Cuvant pentru suflet !

[cristiboss56]

DE AI PĂCĂTUIT, SPUNE CU UMILINŢĂ ŞI ZDROBIRE DE INIMĂ:
„Milueşte-mă Dumnezeule după mare mila Ta…”
De vrei greşi cu ceva în faţa lui Dumnezeu (şi noi greşim cu prisosinţă în fiecare zi), spune îndată în inimă, cu credinţă în Domnul, îngemănând strigătul inimii cu o conştiinţă smerită şi cu asumarea păcatelor, Psalmul 50 “Milueşte-mă Dumnezeule, după mare mila Ta”, spune-l până la capăt. Dacă după ce l-ai spus o dată n-ai simţit nimic, încearcă a doua oară, dar rosteşte-l cu şi mai multă căldură a inimii, cu şi mai mare simţire şi îndată ţi se va umple sufletul de lumină, de mântuire şi pace de la Domnul.
Fă aşa mereu, cu inimă zdrobită. Este un mijloc de toateă nădejdea, experimentat, de a te împotriviă păcatului. Dacă nu vei primi uşurare, înseamnă că tu eşti de vină, că nu te-ai rugat cu inimă zdrobită, cu smerenie, că n-ai fost ferm convins că Dumnezeu îţi va da iertare păcatelor şi că eşti slab, nu te poţi dezlega de păcat.
Doamne, fac mărturie înaintea Ta că energia şi sănătatea, vigoarea fizică şi spirituală nu pot fi obţinute trăind tot timpul într-o casă de vacanţă sau în pădure, ci la Tine, în biserică şi mai cu seamă în timpul Liturghiei şi prin Dătătoarele de viaţă Tale Taine! O, suprema fericire a Sfintelor Taine! O, minunată şi veşnică pronie dumnezeiască, cea care dai mântuire şi îndumnezeire prin Sfintele Taine! O, preaînchipuire a vieţii veşnice prin Sfintele Taine!
Câte binefaceri nu mi-a adus până acum credinţa în Hristos! Nu le ştiu numărul şi nu voi vorbi despre fiecare în parte, ci numai despre una: de câte ori nu mi-a adus linişte, nu mi-a scos sufletul din tulburare, nu mi-a alungat patimile! De câte ori nu mi-a îndreptat pornirile strâmbe ale inimii, de câte or nu m-a curăţat de păcate, nu mi-a scăpat sufletul de moarte! Cât de apropiat este Domnul de omul credincios! El ne este ca aerul, ca respiraţia inimii şi a sufletului nostru.
(Sfântul Ioan de Kronstadt – Viaţa mea în Hristos)

[cristiboss56]

Nu te lăsa de rugăciune chiar de ţi-e sufletul trândav şi scârbit. Şi chiar de-ţi pare că te rogi cu vorbe străine şi de neînţeles, rămâi la rugăciune. Că dracii le înţeleg şi se îndepărtează.Stăruie bărbăteşte în rugăciune, în duh de căinţă. Rabdă până la capăt, cum au răbdat mucenicii. E şi asta o cruce pe care o ai de dus. Dacă, din mila lui Dumnezeu, rugăciunea curge de la sine, şi ţi-e uşor s-o faci, şi sufletul ţi-e plin de bucurie, unde e vrednicia ta? La greu se arată cât eşti de puternic şi cât de drag ţi-e Dumnezeu. Mereu e în rugăciune o parte de trudă omenească. Şi la început e plugărie plină de osteneală. Dar vine apoi harul şi-o face uşoară. Uşurinţa la rugăciune semeţeşte. Vezi să n-ajungi ca omul din Evanghelie, căruia stăpânul îi iartă datoria, iar el, neiertător, îşi strânge datornicii de gât.
Jean-Claude Larchet

[cristiboss56]

Cât de anevoios e drumul de la iubire la fericire?
Arhimandrit Teofil Părăian
Niciodată nu-i omul atât de fericit, decât atunci când se ştie iubit şi când iubeşte, când îşi revarsă iubirea din sufletul său.
Toată credinţa noastră, toată rânduiala noastră de rugăciune, toate slujbele noastre ‒ sunt dătătoare de lumină, dătătoare de bucurie: „Toate de lumină s-au umplut: şi cerul, şi pământul, şi cele de dedesubt! Deci să prăznuiască toată făptura Învierea lui Hristos, întru care s-a întărit! Cerurile, după cuviinţă, să se veselească, şi pământul să se bucure! Şi să prăznuiască toată lumea cea văzută şi cea nevăzută, că Hristos a înviat, Veselia cea veşnică!”.
Ce-i Hristos? „Veselia cea veşnică”! Ce-i Evanghelia? Dătătoare de nădejde şi de bucurie! Ce-i creştinismul? Religie a bucuriei, religie a iubirii! Toate acestea le-am spus ca să putem face legătura între iubire şi bucurie. Niciodată nu-i omul atât de fericit, decât atunci când se ştie iubit şi când iubeşte, când îşi revarsă iubirea din sufletul său.

