Îi rămăsese nepoţelul, George, băiatul lui Nicuşor, copil bun, dar paşii l-au purtat pe acesta prin străinătăţi şi n-a putut veni nici măcar să-l petreacă pe ultimul drum. Se ataşase însă de soţie, de doamna Flori, şi de rudele ei, îşi făcuse un fel de a doua familie. Doamna Flori a fost foarte bună cu el. L-a respectat şi l-a îngrijit, deşi are şi ea probleme de sănătate. Gheorghe Tănase a murit alături de ea, a murit creştineşte, s-a stins pur şi simplu în somn. Pe la şase dimineaţa. Doamna Flori povesteşte că stătea lângă el şi îl urmărea necontenit. Când, deodată, zice ea, a avut o tresărire, un spasm uşor şi apoi şi-a dat ultima suflare. Senin, împăcat.

– Şi apoi, înmormântarea?

– A fost deosebită. A fost depus la capela unei biserici din oraş, a venit acolo să-i spună adio lume multă, au fost aduse numeroase coroane de flori. L-au privegheat şi mulţi oameni simpli din oraş. Doamna Flori a organizat o ceremonie demnă, sinceră. L-am condus la cimitir, la locul de veci pe care şi-l pregătise dinainte, un loc foarte bine plasat, pe o alee centrală a memorialului, loc pe care refuzase să-l vadă cât a fost în viaţă. Când groparii au început să coboare sicriul în mormântul acela rece şi indiferent, s-a pornit o ploaie cuminte şi măruntă, care ne-a sporit şi mai mult tristeţea.

– Domnule George Stoian, interviul nostru se încheie şi vreau să vă mulţumesc cu multă recunoştinţă pentru această sinceră şi impresionantă evocare a omului Gheorghe Tănase. Vă mulţumesc şi în numele vasluienilor, cărora le-aţi dăruit amintirile dumneavoastră despre omul pe care ei şi-l amintesc cu gândul cel mai bun. Cum vreţi acum să ne despărţim de Gheorghe Tănase?

– Să ne despărţim cu un ultim cuvânt, un cuvânt de adio. Să exprim credinţa mea că Gheorghe Tănase a fost un activist de frunte al partidului comunist, dar un activist căruia i-am putea reproşa doar apartenenţa la acest partid şi în zona acestei ideologii falimentare. Altfel, el a fost un om al oamenilor, pe care nu i-a trimis la închisoare, ci la muncă, în şcoli, în săli de spectacole şi în locuri de odihnă. A fost un om care a construit. A fost un om care şi-a făcut datoria.