Cuvant pentru suflet !

[cristiboss56]

Sfântul Ioan Casian, Așezămintele mânăstirești, Cartea a IV-a, Cap. 35, în Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 57, pp. 158-159
„Crucea noastră este frica de Domnul. Așa cum cel răstignit nu mai are putință să-și miște mădularele după dorință, tot astfel nici noi nu trebuie să ne mai călăuzim vrerile și dorințele noastre după ceea ce ne place și ne încântă pentru moment, ci după legea Domnului, acolo unde ne va țintui ea. Și precum cel pironit pe lemnul crucii nu se mai uită la cele prezente, nu se mai gândește la simțămintele sale, nu mai este chinuit de neliniște și de grija zilei de mâine, nu mai este îmboldit de nici o dorință de avere, nu mai este aprins de nici o trufie, de nici o luptă, de nici o invidie, nu mai suferă pe urma nici unei jigniri prezente, nu-și mai amintește de cele îndurate și, deși încă respiră în trup, crede că e mort pentru toate ale lumii, văzul inimii sale fiind îndreptat într-acolo, unde nu se mai îndo*iește că va trece curând, tot așa și noi, străpunși de teama de Domnul, se cuvine să fim morți pentru toate acestea, adică nu numai pentru patimile cărnii, dar chiar pentru cele lumești; ochii sufletului vor fi ațintiți într-acolo, unde trebuie să nădăjduim în fiecare clipă că vom porni. În acest fel vom putea avea într-adevăr ucise toate poftele și îmboldirile trupești.”
Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, omilia L, III, în Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 23, p. 583
„Nu te rușina (…) de Cruce! Ea este cinstea noastră! Ea este taina noastră! Cu acest dar să ne împodobim, cu el să ne gătim! De aș spune că Dumnezeu a întins cerul, că a făcut marea și uscatul, că a trimis profeți și îngeri, nu voi spune nimic egal crucii. Crucea este capul tuturor bunătăților, că Dumnezeu n-a cruțat pe Fiul Său pentru mântuirea slugilor Sale, înstrăinate de El.”
Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, Cartea a Douăsprezecea, Introducere, în Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 41, p. 1119
„Cel ce nu-și ia crucea și nu-Mi urmează Mie nu este vrednic de Mine (Matei 10, 38). Iar a-și lua crucea cred că nu înseamnă nimic altceva decât a se lepăda de lume pentru Dumnezeu și a socoti viața cu trupul ca al doilea bine între cele nădăjduite. Domnul nostru Iisus Hristos nu Se rușinează să poarte crucea și să pătimească din iubire pentru noi. Noi însă, nenorociții, deși avem ca mamă acest pământ nesimțitor și am fost chemați la existență din nimic, nu îndrăznim uneori nici măcar să ne atingem de faptele evla*viei și, dacă ni s-ar întâmpla să pătimim ceva pentru Hristos, am socoti aceasta o rușine de nesuportat - și ne-am feri de batjocura celor obișnuiți să râdă de noi - că săvârșim un lucru pierzător lepădând ceea ce place Dumnezeului tuturor pentru puțina și trecătoarea iubire de slavă, bolind de mândrie, care este maica tuturor relelor și căzând, de aceea, în păcatele ce vin din ea. Cugetăm și lucrăm ca niște slugi care se cred mai presus de Stăpânul și ca niște ucenici mai presus de învățători. E o slăbiciune cumplită, care pune mintea la picioare, coborând-o de la cinstea ce i se cuvine.

[cristiboss56]

Lacrimile din vremea rugăciunii

Lacrimile din vremea rugăciunii sunt semnele milei lui Dumnezeu, de care s-a învrednicit sufletul pentru pocăinţa lui; şi mai arată că primit a fost sufletul şi a început să intre în câmpia curăţeniei prin lacrimi. Că dacă gândurile nu se vor ridica din cele pieritoare şi nu se vor lepăda de la sine nădejdea în lume, şi dacă nu se vor apuca să dispreţuiască lumea, şi nu vor începe să-şi pregătească merinde bune pentru iertarea lor, şi dacă nu se vor porni în suflet gândurile la oricare (sfinţi) care sunt acolo (în cer) ochii nu pot vărsa lacrimi.