[cristiboss56]

Într-o zi vei înțelege că sunt persoane care nu te vor trăda niciodată, dar pentru asta va trebui să treci prin foarte multe trădări. Într-o zi vei înțelege că luciul exterior este un nimic în comparație cu frumusețea interioară. Pentru că tot ce e în exterior – va rămâne să lucească până la prima ploaie, dar frumusețea interioară va pâlpâi veșnic. Într-o zi vei înțelege că toate formulele și aforismele culese din lumea exterioară sunt cuvinte goale care nu te vor dezmorți niciodată. Adevărurile la care ai ajuns prin proapria experiență și suferință sunt mult mai importante. Într-o zi vei înțelege că bunătatea, afecțiunea, blândețea și grija – sunt o manifestare a puterii interioare, și nu a slăbiciunii. Cineva nu se mulțumește cu o singură femeie și atunci o caută pe a patra sau a zecea. Pe când altuia nu-i ajunge o viață – pentru a o iubi pe cea unica.
Konstantin Habensky

[cristiboss56]

Aţi văzut, fără îndoială, o dramă al cărei erou principal nu se arată de la început, ci mai târziu, dar toate personajele care se arată pe scenă înainte de eroul principal îl aşteaptă pe acesta, îl vestesc pe acesta; tot ce se întâmplă anunţă venirea lui. La fel şi în uriaşa dramă a întregii lumi: toţi L-au aşteptat şi toţi L-au prevestit pe măreţul Mesia, eroul principal. Şi prorocul Îl numeşte astfel, grăind: „şi va ieşi Domnul ca un viteaz... şi se va arăta slava Domnului, şi tot trupul o va vedea” (Isaia 42, 13 și 40, 5). Aşa a fost prezis cu multe sute de ani mai înainte, aşa a fost prezis, aşa s-a şi întâmplat, fiindcă dimensiunile dramei lui Hristos, atât în timp, cât şi în spaţiu, sunt mai mult decât colosale.
Citiţi pilda Lui despre vierii cei răi (Matei 21, 33). Ea vă va lămuri mai bine decât mine, cel muritor. Şi ascultaţi mărturia Domnului despre Sine Însuşi: „Amin, amin zic vouă: mai înainte de Avraam, Eu sunt” (Ioan 8, 58); iar Avraam s-a născut cu câteva mii de ani înaintea Lui. Încă o mărturie mai ascultaţi din propria Lui gură, şi anume când evreii L-au întrebat: „cine eşti Tu?”, Iisus le-a zis: „Începutul” (Ioan 8, 25). Aşa Îl numeşte şi cel de-al patrulea Evanghelist, zicând: „la început a fost Cuvântul” (Ioan 1, 1).
În fine, în viziunea apocaliptică a lui Ioan, El Însuşi spune despre Sine din Ceruri: „Eu sunt Alfa şi Omega, Începutul şi Sfârşitul, Cel ce este şi Cel ce era, şi Cel ce va veni... şi am fost mort şi, iată, sunt viu în vecii vecilor, amin; şi am cheile iadului şi ale morţii” (Apocalipsa l, 8, 18).
Vedeţi, deci, că înainte de Hristos tot Hristos a fost, şi după Hristos tot Hristos. Iar cu privire la faptul că El Se va arăta la sfârşit cu putere şi slavă mare, citiţi în Sfânta Evanghelie şi în Apocalipsă: va veni iarăşi pentru a pune capăt acestei drame a lumii, căreia tot El i-a pus şi începutul. Veţi spune: mare este taina aceasta! Dar fluturele este, oare, o taină mică? Cu cât mai mult Ziditorul fluturelui! Pace dumneavoastră şi bucurie de la Hristos Domnul!
Sfântul Nicolae Velimirovici, Răspunsuri la întrebări ale lumii de astăzi !

