Cuvant pentru suflet !

[cristiboss56]

Frumusețea nu este niciodată „necesară”, „funcțională” sau „folositoare”. Atunci când, așteptând pe cineva drag, așternem masa și o împodobim cu lumânări și flori, facem toate acestea nu din necesitate, ci din dragoste. Și Biserica este dragoste, așteptare și bucurie. Potrivit tradiției noastre ortodoxe, ea este cerul pe pământ, este bucuria copilăriei redobândite, acea bucurie nestânjenită, necondiționată și dezinteresată, singura în stare să transforme lumea.
În evlavia noastră matură, serioasă, noi cerem definiții și justificări, și ele sunt înrădăcinate în teamă – teama de denaturare, de deviere, de „influențe păgâne” și de câte altele. Atâta vreme cât creștinii vor iubi Împărăția lui Dumnezeu și nu doar vor discuta despre ea, ei o „vor reprezenta” și semnifica în ceva artistic și în frumos.
(Părintele Alexander Schmemann)

[cristiboss56]

In noaptea Învierii, această noapte sfântă, ne bucurăm, facem efortul – fie nu dormim, fie venim şi suntem în biserică, unde cântăm: „Să zicem: Fraţilor! şi celor ce ne urăsc pe noi. Să iertăm toate pentru Înviere...”.
Să ne iertăm unii pe alţii mai întâi, pentru ca să ajungem la iubire, căci Hristos este Iubire. Să nu-L răstignim iarăşi pe Hristos, cum L-au răstignit aceia.
Aceia L-au răstignit o dată, dar noi Îl răstignim de multe ori, cu păcatele noastre... Şi iar ne iartă, şi iar ne iartă, şi iar ne iartă, şi iar ne dă bucuria Învierii Sale...
(Preot Nicolae Tănase)

[cristiboss56]

Când faci, mamă, pomelnic pentru ai matale, la Liturghie, pune şi unul sau doi săraci, sau o văduvă pe care nu are cine o pomeni şi a murit, săraca. Este mare pomană. Asta se cheamă milostenie duhovnicească. Este mai mare decât aceea când îi dai o haină sau o mâncare omului, că-l ajuţi dincolo, în veşnicie.
(Părintele Cleopa Ilie)

[cristiboss56]

Frumusetea este strans legata de vesnicie

Frumusețea este o stare firească a lucrurilor. Cu cît lucrurile sînt mai în armonie și mai aproape de ceea ce trebuie să fie, cu atît ele sînt mai frumoase. Frumusețea este strîns legată de veșnicie: lucrurile trainice ne par mai frumoase, cum ar fi cerul, jocul stelelor, munții sau apele. Nimic din ceea ce este inventat nu poate fi numit frumos. O bucată simplă de lemn, o piatră sau lutul ars întrec în frumusețe orice aliaj făcut de om pentru a-și împodobi viața. Pigmenții naturali pe care îi obțineau artiștii de odinioară din pămînt, din pietre sau din fierberea plantelor sînt frumoși în sine, de aceea orice amestec de culori era armonios, iar preocuparea pentru legile armonice pe care o au școlile moderne de pictură era improprie: armonia se conținea chiar în materialele folosite. Menirea artistului este de a pătrunde frumusețea inițială a materiei cu care lucrează pentru a se întipări pe sine în legea veșnică a frumuseții lăsată de Dumnezeu.
Nu este pe pămînt frumusețe mai răpitoare decît cea a omului. Chipurile frumoase înfloresc, se coc și se ofilesc pentru ca, pînă la urmă, să se pogoare în pămînt și să putrezească. Totuși pentru o clipă, căci atît durează tinerețea raportată la veșnicie, frumusețea cea dintîi copleșește făptura și, oricine are ochi să privească, vede taina veșniciei pe chipurile noastre. Altminteri, nu este cu putință a ne închipui un lucru mai zadarnic decît acela de a crea Cineva o frumusețe atît de mare cum este cea a omului doar pentru o strălucire de cîțiva ani, ca mai apoi să o întoarcă în pămînt.
Această descoperire a frumuseții inițiale o cîntă Biserica în slujba Învierii, vorbind parcă cu cuvintele mortului: “Chipul slavei Tale celei negraite sînt, deși port ranele păcatelor… Cela ce cu mîna dintru neființă m-ai zidit și cu chipul Tău cel dumnezeiesc m-ai cinstit; iar pentru călcarea poruncii iarăși m-ai întors în pămînt, din care am fost luat; la Cel după-asemănare mă ridică, cu frumusețea cea dintîi iarăși împodobindu-mă” (Binecuvîntările Invierii, glasul 5).
Este atîta frumusețe în tot ce există, încît nu ajung zilele omului pentru a se bucura de ea. Pînă și legumele și fructele pe care le mîncăm sînt frumoase sau înfloresc frumos. De aceea, a face lucruri urîte: a picta urît, a scrie urît, a cînta urît este o erezie. Păstrați-vă în frumusețe, ca să fiți mai aproape de Dumnezeu.
Savatie Baștovoi

