Raspunsuri duhovnicesti +

[cristiboss56]

Iubirea şi Adevărul sunt deofiinţă; cresc una prin cealaltă, se întrepătrund în infiniturile nesfârşite. Iubirea trăieşte prin Adevăr, iar Adevărul trăieşte prin Iubire. Dacă Iubirea are un limbaj, acesta e Adevărul; şi iarăşi, dacă Adevărul are o limbă, aceasta-i Iubirea. Cel ce are Adevărul are Iubirea. Adevărul nu poate trăi într-un suflet în care nu este sălăşluită Iubirea, fiindcă Iubirea este viaţa Adevărului, suflarea Adevărului şi inima Adevărului. Iubirea e cea care vădeşte ce-i din Adevăr în om: acolo unde nu e Adevărul, nu e Iubirea. Fără Adevăr, Iubirea şi-ar pierde vederea, s-ar afunda în întuneric şi ar ajunge oarbă; fără Iubire, Adevărul s-ar veşteji şi ar muri pentru totdeauna. Adevărul şi Iubirea sunt vasele sfinte de nesfărâmat ale harului, milei şi păcii lui Dumnezeu. Sufletul care le are, se umple îndată de harul dumnezeiesc. Fiindcă doar datorită Iubirii şi Adevărului ce sunt înlăuntrul omului, acestea trei sunt unite armonios. Iar darul acesta vine de la Preasfânta Treime. Dragostea crede totul, iartă totul, dar se bucură numai de Adevăr.
Cuviosul Iustin Popovici

[cristiboss56]

Smerenia este și calitatea de a face toate lucrurile mici, sau de rușine, tot așa ca pe cele mari și de cinste. Mândria împiedică a sluji aproapelui.
Smerenia este și calitatea Maicii Domnului și a Sfinților și în primul rând a lui Dumnezeu de a se uita la celălalt oricât de căzut ar fi, cu dragoste și înțelegere. Mândria împiedică a iubi.
Smerenia este și calitatea de a se pune mereu sub celălalt, în urma lui. Mândria se ridică deasupra tuturor și vrea să fie mereu prima.
Smerenia este și calitatea de a mulțumi lui Dumnezeu pentru toate. Mândria nu arată recunoștință întrucât crede că toate i se cuvin.
Smerenia asumă și poartă și greșeala aproapelui. Mândria nu-și vede nici măcar propria cădere.
Smerenia este și calitatea iubirii de a se dărui necondiționat. Mândria impune condiții pentru orice dăruiește, oferă numai pentru a subjuga. Fiind lipsită de dragoste, mândria ia întotdeauna mai mult decât oferă, când împrumută pe alții, dobânda mândriei este maximă.
Smerenia nu se îndreptățește niciodată când greșește. Esența ascunsă a mândriei este și îndreptățirea de sine în păcat: n-am știut, n-am putut, n-am fost eu, etc.
Smerenia umblă numai întru ascultare, mai ales față de duhovnic, dar și față de ceilalți. Mândria este neascultătoare, își făurește singură lumi imaginare.
Smerenia mult iubește fecioria și întreaga cugetare. În căsnicie, se dăruiește desăvârșit celuilalt. Mândria caută curvia și desfrânarea, iar dacă se înfrânează, cade în extrema cealaltă, ucigând toată dragostea, închizându-se egoist în sine,
Smerenia întotdeauna se tăinuiește pe sine, ascunde binele pe care îl face. Mândria vrea să se arate tuturor imediat, căutând lauda cu orice preț pentru orice faptă și pentru orice măruntă izbândă. Smerenia, așadar, este și calitatea pisicii de a ascunde șoricelul pe care l-a prins, din rușine pentru biata făptură. Mândria determină pisica să arate șoricelul la toată casa, iar mai apoi, desigur, tuturor vecinilor din sat.
Smerenia se osândește pe sine întru toate: ea strălucește ca un diamant numai în gunoiul ocărilor și a osândirii de sine. Mândria fuge ca de foc de gândul: „sunt rău, sunt păcătos, am greșit”
Smerenia nu deznădăjduiește niciodată, stă neclintită pe temelia dragostei. Mândria, fiind goală pe dinăuntru, repede cade în extrema deznădejdei: se și înalță foarte repede în văzduhul închipuirii, dar și se scufundă la fel de repede în mocirla patimilor.
Pământul smereniei arat cu rugăciunea și cu ascultarea este proaspăt, bun, curat, roditor: nu este nici arid ca deșertul mândriei, nici mocirlos ca deznădejdea patimilor. Nici bolovănos ori argilos, ca ogoarele și țarinile care încă nu au fost curățate de patimi și păcate.
Smerenia cea adâncă – atotsmerenia – este un atribut al lui Dumnezeu Ea este altfel, de negrăit. Smerenia relativă, ascetică și comparativă, omenească, este nedesăvârșită, încă se compară cu ceilalți, chiar dacă spune: „Eu sunt cel mai rău dintre toți”. Smerenia lui Dumnezeu este Absolută. Mândria, inițial, a fost o trăsătură firească a omului, dar ea a fost deformată prin cădere: „prin fire avem înclinare de a ne mândri, dar împotriva dracilor;” (Sf. Ioan Scărarul, Scara, pp. 361-362 „Despre dreapta socoteală bine deosebitoare”)
Smerenia crede în posibilitatea de îndumnezeire a omului prin har, în comensurabilitatea ipostatică a persoanei omului cu Dumnezeul Treimic. Mândria neagă potențialul de îndumnezeire al omului, căzând astfel într-un act de sinucidere metafizică. Dacă totuși afirmă acest potențial, o face ca îndumnezeire de sine, ca autoîndumnezeire, fără Dumnezeu.
Smerenia își iubește și vrăjmașii, întrucât noi toți suntem una, un singur Adam. Mândria este întotdeauna răzbunătoare, egoistă, individualistă.
Smerenia este întotdeauna personală, ipostatică. Mândria este fie impersonală, fie suprapersonală.
V.C.Dragan

