Raspunsuri duhovnicesti +

[cristiboss56]

Origen, Din omiliile Evangheliei de la Luca, Omilia a XXI-a, V-VI, în Părinți și Scriitori Bisericești (1994), vol. 7, pp. 109-110
„Dumnezeu vrea să găsească în voi o cale pentru a putea intra în sufletele voastre și a rămâne acolo; pregătiți-I o cărare, precum este scris: Drepte faceți cărările Lui. Glasul celui ce strigă în pustie. Un glas strigă: Gătiți calea. Glasul începe și ajunge la urechi, apoi, după glas sau mai bine-zis deodată cu el, cuvântul intră în auz. În acest înțeles a propovăduit Ioan pe Hristos. Să vedem, acum, ce anunță glasul despre Cuvânt: Pregătiți calea Domnului. Ce fel de cale trebuie să pregătim noi Domnului? Este vorba despre o cale trupească? Cuvântul Domnului poate, oare, străbate o atare cale? Sau trebuie pregătită Domnului o cale lăuntrică și rânduită, în inima noastră, ca pe niște piste drepte legate între ele? Aceasta este calea pe care a intrat Cuvântul lui Dumnezeu, Care se așază în inima omenească, în stare să o cucerească.
Mare este inima omului și cuprinzătoare! Câtă putere cuprinde ea când este curată! Vrei să cu*noști mărimea și lărgimea ei? Ia aminte la îndrumarea dumnezeiască ce învață, căci El este Cel care zice: El mi-a dat cunoștința cea adevărată despre cele ce sunt, ca să știu întocmirea lumii și lucrarea stihiilor.”

[cristiboss56]

Rugăciunea este păzitoarea întregii înţelepciuni, pedepsitoare a mâniei, împilare a îngâmfării, curăţire a pomenirilor de rău, surpare a pizmei şi îndreptarea păgânătăţii la vieţuirea creştinească pe calea vieţii. Rugăciunea este virtutea trupurilor, ocârmuire a casei, bună aşezare a cetăţii, tăria împărăţiei, biruinţă în războaie asupra vrăjmaşilor, întemeiere a păcii.
Rugăciunea este pecetea fecioriei, credinţa bună a celor însoţiţi prin nuntă, armă călătorilor, apărătoarea celor ce dorm, îndrăzneala celor ce priveghează, bună aducere de roadă îmbelşugată a credincioşilor lucrători de pământ şi mântuire a celor ce înoată pe ape.
Rugăciunea este ajutătoare celor ce se judecă, a celor legaţi slăbire, eliberare, inimă bună a celor scârbiţi, dulceaţă celor ce se bucură, mângâiere celor ce plâng, praznic naşterilor, cunună celor însoţiţi şi înmormântare cuviincioasă celor ce adorm în Domnul. Nu este altă avere mai cinstită decât rugăciunea în toată viaţa oamenilor. De aceasta niciodată să nu vă despărţiţi sau să vă depărtaţi.
(Protosinghel Nicodim Măndiță, Învățături despre rugăciune, Editura Agapis, București, 2008, p. 55)

[cristiboss56]

- "CE AR DA OMUL ÎN SCHIMB PENTRU SUFLETUL SĂU, DACĂ LUMEA AR CÂȘTIGA ȘI SUFLETUL L-AR PIERDE"?

- "Căci de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, în neamul acesta desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului Se va ruşina de el, când va veni întru slava Tatălui său cu sfinţii îngeri" (Marcu 8, 38).

"Cel ce se lepăda de Mine înaintea oamenilor"...

- Cum înțelegem aceast mesaj hristologic?
..adică noi flirtăm favorabil curentelor moderne ale momentului în detrimentul atenției față de suflet și față de Hristos.

- Alegem viața mondenă și plină de provocări, apoi încercăm tot felul de experimente orientale, de la Dalai Lama cu învățătura tibetană, la expermimentele yoga ori radiestezie; şi toate gândirile acestea cu rădăcină asiatică care au în ele tot felul de goliri de sine, nirvană şi lucrări karmice;

-Curentele orientale, sunt mici încercari de impresie personală prin care îi demonstrăm lui Dumnezeu că nu-L cunoştem suficient ca și Creator a toate.

- Daca noi ne lepadăm de El înaintea omenilor şi El se va leapăda de noi înaintea Tatălui. Deci, când am murit, ne oprim din nou la acelaşi fenomen interesant.
Tradiţia populară Ortodoxa, a ceea ce înseamnă parcurgera drumului celui trecut în veşnicie de la casa lui personal, sau de la capela mortuară, până la momentul în care s-a acoperit în groapa la cimitir.

- Toatea acelea, dacă am adormit în nădejdea Învierii şi vieţii veşnice, sunt balsam pentru suflet, iar dacă am adormit în necredinţă şi în nemărturisire de Dumnezeu, prin propriile noastre fapte, ne osândim.

- Un om care nu s-a împărtăşit niciodată timp de un an, un om care nu se roagă, care nu se închină, care nu posteşte niciodată, nu intră în biserică, nu îi folosesc nici aceste ritualuri tradiţionale creştineşti cu absolut nimic, pentru că ele rămân simple regii şi dramaturgii nefolositoare- (pot folosi doar celor din nemul lor care au adormit și mai înainte).

- Doar suspinul, părerea de rău, milostenia, faptele bune, lacrimile, slujbele, pomenirea, numărul de metanii, numărul de rugăciuni pot ajuta celui răposat.

