Raspunsuri duhovnicesti +

[cristiboss56]

Harul poartă sufletul, precum o mamă îşi poartă pruncul. Când copilul, în loc să se uite după mamă, începe să se uite ştrengăreşte după altele, mama lasă copilul singur şi se ascunde. Observând că e singur, copilul începe să ţipe şi să-şi strige mama… Mama se iveşte iarăşi, ia copilul în braţe… şi copilul se strânge şi mai tare la pieptul ei. La fel face şi harul. Când sufletul îşi ia nasul la purtare şi uită că este purtat şi că se menţine prin har, atunci harul se retrage… şi lasă sufletul singur… De ce? Pentru ca sufletul să se dumirească, să simtă nenorocirea retragerii harului şi să înceapă a se lipi mai strâns de el şi să-l caute. O astfel de retragere nu se datorează mâniei, ci iubirii educative a lui Dumnezeu şi se numeşte retragere povăţuitoare.
Harul Sfântului Duh îl dobândim odată cu Sfintele Taine ale Botezului și Mirungerii. Prin participarea la cultul divin al Bisericii noastre, prin rugăciune, prin luptă duhovnicească și prin lucrarea virtuților harul se păstrează și devine lucrător în noi. Un mijloc bun pentru atingerea acestui scop este și rugăciunea inimii, care atrage Duhul Sfânt și, în același timp, constituie rodul harului.
„Învățături și scrisori despre viața creștină” – Sf. Teofan Zăvorâtul

[cristiboss56]