Pentru că lacrimile (curg) din gândurile cele necontenit curate, din concentrare, din gândurile multe şi dese, care în toată vremea răsar, şi din amintirea unui oarecare lucru subtil, care vine în minte, şi mâhneşte inima prin amintirea lui. Acestea înmulţesc şi sporesc şi mai mult lacrimile.

Sfântul Isaac Sirul

[cristiboss56]

Dăruind, vei dobândi

Un om care dăruieşte din toată inima primeşte în schimb o bucurie de nedescris. A dărui este în firea întregului univers. Iar a accepta darul este a doua natură a întregului univers. Dar, mai ales, nu trebuie să uităm că puterea de a dărui vine de la Dumnezeu. Zgârcenia, însă, vine de la ego. Ceea ce ne împiedică să dăruim din suflet este egoul. Simţul eului, impurificat de dorinţele infinite ale plăcerii şi comodităţii, poate fi o povară imensă ce nu poate fi îndepărtată cu uşurinţă. E clar astfel că cine doreşte să-şi îmbunătăţească puterea de a dărui trebuie să îndepărteze egoul. Prin simplul act de a dărui, egoul poate fi purificat şi apoi depăşit complet. Există însă şi pericolul ca egoul să-şi supună şi să pervertească până şi actul elementar şi sfânt al dăruirii. Este vorba, aici, de toate darurile pe care le realizăm cu scopul de a câştiga faimă sau diferite alte avantaje. "Dând ceea ce nu ai, dobândeşti ceea ce ai ştiut să dai din golul fiinţei tale. Darul suprafiresc se reflectă asupră-ţi, se întoarce la tine ca un bumerang, ca o rază de lumină proiectată de oglindă", scria Nicolae Steinhardt în "Dăruind vei dobândi", explicând că şi cel care nu are poate dărui.
De altfel, Iisus, pe când era în templu, ridicându-şi privirea văzu bogaţii care puneau ofranda lor în vistieria templului. Văzu şi o văduvă săracă aruncând acolo doi bănuţi. Şi zise: "Drept vă spun că această văduvă săracă a pus mai mult decât toţi. Căci toţi aceştia au pus ofranda din prisosul lor, pe când ea, din nevoia sa, a pus tot ce avea la viaţa ei".
"Cu un bănuţ dăruit poţi cumpăra cerul. Nu fiindcă cerul ar fi atât de ieftin, ci fiindcă Dumnezeu este atât de plin de iubire. Dacă n-ai nici măcar acel bănuţ, atunci dă un pahar cu apă rece!" (Sfântul Ioan Gură de Aur).

[cristiboss56]

Bătrânul Amfilohie zicea: „Când omul se împărtăşeşte, primeşte forţă, este luminat, contemplă orizonturi largi, simte bucurie, funcţie de dispoziţia sa interioară şi de înflăcărarea sa. Unul simte bucurie şi odihnă, altul simte pace, celălat dorinţa de a se consacra lui Hristos şi o milă inefabilă pentru toţi. Personal, atunci când mă aflu foarte obosit, după Sfânta Împărtăşanie, mă simt odihnit, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat!”.
Această experienţă duhovnicească a Bătrânului Iacob are un interes aparte: „Când mi-am început viaţa preoţească în mănăstire, în afară de Ceasuri, era rânduită slujirea zilnică a Sfintei Liturghii. Începeam slujba noaptea şi terminam Liturghia înainte de a se face ziuă. Împărtăşindu-mă în fiecare zi cu Sfintele Taine, simţeam o aşa mare putere în mine, încât eram ca un leu. Sufletul meu ardea de o asemenea flacără dumnezeiască încât, toată ziua, nu-mi era nici foame, nici sete şi nu simţeam nici căldura, nici frigul. Neobosit, lucram de dimineaţa până seara. Chiar şi vara, când după masă părinţii se odihneau în chiliile lor, căutând un pic de răcoare, eu transportam pământ fertil şi îngrăşământ în grădinile pe care le cultivam în afara mănăstirii”.
Bătrânul Ieronim sublinia: „Cel ce se împărtăşeşte trebuie să simtă înainte frică de Dumnezeu, evlavie şi căinţă. Iar după împărtăşire trebuie să simtă pace, bucurie şi dorinţa de a nu vorbi cu nimeni”.
(IPS Andrei Andreicuţ)