[cristiboss56]

Frati crestini,

Pe langa rugaciunea noastra obisnuita, mai este un fel de rugaciune de chemare a numelui Domnului, numita rugaciunea lui Iisus, rugaciunea mintii sau rugaciunea inimii.

Este o rugaciune scurta, plina de putere, care vine de la Mantuitorul Hristos si de la Sfintii Apostoli, cuprinsa in aceste cuvinte : ” Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul !”

Aceasta rugaciune scurta o putem spune oriunde si oricand, stand sau mergand – si in viata, moderna, in aceasta graba a vietii, cand n-avem timp de rugaciune indelunga -, in camera noastra in fata icoanelor si a candelei aprinse.

Putem spune aceasta rugaciune in orice loc si in orice timp din viata noastra si in scoala si in magazin si in fabrici si in ateliere, o putem rosti in taina inimii noastre. Si Iisus Hristos, Care-i prezent in viata noastra intotdeauna, ne asculta aceasta rugaciune, care este inchinata numelui Lui plin de putere.

La multi dintre dumneavoastra aceasta rugaciune va este cunoscuta. Cunosc persoane multe, tineret mai, ales, dar si mai in varsta, care o spun si sunt avansati in rugaciune. Noi avem temeiul in cuvintele Mantuitorului, Care zice : Orice veti cere de la Tatal in Numele Meu, voi face, ca sa se mareasca Tatal intru Fiul. Si iarasi : De veti cere ceva in numele Meu, Eu voi face.

Aceasta rugaciune se numeste rugaciunea lui Iisus, pentru ca in miezul ei este numele Domnului nostru Iisus Hristos, nume plin de putere, asa cum am mai spus.

Rugaciunea inimii se mai numeste si rugaciunea mintii. A mintii, pentru ca in prima ei faza se rosteste cu mintea, si a inimii pentru ca dupa multa vreme de rostire a rugaciunii acesteia, atenta rugaciune cu mintea, coboara in inima. Ea este de obicei rugaciunea care este la indemana oricui, si se poate rosti in doua feluri : asa cum vorbim, mai ales cand lucram ceva sau cand mergem, si in ritmul respiratiei, cand stam pe un scaunel avand capul putin aplecat spre stanga si cu doua degete de la mana dreapta tinute usor peste haina, deasupra locului inimii, pe partea stanga si asa rostim rugaciunea aceasta : tare, soptit sau incet.