- Când ai adormit neîmpărtăşit şi nepregătit şi neîmpacat cu Dumnezeu, nu-ţi ajută nici un fel de lucrare liturgică a bisericii.
- Dar dacă eşti omul lui Dumnezeu şi te rogi, totul trece de la sine, luând iertare de la Dum ezeu, intră în normalitatea lucrurilor cu legile cerului și mântuirea.

https://www.youtube.com/watch?v=8Mlm...ature=youtu.be

[cristiboss56]

Fățărnicia
Sfântul Grigorie de Nyssa, Despre fericiri, Cuvântul VII, în Părinți și Scriitori Bisericești (1982), vol. 29, pp. 392-393
„Socotesc că patima invidiei și a fățărniciei e cu mult mai grea decât cea amintită (mânia); cu cât ceea ce e ascuns e mai rău decât ceea ce se vede. De fapt, dintre câini, ne temem mai mult de aceia care nu-și vestesc mânia prin lătrat și n-au înfățișare iscoditoare, ci întăresc neprevederea și negrija noastră printr-o înfățișare blândă și liniștită. Așa este patima invidiei și a fățărniciei celor care, înăuntru, în adâncul inimii, întrețin ura ca pe un foc ascuns, iar la vedere își dau cu fățărnicie înfățișarea prieteniei. (...)
De ce te împodobești cu masca prieteniei și a unei bunăvoințe prefăcute? De ce îl feliciți cu cuvinte de laudă, spunându-i să se bucure și să fie sănătos, dorindu-i cele potrivnice prin cele ascunse în suflet? Așa a făcut Cain care, înfuriat de bunul nume al lui Abel, plănuia din invidie omorârea lui, iar prefăcătoria s-a făcut călău; căci luând masca prieteniei și a vorbirii frumoase, îl duce la câmp, departe de ocrotirea părinților, apoi își descoperă invidia prin ucidere.”
Sfântul Grigorie de Nyssa, La titlurile Psalmilor, partea II, cap. XIII, în Părinți și Scriitori Bisericești (1998), vol. 30, p. 185
„…psalmistul spune că cel mai greu păcat este prefăcătoria, îmbrăcată în haina nepăsării și a iubirii de sine, dar care ascunde viclenia sub un pretext cinstit. De aceea pe cei vrednici dintre acești locuitori dreptul Judecător îi alungă ca pe niște străini. Să vină, dar moartea peste ei și să se pogoare la iad de vii (Psalmi 54, 16) ne spune psalmistul.”

[cristiboss56]

Dacă ai credintă si frică de Dumnezeu, te acoperă si Maica Domnului. Ai văzut câte minuni face ea. Dar tu să nu stai de vorbă cu gândurile. Dacă nu te învoiesti cu ele, nu ai păcat. Gândurile mai vin, dar nu sta de vorbă cu ele, nu le lua în seamă. Asa, gânduri si ispite poate ne vin si nouă; poate si mie mi-au venit niste gânduri dintr-astea. Dar dacă nu le bagi în seamă, ele pleacă... D'apoi tie, care mergi asa de rar la biserică si uiti să te rogi!
Să ne păzim cele cinci simturi, tată. Să-ti păzesti curătia, dar nu numai curătia trupească. Curătia este si a inimii, si a gândurilor. Roagă-te mereu. Si să nu te învoiesti, Doamne fereste, cu ceea ce îti spune gândul. Si când ai gânduri si patimi si ispite, gândeste-te la Maica Domnului si încearcă să-i cânti ei: "Vrednică esti...", că Maica Domnului te acoperă. Si dacă te-a păzit până acum, eu cred că o să te păzească si de acum înainte. Trebuie să te strecori în viată ca tiganul printre stropi - asa trebuie să ne strecurăm noi prin viata aceasta.
Trupul si diavolul trebuie înselati - spui: "Lasă, mai lasă anul ăsta"... si, până la anul celălalt, cine stie ce se poate întâmpla? Asa, tată... Nu vorbi cu gândurile. Spune-le: "Fugiti de-aici!" Numai atunci ai păcat, când stai si te gândesti: "cum să fac, cum să apuc..."
Părintele Paisie Olaru, Părintele Paisie de la Sihla

[cristiboss56]

Batrânul Amfilohie zicea: „Când omul se împărtăşeşte, primeşte forţă, este luminat, contemplă orizonturi largi, simte bucurie, funcţie de dispoziţia sa interioară şi de înflăcărarea sa. Unul simte bucurie şi odihnă, altul simte pace, celălat dorinţa de a se consacra lui Hristos şi o milă inefabilă pentru toţi. Personal, atunci când mă aflu foarte obosit, după Sfânta Împărtăşanie, mă simt odihnit, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat!”.
Această experienţă duhovnicească a Bătrânului Iacobare un interes aparte: „Când mi-am început viaţa preoţească în mănăstire, în afară de Ceasuri, era rânduită slujirea zilnică a Sfintei Liturghii. Începeam slujba noaptea şi terminam Liturghia înainte de a se face ziuă. Împărtăşindu-mă în fiecare zi cu Sfintele Taine, simţeam o aşa mare putere în mine, încât eram ca un leu. Sufletul meu ardea de o asemenea flacără dumnezeiască încât, toată ziua, nu-mi era nici foame, nici sete şi nu simţeam nici căldura, nici frigul. Neobosit, lucram de dimineaţa până seara. Chiar şi vara, când după masă părinţii se odihneau în chiliile lor, căutând un pic de răcoare, eu transportam pământ fertil şi îngrăşământ în grădinile pe care le cultivam în afara mănăstirii”.
Bătrânul Ieronim sublinia: „Cel ce se împărtăşeşte trebuie să simtă înainte frică de Dumnezeu, evlavie şi căinţă. Iar după împărtăşire trebuie să simtă pace, bucurie şi dorinţa de a nu vorbi cu nimeni”.
(IPS Andrei Andreicuţ, Mai putem trăi frumos?, Editura Renaşterea, Cluj-Napoca, 2012, pp. 133-135)