[cristiboss56]

Omule, nu-ți da pacea ta lăuntrică pentru nimic în lume. Împacă-te cu tine însuți, și atunci se vor împăca și cerurile și pământul cu tine . Vedeți cât de adânci sunt aceste gânduri și de câte ori repetă acest lucru? – dar nici până astăzi n-am putut ajunge la această treaptă.
Putem fi toți buni dacă ne unim cu Izvorul vieții , cu Dumnezeu, din toată inima noastră; atunci El ne va da putere să ne iubim pe noi și pe aproapele nostru . Fără Domnul, nu ne putem iubi nici pe noi. Prin El putem toate, căci El este puterea și viața noastră.
( Starețul Tadei de la Mănăstirea Vitovnița)

[cristiboss56]

Am putea să ne bucurăm de o mare pace, dacă am vrea să nu ne îndeletnicim deloc cu ceea ce zic sau fac alţii şi nici cu ceea ce nu ne priveşte. Cea mai mare şi singura împotrivire este că odată robiţi de patimile şi poftele noastre nu facem nici o sforţare să intrăm în făgaşul desăvârşit al sfinţilor. „Vă las pacea Mea, vă dau vouă pacea Mea, nu cum v-o dă lumea” .
Ce plăcută dulceaţă, ce dragoste atrăgătoare în aceste cuvinte ale lui Iisus Hristos! Sunt două feluri de păci: pacea lui Iisus şi pacea lumii. Pacea lumii cuprinde: grijile, întristările, neliniştile, scârba, remuşcările. Iisus grăieşte:
„Biruieşte-te pe tine însuţi” . Înfrânează-ţi poftele tale, împotriveşte-te dorinţelor, frângeţi patimile şi atunci duhul tău va fi ascultător poruncilor Lui, rămâne-va întru pacea cea nespusă, iar toate trudele vieţii, suferinţele, nedreptăţile, prigoanele, nimic nu va tulbura pacea Lui, care întrece orice înţelegere. Amin .
( Ieromonah Arsenie Boca, Cărarea Împărăţiei , Editura Charisma, Deva, 2006, p. 16)

[cristiboss56]