Cum şi-a început Mântuitorul misiunea? Exact cu aceleaşi cuvinte cu care propovăduia şi Sfântul Ioan Botezătorul, proclamând Împărăţia Cerurilor: „Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat Împărăţia Cerurilor!” Proclama Împărăţia Cerurilor, punea bazele Împărăţiei Cerurilor. Şi aşa cum am auzit, a început ca pentru această Împărăţie să cheme la lucrare oameni destoinici. A chemat pe primii Săi patru apostoli.
Ne spune evanghelistul Matei că i-a chemat pe Petru şi pe Andrei, apoi pe Iacob şi pe Ioan. Sfintele Evanghelii se completează una pe alta. Dacă citim cu atenţie Sfânta Evanghelie după Ioan vom vedea că, de fapt, Petru şi Andrei s-au mai întâlnit odată cu Domnul Iisus Hristos. Şi, primul care l-a întâlnit, a fost Sfântul apostol Andrei. Atunci când Ioan Botezătorul propovăduia mulţimilor şi L-a văzut pe Domnul Iisus Hristos, arătând înspre El a zis: „Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatele lumii”! Atunci Andrei, cu încă unul dintre ucenicii lui Ioan, au mers după Domnul Iisus Hristos şi au rămas seara la El. Sfântul Andrei a alergat la fratele său Petru şi i-a zis: „L-am găsit pe Hristos!”
Iată deci că cei doi mai avuseseră o întâlnire cu Domnul Iisus Hristos. Acum erau la pescuit lângă Capernaum, pe Marea Galileii, şi Domnul Iisus Hristos i-a chemat să-i facă „pescari de oameni”. I-a chemat să-i facă mari demnitari în Împărăţia Cerurilor, în Împărăţia Sa. Şi, ne spune evanghelistul, Domnul străbătea toată Galileea învăţând în sinagogile lor, propovăduind Evanghelia Împărăţiei Cerurilor. Proclamă o nouă ordine: o ordine absolut armonioasă, frumoasă, veşnică, neapusă. Proclamă Împărăţia Cerurilor şi tămăduieşte toată boala şi toată neputinţa în popor.
Sfântul Chiril al Ierusalimului, tâlcuind numele Domnului Iisus Hristos, zicea că evreii înţeleg prin „Mesia”, adică prin „Hristos”, pe Cel ce vine şi ridică păcatele lumii, pe Cel ce ne împacă cu Dumnezeu, pe Cel ce ne mântuieşte din moarte şi din iad. Dar grecii înţeleg prin acest nume de „Hristos”, de „Mesia”, de „Uns” mai ales pe Cel ce tămăduieşte. El tămăduieşte toată boala şi toată neputinţa din popor. Pentru că, de fapt, suferinţa vine din păcat. Păcatul este boala sufletului.
Iată că Domnul Iisus Hristos tămăduia toată boala şi toată neputinţa în popor. El este doctorul cel mare. El îi vindeca pe toţi, şi mulţimile alergau la El.
Să reţinem esenţialul: Domnul Hristos ne binevesteşte apropierea Împărăţiei Cerurilor în care, însă, nu putem intra nepocăiţi, nepregătiţi, necurăţiţi, nesfinţiţi. Această lucrare e definită de Sfântul Ioan Damaschinul ca fiind „întoarcerea de la păcat la virtute şi de la diavolul la Dumnezeu”. Aceasta este pocăinţa. În Împărăţia Cerurilor, care se apropie, nu se poate intra nepurificat, necurăţit, nesfinţit. Şi lucrarea de preschimbare din rău în bun o face pocăinţa. Pocăinţa ca taină, care se finalizează printr-o bună spovedanie şi pocăinţa ca stare sufletească. Aşa cum ne spune psalmul 50, psalmul pocăinţei, „Inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o urgiseşte”.
Jertfa plăcută lui Dumnezeu este pocăinţa noastră. Sfântul Ignatie Briancianinov spune: “Pocăinţa este singura jertfă pe care Dumnezeu o primeşte de la sufletul căzut al omului. Alte sentimente, chiar nevoinţa cea aspră pe care am putea-o oferi lui Dumnezeu, nu are valoarea pe care o are pocăinţa. Pocăinţa e jertfa omului căzut, pe care Dumnezeu n-o urăşte şi n-o respinge. Dar când prin pocăinţă Sionul se reînnoieşte şi zidurile Ierusalimului nostru duhovnicesc se construiesc, atunci noi putem oferi cu încredere pe altarul inimii noastre jertfa dreptăţii: adică sentimentele noastre reînnoite prin harul lui Dumnezeu”. Adică căinţa noastră sinceră, părerea noastră de rău, întoarcerea de la păcat la virtute.
Aşadar, Domnul binevesteşte Împărăţia Cerurilor care se apropie. În ea ne nu putem intra neschimbaţi, nepocăiţi, neprimeniţi, nespovediţi.
Cine face această lucrare? Cine este doctorul care tămăduieşte sufletul nostru bolnav de păcat? Cine ne iartă prin duhovnicul nostru? Cine ne primeşte lacrimile de pocăinţă şi ne duce în Împărăţia Sa? Doctorul cel mare este Domnul Iisus Hristos.
Sfântul Ioan Gură de Aur, oprindu-se şi el la această relatare, zice aşa: „Să mergem dar şi noi după Hristos, că şi noi avem multe boli sufleteşti pe care vrea să ni le vindece chiar înainte de a I-o cere. Că pentru asta vindecă bolile cele trupeşti, ca să izgonească pe cele sufleteşti. Să ne ducem aşadar, la El! Să nu-I cerem nimic pământesc, ci iertare de păcate! De-I cerem cu sârguinţă, ne împlineşte cererea noastră. Atunci, vestea despre El s-a răspândit în toată Siria. Acum, în toată lumea. Sirienii când au auzit că vindecă pe îndrăciţi au alergat la El. Dar tu frate, care ştii cu mult mai bine decât sirienii puterea lui Hristos, tu nu te scoli, tu nu alergi? Sirienii îşi părăsesc ţara, prietenii şi rudele. Dar tu nu te înduri nici casa să ţi-o părăseşti? Să te duci la El, să primeşti multe daruri. Dar, mai bine spus, nici asta nu ţi-o cer, ci-ţi cer să laşi răul tău obicei. Chiar de rămâi acasă, poţi uşor să te mântui cu toţi ai tăi! Când e bolnav trupul facem totul şi ne zbatem ca să scăpăm de suferinţă. Dar când îi bolnav sufletul amânăm şi nu ne sinchisim. De aceea nu scăpăm nici de bolile trupeşti, pentru că ele sunt cauzate de cele sufleteşti. Lăsăm izvorul păcatelor şi curăţăm râurile. Căci pricina bolilor trupeşti este păcatul cuibărit în suflet. Lucrul acesta ni-l arată slăbănogul, care aştepta de treizeci şi opt de ani, sau bolnavul cel coborât prin acoperiş”.
Să secăm deci izvorul păcatelor şi vom opri toate pâraiele bolilor trupeşti. Vom pune capăt nu numai bolilor, ci şi păcatului; şi păcatului, mai mult decât bolii. Pe cât este sufletul mai bun decât trupul! – zice Sfântul Ioan Gură de Aur. Mântuitorul vine. Binevesteşte Împărăţia Cerurilor. Ne deschide porţile ei, dar nu putem intra prin porţi decât cu sufletul primenit.
Andrei Andreicuț, Morala Împărăției