Rugaciunea lui Iisus, de chemare a numelui Domnului, se cere a fi rostita neincetat, ziua si noaptea si in orice loc si in orice lucrare ne-am afla. Practic insa, mai ales pentru incepatori, este greu a fi rostita neincetat. Si de aceea, ea poate fi rostita alternativ cu cele sapte Laude ale Bisericii, din care este bine sa nu lipseasca Rugaciunile diminetii si Rugaciunile de seara, Paraclisul si Acatistul Maicii Domnului si, de asemenea, Acatistul Mantuitorului, care este legat de numele Domnului, cu toate atributele aduse Mantuitorului Hristos in cadrul rugaciunii obstesti.Mai ales pentru personalul manastiresc, este bine ca rugaciunea mintii sa fie rostita de patru-cinci ori pe zi, cate cincisprezece minute de fiecare data. Dar fara indoiala, aceasta rugaciunea poate fi rostita si de laici, de oricare dintre dumneavoastra, dupa ravna fiecaruia, macar de trei ori din cele 24 de ore, de cate cincisprezece minute macar de fiecare data.
Aceasta sfanta rugaciune se cuvine sa fie facuta cu binecuvantarea si sub supravegherea duhovnicului, care de obicei o si practica. Ea are menirea sa ne ajute a ne curati mintea si inima de gandurile si de poftele netrebnice; lucru ce nu se poate infaptui decat cu chemarea numelui Domnului, chemarea deasa a acestui nume, care, ca un foc ceresc, arde asemenea necuratiile noastre interioare.
Sa ne ajute Bunul Dumnezeu sa atingem si acest sfant ideal, de unire a mintii cu inima, de fapt unirea noastra cu Dumnezeu. Atunci lupta cu noi insine se usureaza, sfanta rugaciune se rosteste neincetat in inima ziua si noaptea, dupa cuvantul din Cantarea cantarilor, care spune: Eu dorm, dar inima mea vegheaza. Bucuriile duhovnicesti intrec orice bucurii pamantesti. Dragostea de Dumnezeu, a sfintei Sale porunci, este cu adevarat mare, cu greu de talmacit in cuvinte omenesti! Pana atunci insa sa rostim cu smerenie, cu staruinta si cu dragoste, cu timp si fara timp, cu incredere in Dumnezeu si cu dor, aceasta sfanta rugaciune:

” Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul !”. Amin.

Părintele Arhimandrit Sofian Bughiu

[cristiboss56]

Ce este slăbănogeala? Muşchii nu îşi mai fac datoria. Atunci, omul nu mai poate să-şi mişte degetele, gâtul, capul, picioarele, nu poate să vorbească, nu poate să mănânce. Şi ai lui îl poartă, îl duc, îl aduc. E o greutate... Toţi ştim că, atunci când cineva între noi este bolnav, este mai greu pentru familie, decât pentru bolnav.
De aceea şi unii dintre noi ne rugăm şi spunem: „Doamne, ajută-mă să nu cad la pat şi să fac supărare copiilor, nepoţilor mei, alor mei!”. Chiar şi Biserica se roagă mai întâi pentru sănătatea oamenilor, şi abia pe urmă pentru mântuirea lor.
Să fiţi atenţi şi să sesizaţi lucrul acesta: „Pentru sănătatea şi mântuirea lor”. Nu spunem: „Pentru mântuirea şi sănătatea lor”. De ce? Pentru să starea de sănătate este o stare de mulţumire şi dă posibilitatea acestor mădulare ale Bisericii, care suntem noi, să laude pe Dumnezeu, să facă voia lui Dumnezeu şi, în sfârşit, să fie plăcuţi lui Dumnezeu.
(Preot Nicolae Tănase, Să nu-L răstignim iarăşi pe Hristos, Editura Agaton, Făgăraș, 2011, p. 44)

[cristiboss56]

Indreptăţirea lipsită de ruşine este trăsătura păcătoşilor nepocăiţi.” Pârâtul pare că are dreptate în pricina sa, iar când vine pârâşul, atunci se ia la cercetare (Pilde 18, 17). Sfântul Ioan Gură de Aurtâlcuieşte: „Este cu putinţă ca omul evlavios să-l osândească pe celălalt? Dacă îl osândeşte mai este evlavios? Nu!”. Şi lămureşte: „Odată, spre seară, sculându-se Davind din pat şi plimbându-se pe acoperişul casei domneşti, a văzut de pe acoperiş o femeie scăldându-se, şi femeia aceasta era foarte frumoasă (II Regi 11, 2).
Şi David a căzut în ispită şi a păcătuit cu ea. Când s-a pocăit, şi-a mărturisit păcatul pe faţă şi limpede: [...] Am păcătuit înaintea Domnului (II Regi 12, 12). Sigur că David ar fi putut să se îndreptăţească pe sine şi să spună: „Am păcătuit pentru că am văzut-o pe femeie dezbrăcându-se în faţa mea, spălându-se în faţa ochilor mei”. Ştia, însă, că acestea erau îndreptăţiri de sine, şi a primit iertare de la Domnul. Şi noi să spunem Domnului limpede: „Am păcătuit!”.
(Arhimandritul Vasilios Bacoianis, Duhovnicul şi spovedania, Editura Tabor, Bucureşti, 2012, p. 46)