„Omule, nu-ți da pacea ta lăuntrică pentru nimic în lume. Să-ți păzești cu orice preț pacea lăuntrică. Împacă-te cu tine însuți, și atunci se vor împăca și cerurile și pământul cu tine.” ( Sfântul Isaac Sirul)
Vedeți cât de adânci sânt aceste gânduri și de câte ori repetă acest lucru? - dar nici până astăzi n’am putut ajunge la această treaptă. Putem fi toți buni dacă ne unim cu Izvorul vieții, cu Dumnezeu, din toată inima noastră; atunci El ne va da putere să ne iubim pe noi și pe aproapele nostru. Fără Domnul, nu ne putem iubi nici pe noi. Mulți cad adesea în deznădejde și se ridică împotriva vieții lor, curmânduși-o, căci fără Domnul nu ne putem iubi nici pe noi înșine, cu atât mai puțin pe semenii sau pe vrăjmașii noștri. Prin El putem toate, căci El este puterea și viața noastră.
Trebuie să supunem cuiva inimile noastre - și dacă le supunem cuiva de pe fața pământului, acest lucru ne poate aduce vătămare. Toți căutăm dragoste veșnică și neschimbătoare, pace fără de sfârșit, și cine poate da toate acestea? Nu ni le poate da nici mama, nici tatăl, nici fratele, nici sora. Toți aceștia ne pot părăsi, disprețui și lepăda. De ce? Pentru că toți suntem mărginiți în timp și în spațiu, toți ne aflăm în luptă cu puterile din văzduhuri care neîncetat ne întinează gândurile. Așadar, toți cei cărora ne supunem inimile, toți aceștia ne pot părăsi, ne pot răni. Duhurile cele viclene strecoară gânduri în dragostea noastră curată, dumnezeiască și caută să ne înrobească.
Dragostea dumnezeiască este nesfârșită, atotcuprinzătoare, iar noi viem, ființăm, trăim mărginiți, înrobiți nu numai de ființele vii, ci și de lucrurile moarte, fără viață, care sânt fără valoare. Inima noastră este înrobită de lucrurile lumești, iar dacă cineva i le răpește, suferă. Avem voie să ne alipim prin dragoste numai de Dumnezeu – mai întâi de Dumnezeu și abia apoi de rudele și semenii noștri.
Nu ne este îngăduit să ne fim idoli unii altora, nu este voia lui Dumnezeu. Sfinții Părinți spun că această naștere a noastră pe fața pământului este din îngăduința Domnului, după cădere – căci Dumnezeu le-a făcut pe toate și El este tuturor părinte - dar iată, din păcate, toate s’au tulburat. S-a tulburat și firea noastră, căci strămoșii noștri erau nemuritori. Prin căderea omului a venit moartea, s’a tulburat lumea materială, cosmosul, căci Adam a fost zidit ca o cunună a întregii Zidiri și stăpân al întregii lumi materiale. În fiecare persoană este reprezentată întreaga lume materială a Cosmosului și puterile cugetătoare, căci se spune că omul este
un micro-cosmos, o „lume mică.” Trebuie să ne întoarcem în brațele Părintelui nostru, ca să ne întărească în credință, să fim puternici într’însul, și prin Domnul vom vedea Împărăția Cerurilor.
Sfinții Părinți spun: „Ceea ce credința dorește, Dumnezeu făptuiește, dar plinătatea vieții Creștine este desăvârșita smerenie.” Chiar unul dintre prorocii Legii Vechi spune:
„Numai asupra celui blând și smerit cu inima voi privi.” Cei blânzi și smeriți sânt moștenitorii Împărăției Cerurilor, și vouă, tuturor, vă doresc să fiți și voi fii ai Luminii, și să ne aflăm împreună înaintea Domnului, să-L slăvim pe Domnul pururea și în veacul veacului.
Iată, planeta noastră a ajuns la sfârșitul ei; tot ceea ce s’a întâmplat, până la capăt, și mai cu seamă în această scurtă vreme, totul trece neînchipuit de repede - și slavă lui Dumnezeu că este așa, ca viața noastră să nu fie în zadar, să nu ne chinuim aici fără folos, căci Împărăția Cerurilor este o stare gândită a sufletului, iar iadul asemenea; noi acum suntem în rai, acum în iad. Când ne aflăm într’o stare rea, în noi e iad, nu avem pace, nici liniște. Când avem în inimă bucurie, atunci ne simțim ca în Rai. De aceea trebuie neîncetat să ne ostenim în rugăciune. Puțini sânt cei de pe fața pământului care primesc în dar harul. Am cercetat cu foarte mare luare-aminte felul cum s’au simțit Sfinții Părinți în timpul vieții și cum au reușit să păstreze acest dar al harului până la capăt, aici - harul primit în dar.
Sfinții Părinți spun că aici pe pământ se află oameni care au păcătuit mult, care au cercarea vieții, dar care, atunci când s’au întors la Domnul, nu s’au mai abătut nici la dreapta, nici la stânga, ci au mers de-a dreptul spre Domnul. Și Sfântul Apostol Pavel, și Maria Egipteanca, și mulți alții, când s’au întors la Domnul, au rămas cu El. Noi încă nu am ajuns la această înălțime, pe noi încă ne atrage ceva aici, pe pământ. Acum suntem în odihnă, acum în luptă, dar puțini sânt cei ce dobândesc darul harului. Eu tare m’am minunat când am înțeles că puțini sânt monahii care primesc harul în dar și că mulți dintre oamenii din lume au primit acest har. Aproape acum un an a venit la mine un tânăr din Bania Luka, care se îndeletnicea cu rugăciunea lui Iisus. De puțină vreme un prieten de-al lui, care era căsătorit și avea copii, a învățat și el să se îndeletnicească cu rugăciunea lui Iisus. Mult m’am mirat când prietenul său a venit și mi-a spus cum inima i se roagă neîncetat și rugăciunea curge neîntreruptă. Acest tânăr era atât de luminat de bucurie, plin de o pace negrăită. El s’a încredințat pe sine, pe soția și pe copiii săi lui Dumnezeu și a dobândit în dar harul. Prietenul care la învățat rugăciunea nu a dobândit acest har, deși s’a rugat îndelung pentru a-l primi. Așadar, Domnul privește la inima noastră, iar când noi ne rugăm din inimă, Domnul de îndată ne mângâie.
Numai cei ce au primit harul în dar pot cunoaște starea sfinților și a îngerilor. Alții nu o pot cunoaște. Ne rugăm noi lui Dumnezeu și ne trudim, dar dacă cineva nu a dobândit harul nu poate înțelege starea îngerilor și a sfinților, căci acestea nu pot fi deslușite în cuvinte.
Staretul Tadei
de la Mănăstirea Vitovnița