[cristiboss56]

A doua venire a Domnului va avea loc când se va împlini vremea, când omenirea va fi pregătită pentru această venire. Dumnezeu ca un Atoateştiutor, ştie precis data sfârşitului lumii, dar această dată nu a fixat-o mai dinainte la anul cutare sau cutare, ci a lăsat şi omului partea sa de contribuţie la stabilirea acestei date; depinde deci şi de om ca această dată să fie mai curând sau mai târziu.
Când va fi însă această dată, nimeni nu ştie: „Nici îngerii din Cer, nici Fiul, ci numai Tatăl”, cum ne încredinţează despre aceasta Însuşi Mântuitorul Hristos în Sfânta Evanghelie (Matei 25, 36).
Dar, pentru ce oare Dumnezeu a tăinuit data sfârşitului? Ştim că şi la prima Sa venire, la întruparea Fiului, Dumnezeu a ţinut această dată „Taina din veac ascunsă şi de îngeri neştiută”. Omenirea aştepta pe Mesia cel făgăduit, pe Răscumpărătorul. Prorocii îl vestiseră, vorbiseră şi despre unele semne prevestitoare, dar data nu o ştia nimeni. Sfântul Apostol Pavel ne lămureşte că Mântuitorul a venit „Când s-a plinit vremea” (Galateni 4, 4). Dar ce era această plinirea vremii? Plinirea vremii a fost timpul când omenirea, prin naşterea Fecioarei Maria, a putut oferi vasul de sfinţenie desăvârşită, potrivit pentru întruparea lui Dumnezeu, când avea mijloace potrivite pentru ca noua învăţătură pe care o aducea Fiul lui Dumnezeu lumii, să se poată răspândi mai cu lesnire. Şi acestea erau între altele: limba greacă cunoscută în tot Imperiul Roman, drumurile bune construite de cuceririle romane, monoteismul răspândit de diaspora evreiască în lumea politeistă de atunci. Dar toate acestea erau realizări omeneşti, contribuţii ale omului la plinirea vremii, pentru prima venire a Mântuitorului.
În chip asemănător, şi a doua venire a Domnului va avea loc când se va împlini vremea, când omenirea va fi pregătită pentru această venire. Dumnezeu ca un Atoateştiutor, ştie precis data sfârşitului lumii, dar această dată nu a fixat-o mai dinainte la anul cutare sau cutare, ci a lăsat şi omului partea sa de contribuţie la stabilirea acestei date; depinde deci şi de om ca această dată să fie mai curând sau mai târziu. Acesta este şi unul din înţelesurile tainei că „nimeni nu ştie această dată”, pentru că ea nu este fixată de mai înainte, la un anumit an.
Examinând mai cu atenţie semnele ‒ care potrivit Sfintei Evanghelii vor preceda sfârşitul lumii: împuţinarea credinţei, apariţia prorocilor mincinoşi, războaie şi mari cataclisme naturale, venirea lui Antihrist etc. ‒, vedem că nici acestea nu ne dau o indicaţie precisă. Unele din semne s-au mai petrecut în istorie, iar altele sunt învăluite de taină. De aceea omenirea, ori de câte ori se întâmplă vreun eveniment neobişnuit, se întreabă dacă nu cumva şi acesta este vreunul din „semnele vremii"!
Vorbind despre sfârşitul lumii, Mântuitorul se întreabă: „Oare când va veni Fiul Omului va mai găsi credinţă pe pământ?” (Luca 18, 8). Răspunsul negativ rezultă din însăşi întrebare. O secătuire completă a puterilor omeneşti de a mai face binele va fi un semn că o continuare a existenţei lui pe pământ nu mai are rost. Aceasta va fi una din cauzele principale ale sfârşitului.
Ieromonah Petroniu Tănase, Chemarea Sfintei Ortodoxii.