[cristiboss56]

Trebuie să-I mulţumim pentru toate Domnului, Care pe drept ne trimite osteneli spre răbdare, iar răbdarea pentru noi este mai bună decât mângâierea ce înalţă sufletul. (Sfântul Moise)
Lui Dumnezeu Îi este foarte plăcut ceea ce se face cu binecuvântare, de aceea şi noi trebuie să trăim aşa încât fiecare trebuşoară a noastră să fie binecuvântată.(Sfântul Antonie)
Fără binecuvântare nu trebuie să facem nimic. Dacă oamenii din lume, pentru lucrurile lor mai mult sau mai puţin importante, cer sfatul oamenilor mai pricepuţi, cu atât mai mult călugărul trebuie să petreacă în ascultare. (Sfântul Varsanufie)
Treptele fericirii sunt diferite, în funcţie de meritele fiecăruia: unii vor fi împreună cu Heruvimii, alţii cu Serafimii şi aşa mai departe, iar noi de-am fi numai în rândul celor mântuiţi. (Sfântul Varsanufie)
Domnul Dumnezeu, întru adâncul înţelepciunii Sale nepătrunse de noi, nu întotdeauna îndeplineşte pe dată cererile noastre, ci le amână pentru un timp, însă nici un lucru bun, săvârşit în numele Lui, nu rămâne nerăsplătit. Dacă nu îi răsplăteşte pe părinţi, atunci îi răsplăteşte din belşug pe copiii şi urmaşii lor, căci Domnul nostru este drept şi nu există nedreptate întru El. (Sfântul Antonie)
(Ne vorbesc Stareţii de la Optina, Editura Egumeniţa, 2007, pp. 6-7; 10-11)

[cristiboss56]

O, fraţii mei, cad în genunchi şi vă rog: credeţi în Dumnezeu, credeţi că Duhul Sfânt Cel ce dă mărturie despre El în toate bisericile şi în sufletul meu.

Duhul Sfânt este iubire; şi această iubire se revarsă în toate sufletele sfinte care sunt la Dumnezeu, şi acelaşi Duh Sfânt este pe pământ în sufletele care iubesc pe Dum*nezeu.

În Duhul Sfânt, toate cerurile văd pământul şi aud ru*găciunile noastre şi le duc la Dumnezeu.

Domnul este milostiv; sufletul meu ştie aceasta, dar nu poate să o descrie. El este foarte blând şi smerit, şi atunci când sufletul îl vede, se preschimbă în întregime în iubire de Dumnezeu şi aproapele şi se face el însuşi blând şi smerit. Dar dacă omul pierde harul, atunci va plânge ca Adam la izgonirea din rai. El hohotea şi întreaga pustie auzea suspinul său; lacrimile lui erau amare de întristare şi ani mulţi le-a vărsat el.

Tot aşa şi sufletul care a cunoscut harul lui Dumnezeu, atunci când îl pierde, tânjeşte după Dumnezeu şi spune: „Sufletul meu tânjeşte după Dumnezeu şi îl caut cu la*crimi”.

Sunt un mare păcătos, dar am văzut marea iubire şi milostivire a Domnului faţă de mine.

În anii când eram flăcău mă rugam pentru cei ce mă ocărau; spuneam: „Doamne, nu le socoti lor păcatele lor faţă de mine”. Dar, deşi iubeam să mă rog, totuşi n-am scăpat de păcat. Domnul însă nu şi-a adus aminte de pă*catele mele şi mi-a dat să iubesc oamenii, şi sufletul meu doreşte ca lumea întreagă să se mântuiască şi să fie în îm*părăţia cerurilor, să vadă slava Domnului şi să se desfăteze de iubirea lui Dumnezeu.

Judec după mine însumi: dacă Domnul m-a iubit atât, aceasta înseamnă că pe toţi păcătoşii El îi iubeşte ca şi pe mine.
Sfantul Siluan Athonitul