[cristiboss56]

Cât aş dori, bucuria mea, ca tu să afli acest izvor de har şi să te întrebi neîncetat: „Este Duhul Sfânt cu mine?”. Dacă este, slăvit să fie Domnul! Nu trebuie să fiu neliniştit, chiar dacă judecata cea din urmă ar fi mâine, eu sunt gata. Căci scris este: ”în ce stare te voi găsi, în aceea te voi judeca„.
Dacă însă n-ai certitudinea că eşti în Duhul Sfânt, trebuie să afli pricina pentru care te-a părăsit şi să-L cauţi fără răgaz până ce-L vei găsi din nou, pe El şi harul Său. Trebuie urmăriţi vrăjmaşii care ne împiedică de a merge înspre El până la înfrângerea lor definitivă. Proorocul David a zis: „Urmări-voi pe vrăjmaşii mei şi-i voi prinde pe dânşii şi nu mă voi întoarce până ce se vor sfârşi. Îi voi zdrobi pe ei şi nu vor putea să stea, cădea-vor sub picioarele mele” (Psalmul 17,41-42).
Aşa trebuie să fie. Neguţătoriţi cu virtuţile. Împărţiţi darurile harului celor ce le cer, călăuzindu-vă după următorul exemplu: o lumânare aprinsă nu îşi pierde din lumină dacă din ea se aprinde alta. Dacă aceasta este proprietatea focului pământesc, ce să zicem de focul harului Sfântului Duh? Bogăţia pământească împărţită se împuţinează.
Bogăţia cerească a harului se înmulţeşte la cel ce o împarte. A spus lucrul acesta Însuşi Domnul în convorbirea cu samarineanca: „Oricine bea din apa aceasta va înseta iarăşi; dar cel care va bea din apa pe care i-o voi da Eu nu va înseta în veac, ci apa pe care i-o voi da Eu se va face în el izvor de apă care curge spre viaţă veşnică” (Ioan 4,13-14).
Sfântul Serafim de Sarov

[cristiboss56]

Cu cât mai repede aţi dobândit o virtute, cu atât mai uşor o veţi pierde iară. Cu cât mai greu şi ostenitor aţi dobândit-o, cu atât mai neclintit veți rămâne. Întocmai ca acel dovleac care s-a făcut mare şi care-i spunea copacului:
- Ai văzut cât am crescut în câteva zile? Tu eşti acolo de ani mulţi şi aproape că nu ai crescut!
- Da, răspunde copacul, dar tu încă nu ai cunoscut furtunile, valurile de căldură şi perioadele de frig!
La puţin timp după aceea, dovleacul s-a uscat, iar copacul a rămas unde era.
Aşijderea este omul duhovnicesc. În vreme de furtună sau în vreme liniştită rămâne acelaşi. De ce? Pentru că o lungă perioadă de timp a creat stabilitatea. Când omul acesta a început să renunţe la lume, starea lui duhovnicească era instabilă. Însă, cu timpul, dumnezeiescul har a lucrat progresiv la mântuirea şi la izbăvirea lui de patimi. Astfel, o persoană are trebuinţă să facăeforturi în ziua de azi, iar harul lui Dumnezeu va începe să lucreze de la sine a doua zi.
Apoi, nu veţi avea trebuinţă să vă osteniţi să aveţi gânduri bune. Harul care va sălăşlui în voi va fi cel care le va aduce în minte, fără străduinţa voastră. După aceea, veţi vedea taine mari! Veţi dobândi, ca să spun aşa, prezenţa în minte a morţii sau o altă aducere-aminte binefăcătoare. Atunci când vă veţi trezi şi veţi începe să deschideţi ochii, în loc să vă simţiţi încă adormit, veţi fi sporit. Veţi fi trecut deja prin toatătaina vederii de Dumnezeu şi veţi zice: „Dar cum s-a săvârşit aceasta, atâta timp cât eu abia de mă ridic? Cum s-a săvârşit, oare, aceasta?”. Dumnezeiescul har lucrează prin el însuşi, el este rezultatul unui obicei de lungă durată. Un obicei bun însoţit de dumnezeiescul har devine o a doua fire.
Acelaşi lucru se petrece, însă, și cu păcatul: treaz sau adormit, un om păcătos se gândeşte tot timpul la rău. Când păcatul este întărit de un obicei vicios şi prin diavol, acesta devine un rău permanent.
(Gheronda Efrem Sinaitul din Sfântul Munte)