Cum scap de singuratate?

[Jonnyw2013]

Noi, cei care am trăit în lagărele de concentrare, ne amintim de aceia care treceau din
baracă în baracă, mângâindu-i pe ceilalţi, dăruindu-le ultima lor îmbucătură de
pâine. Vor fi fost puţini la număr, dar ei ne dau îndeajuns de multe dovezi că omului
i se poate lua totul, mai puţin un lucru: ultima dintre libertăţile umane - respectiv
aceea de a-şi alege propria atitudine într-un anumit set de împrejurări date, de a-şi
alege propriul mod de a fi.

Și întotdeauna trebuiau făcute alegeri. Fiecare zi, fiecare ceas ne ofereau şansa de a
lua o decizie, o decizie care determina dacă te supuneai sau nu acelor puteri ce
ameninţau să te jefuiască de propriu-ţi sine, de libertatea ta lăuntrică; care
determinau dacă deveneai o jucărie la dispoziţia împrejurărilor, renunţând la
libertate şi demnitate, fiind modelat după chipul și asemănarea deţinutului tipic.

Privite din acest punct de vedere, reacţiile sufleteşti ale tovarăşilor de lagăr trebuie să
ne apară ca fiind mai mult decât o simplă expresie a anumitor condiţii fizice şi
sociologice. Chiar dacă unele condiţii, precum lipsa de somn, hrana insuficientă şi
alte poveri sufleteşti, pot să ne sugereze că deţinuţii erau constrânşi să reacţioneze
într-un anumit fel, la o ultimă analiză ne devine limpede că genul de persoană care
ajungea să devină deţinutul era rezultatul unei DECIZII lăuntrice, nu doar rezultatul
influenţelor lagărului asupra sa. De aceea, în mod fundamental, orice om, chiar și
atunci când se găseşte în astfel de împrejurări, decide ce urmează să devină -
sufleteşte şi spiritual. El îşi poate păstra demnitatea umană chiar şi într-un lagăr de
concentrare. Dostoievski spunea cândva: „Există un singur lucru de care mă tem: să
nu fiu vrednic de suferinţa mea”. Cuvintele acestea mi-au venit deseori în minte
după ce i-am întâlnit pe martirii aceia, al căror comportament în lagăr, a căror
suferinţă şi moarte au dat mărturie despre faptul că ultima noastră libertate, cea
lăuntrică, nu se poate pierde. Despre ei se poate spune că au fost vrednici de
suferinţele lor; modul în care le-au îndurat a fost o veritabilă realizare lăuntrică.
Tocmai această libertate spirituală - care nu ne poate fi luată – este aceea care dă sens
şi rost vieţii noastre.

O viaţă activă este menită să îi dea omului şansa de a crea valori muncind în mod
creativ, în timp ce o viaţă pasivă, care să îi aducă bucurie, îi oferă şansa de a se simţi
împlinit contemplând frumosul, bucurându-se de artă sau de natură. Dar există un
scop chiar şi în genul acela de viaţă11 care, fiind lipsită atât de munca creatoare, cât şi
de bucuria contemplării, nu îi lasă omului decât o singură posibilitate pentru un înalt
comportament moral, respectiv prin atitudinea pe care acesta o are faţă de propria-i
existenţă, faţă de existenţa ce-i este restricţionată de forţe externe. Lui îi este
interzisă atât viaţa creativă, cât şi cea de desfătare. Dar nu numai creativitatea şi
plăcerea au sens. Dacă e ca viaţa să aibă un rost, atunci trebuie să existe deopotrivă
un sens şi în suferinţă. Suferinţa face parte din viaţă şi este de nedezrădăcinat din ea,
precum soarta şi moartea. Fără suferinţă şi moarte, viaţa omului nu este întreagă.