[cristiboss56]

Sfântul Vasile cel Mare, Omilii la Hexaemeron, omilia a V-a, VI, în Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 17, p. 126
„Dumnezeu ridică la înălțime gândurile noastre și nu le lasă aruncate la pământ și vrednice de a fi călcate în picioare. Apoi, ca prin niște cârcei, prin legăturile dragostei ne ține strâns uniți de semenii noștri; și, rezemați pe ei, să tindem mereu spre înălțime; și asemenea viței de vie agățătoare să ne urcăm spre culmile celor mai înalte virtuți. Dumnezeu cere apoi de la noi să primim a fi săpați (precum sunt săpați pomii pentru a aduce roade); iar sufletul este săpat atunci când leapădă grijile lumești, care sunt poveri pe inimile noastre. Deci, cel care leapădă dragostea trupească și dragostea de bani sau socotește vrednică de disprețuit admirația pentru această ticăloasă slavă deșartă, acela, ca și cum și-ar fi scăpat sufletul, ca și cum ar fi răsuflat, descarcă de pe el povara deșartă a gândului pământesc. Și, după cum spune proverbul, nu trebuie nici să te grozăvești, să faci adică totul de ochii lumii, nici să cauți lauda celor din afară, ci să fii cu rod, strângând pentru bunul Lucrător (Ioan, 15, 1) arătarea faptelor tale (Matei, 6, 4; 6, 18). Să fii ca un măslin roditor în casa lui Dumnezeu (Psalmi 51, 7). Să nu-ți pierzi niciodată nădejdea, ci să ai totdeauna, prin credință înfloritoare, mântuirea.”
Sfântul Grigorie de Nyssa, Despre viața lui Moise sau despre desăvârșirea prin virtute, în Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 29, pp. 90-91
„Așa precum corpurile ce tind în jos, dacă pornesc la vale, chiar dacă nimeni nu le împinge după prima mișcare, se avântă prin ele însele într-o mișcare și mai repezită în jos, atâta vreme cât rămân cu chipul înclinat și supus acestei porniri, neaflându-se nimic care prin împotrivire să oprească pornirea lor, tot așa, dar dimpotrivă, sufletul eliberat de împătimirea sa pământească se avântă ușor și repede în mișcarea către cele de sus, ridicându-se de la cele de jos, spre înălțime. Și nefiind nimic care să-i oprească de sus pornirea (pentru că firea binelui este atrăgătoare pentru cele ce privesc spre el), sufletul se ridică mereu mai sus de la sine, întinzându-se împreună cu dorința după cele cerești spre cele dinainte, cum zice Apostolul (Filipeni 3, 14), continuând zborul spre ceea ce e mai sus. Căci, dorind ca prin cele ajunse să nu piardă înălțimea văzută mai sus, e purtat neîncetat de pornirea spre cele de sus, reînnoind mereu prin cele dobândite tăria zborului. Fiindcă lucrarea prin virtute îți hrănește puterea prin osteneală, neslăbindu-și tăria prin lucrare, ci sporind-o.”
Sfântul Grigorie de Nyssa, Despre rânduiala cea după Dumnezeu (a vieții) și despre nevoința cea adevărată, în Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 29, pp. 473-474
„Se cuvine deci ca fiecare dintre voi să așeze ca pe o temelie tare și statornică frica și dragostea în sufletul său și să o hrănească cu fapte bune și cu rugăciune neîncetată. Căci nu se sădește în noi în chip simplu și de la sine dragostea de Dumnezeu, ci prin multe și mari griji și prin împreună-lucrarea lui Hristos. (…) Iar aflând frica de Domnul și cunoștința de Dumnezeu și înțelegându-le pe acestea, vei dobândi ușor și ceea ce urmează, adică iubirea aproapelui. Căci odată dobândit cu osteneală primul lucru, și cel mai mare, cel de al doilea, mai mic și mai fără osteneală, va urma celui dintâi. Dar nefiind de față acela, nici cel de al doilea nu va urma în chip curat. Pentru că cel ce nu iubește pe Dumnezeu din toată inima și din tot cugetul, cum se va îngriji în chip sănătos și fără viclenie de iubirea de frați?”

[cristiboss56]

Sfântul Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, Omilie la Psalmul XLVIII, VIII, în Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 17, p. 320
„Fă-ți o idee de vrednicia ta din prețul ce s-a dat pentru tine! Uită-te la schimbul ce s-a făcut și cunoaște-ți vrednicia! Ai fost cumpărat cu preacinstitul Sânge al lui Hristos! Nu ajunge rob păcatului! Înțelege ce cinste ai, ca să nu te asemeni cu dobitoacele cele necuvântătoare!”
Sfântul Macarie Egipteanul, Cele cincizeci de omilii duhovnicești, omilia XV, 43-44, în Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 34, pp. 167-168
„Iată, cât de imens este cerul și pământul, (cât de) minunate sunt creaturile din ele, (cât de) mari sunt corpurile lor! Peștii enormi ai mării, munții, animalele sălbatice sunt, după cum se văd, mai puternice decât omul. Cu toate acestea, omul este mai de preț decât toate (aceste) creaturi, pentru că numai întru el a binevoit (să Se odihnească) Dumnezeu.
Ia aminte, deci (omule), la vrednicia ta, vezi cât ești de prețuit; că venind Dumnezeu Însuși pe pământ, pentru întâmpinarea și izbăvirea ta, te-a așezat mai presus de îngeri.
Au venit, oare, îngerii să te mântuiască? (Nicidecum), ci Fiul împăratului (care de asemeni era Împărat) a făcut sfat cu Părintele Său și trimis fiind Cuvântul S-a îmbrăcat cu trup și ascunzându-și dumnezeirea Sa - pentru ca prin cel asemănător, cel asemenea să se mântuiască -, și-a pus sufletul Său pe cruce.
Câtă iubire (a arătat) Dumnezeu pentru omul Cel nemuritor, a preferat să se răstignească pentru tine! Vezi, dar, cât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că pe (Însuși) Fiul Său, Cel Unul-Născut L-a dat pentru ea! (Ioan 3, 16). Oare nu ne va dărui, împreună cu El și toate (bunurile)? (Romani 8, 32). Zice undeva: Amin zic vouă, peste toate ale Sale Îl va pune (Matei 24, 47).
În altă parte arată că îngerii sunt slujitori ai sfinților. Astfel, pe când Elisei era în munți și au venit împotriva lui cei de alt neam, (văzându-i) copilul (care-i slujea) a zis: Vin mulți împotriva noastră, iar noi suntem singuri. Dar Elisei i-a răspuns: Nu vezi oști și mulțimi de îngeri care (stau) împrejurul nostru și ne ajută? (IV Regi 6, 14).
Vezi cum Stăpânul, împreună cu mulțimi de îngeri stă în preajma robilor Săi? Cât (de valoros) este sufletul și cât de mult a fost cinstit de Dumnezeu! Dumnezeu îl caută împreună cu îngerii, ca să-l facă părtaș la împărăția Sa! După cum și satan îl vrea să fie de partea sa!”
Sfântul Macarie Egipteanul, Cele cincizeci de omilii duhovnicești, omilia XVI, 13, în Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 34, p. 177
„Dumnezeu n-a vorbit despre îngeri, ci despre (natura) omenească, atunci când a zis: Să-l facem după chipul și asemănarea Noastră (Facerea 1, 26). Tu nu înțelegi că cerul și pământul vor trece, dar că tu ești chemat să fii nemuritor, să fii fiu (al lui Dumnezeu), frate și mireasă a Împăratului? În viața de toate zilele tot ceea ce aparține mirelui este și al miresei; tot așa (și în cele duhovnicești); tot ceea ce aparține Domnului îți încredințează ție. N-a venit El, oare, întru ajutorul tău? Nu te-a chemat personal? Nu pricepi (din acestea) nimic și nu ai conștiința nobleței tale? Da, pe bună dreptate deplângea (psalmistul) inspirat căderea ta, când zicea: Omul în cinste fiind, n-a priceput; alăturatu-s-a dobitoacelor celor fără de minte și s-a asemănat lor (Psalmi 48, 21).”

[cristiboss56]

Din Jurnalul Fericirii - Nicolae Steinardt
Exista o ciudata ispita - de dreapta, conform Parintelui Cleopa - as numi-o ispita credintei considerate ca panaceu totalitar al grijilor si inlocuitor general al virtutilor
omenesti, care-i o impatrita ipostaza a trufiei combinata cu naivitatea:
a) convingerea ca prin credinta scapam de boli, ca nu se poate sa mai fim bolnavi, sau, daca ne imbolnavim, ca nu avem nevoie de medici si medicamente, de vreme ce ne putem oricand tamadui prin rugaciuni.
Convingerea aceasta care aduce intrucatva cu observatia facuta de Gide lui Maritain (il chemi pe Hristos la telefon), e tot una cu ispitirea lui Dumnezeu prin exigenta unei minuni.Cel care o incearca se pune in situatia reclamantului care in loc de a se adresa tribunalului competent de gradul intai ar trece de-a dreptul la calea extraordinara a recursului.
E totodata lipsa de modestie;medicii si medicamentele sunt si ele de la Dumnezeu, iar credinciosul care se imbolnaveste intocmai ca toata lumea se vindeca intocmai ca toata lumea, nu altfel - cu ajutorul medicilor si al medicamentelor (fireste, daca ii este dat sa se tamaduiasca).
Dumnezeu desigur face minuni, dar cand binevoieste - si istoria Bisericii ne arata ca nu sunt nici foarte dese si nici obtinute prin somatii.(Este drept ca Sadhu Sundar Singh L-a somat pe Domnul sa i se arate si a fost ascultat, dar el n-a cerut o vindecare trupeasca, ci a mers pe calea evanghelica a violentei - in sensul de la Matei 11, 12 - catre credinta.)La Lourdes numarul vindecarilor miraculoase recunoscute de comisia medicala intrece in mod considerabil numarul celor validate de Biserica. Biserica s-a dovedit mai prudenta decat medicina.Dupa cum stim si in cazul giulgiului de la Torino, a dat prioritate argumentelor istorice asupra celor stiintifice (razele infrarosii).
Sfantul Apostol Pavel a ramas cu vechea lui boala (de ochi?) si dupa dobandirea harului:"Datu-mi-s-a mie un ghimpe in trup, un inger al satanei, sa ma bata peste obraz".
Ce face, atunci, credinciosul? Se roaga pentru ca Dumnezeu sa-l ajute si sa binecuvinteze tratamentul.
b) Convingerea ca prin credinta scapam de viforul ispitelor.Nu.Oarecum dimpotriva:
Patericul:la intrarea unui sat stau doi draci.In jurul manastirii de cuviosi calaguri nevoitori intru desavarsire stau doua mii.
c) Convingerea ca nu mai este trebuinta de virtutile obisnuite ale omului de rand:intelepciunea, judecata sanatoasa, iscusinta, stradania...
Credinciosul are nevoie de ele intocmai ca toti semenii sai.
Credinta ne ajuta, ne intareste, ne inalta, ne bucura, dar nu tine locul insusirilor si calitatilor omenesti.(Ea, in general - si asta-i regula - nu confera un statut exceptional.Ne da fericirea, dar in raport cu lumea si cu oamenii nu numai ca nu ne acorda privilegii, ci ne creeaza indatoriri in plus.)
Daca, deci credinciosul comite o greseala, o imprudenta, o nesabuinta, el va trage toate consecintele normale - si nu se poate plange sau mira.Nu beneficiaza de extrateritorialitate.
d) Convingerea ca putem oricand obtine orice fara nici un efort, nu putem obtine prin rugaciune darurile duhovnicesti cele suprafiresti.Pe ale firii, si care tin de slabele noastre puteri, trebuie sa le dobandim prin mijloacele comune.Acesta e talcul proverbului:Dumnezeu te ajuta, dar nu-ti baga in traista, care nu este decat conspectul metaforic al unui pasaj din Fapte 12, 7. Ingerul ii deschide lui Petru portile temnitei si il descatuseaza pentru ca acesta nu le-ar fi putut face singur.Dar ii porunceste:Incinge-te..., incalta-te cu sandalele... pune haina pe tine fiindca sta in puterea lui s-o faca si se cuvine, asadar, sa o si faca numai cu mainile sale.