[cristiboss56]

Urcuşul duhovnicesc presupune o adevărată luptă pe plan spiritual cu noi înşine, cu diavolul şi cu atracţia manifestată de materie asupra trupului material. N-a fost sfânt al lui Dumnezeu care să nu fi trecut prin sumedenie de încercări şi de ispite, ca, biruindu-le, să propăşească pe calea binelui, până la capăt. Ispitele sunt înţelese de Sfinţii Părinţi ca nişte probe la care este supus cineva spre verificarea credinţei, nădejdii, dragostei, răbdării etc. Ele sunt încercări şi tentaţii care ademenesc, împiedică de la cele bune şi folositoare şi îndeamnă la rău.
Urcuşul duhovnicesc presupune o adevărată luptă pe plan spiritual cu noi înşine, cu diavolul şi cu atracţia manifestată de materie asupra trupului material. N-a fost sfânt al lui Dumnezeu care să nu fi trecut prin sumedenie de încercări şi de ispite, ca, biruindu-le, să propăşească pe calea binelui, până la capăt. Ispitele sunt înţelese de Sfinţii Părinţi ca nişte probe la care este supus cineva spre verificarea credinţei, nădejdii, dragostei, răbdării etc. Ele sunt încercări şi tentaţii care ademenesc, împiedică de la cele bune şi folositoare şi îndeamnă la rău.
Referindu-se la numărul şi felul ispitelor, şi scriitorul filocalic Evagrie Ponticul ne spune că dracii nu lasă nimic necercetat din cele ale noastre: nici şederea, nici culcarea, nici starea în picioare, nici cuvântul, nici mersul, nici privirea (Capete despre deosebirea patimilor şi a gândurilor). Orice gest al nostru este iscodit şi cercetat, în vederea despărţirii noastre de Dumnezeu.
Sfântul Maxim Mărturisitorul ne învaţă că felul ispitelor e îndoit: unul e prin plăcere, altul prin durere. Primul e ales de bunăvoie, al doilea fără voie. Cel dintâi e născătorul păcatului şi trebuie să ne ferim de el, cum ne învaţă şi Mântuitorul, când zice: „şi nu ne duce pe noi în ispită“, care ar putea însemna şi „fă ca să nu fim ispitiţi peste puterile noastre“. Ispita prin plăcere e pedeapsa păcatului, chinuind prin dureri şi necazuri dispoziţia iubitoare de păcat. Amândouă aceste ispite, şi cea cu voie şi cea fără voie, le unelteşte diavolul: pe cea dintâi aţâţând sufletul prin plăcerile trupului, iar pe cea de a doua o doreşte diavolul, voind să strice firea prin durere, silind sufletul doborât de dureri să pună în mişcare gândurile de ocară împotriva Făcătorului. Dar noi, spune acelaşi Maxim Mărturisitorul, trebuie să ne rugăm de bunăvoie să nu ne vină ispita, ca să nu ne despărţim de dragostea lui Dumnezeu, şi pe ispita fără de voie să o răbdăm bărbăteşte, ca să arătăm că punem mai presus de toate pe Făcătorul nostru (Tâlcuire la Tatăl nostru, în Filocalia, vol. II).
Sfinţii Varsanufie şi Ioan care, după cum se ştie, s-au închis într-o încăpere şi nu comunicau cu ceilalţi din afară decât numai prin scrisori, arată că sunt ispite de la noi, de care trebuie să ne ferim şi sunt ispite cu îngăduinţa lui Dumnezeu, care sunt spre folosul sufletului. Sfântul Maxim menţionează, la rândul lui, că ispitele sunt de mai multe feluri: dinainte, dinapoi, de la stânga, şi de la dreapta. Dinainte, când ne tentează dracii prin înfăţişările materiei, dinapoi, când ne stârnesc amintirea păcatului prin gândurile ce le-am avut mai demult; de la stânga, când tulbură sufletul prin patimile trupeşti şi neînfrânate; şi de la dreapta, când năvălesc asupra sufletului prin mândrie şi slavă deşartă (Întrebări, nedumeriri şi răspunsuri, răspunsul 21, în Filocalia, vol. II).

[cristiboss56]

REGULI PENTRU CRESTINII CARE MERG DUMINICA LA BISERICA !
1. Să te ierţi cu toţi cei din casa si din societate .
2. Să duci un mic dar la Altar,un pomelnic,o lumânare, o prescură, un pahar de vin – ce poţi. Prin acel dar pe care-l duci tu la biserică, se binecuvântează casa ta, căci îl dai jertfă lui Dumnezeu.
3. Să mergi mai de dimineaţă !Ca să ajungi, să te poţi închina în linişte şi să îţi alegi locul fără să deranjezi slujba.
4. Bărbaţii stau în dreapta, femeile în stânga.Aceasta este ordinea aşezării credincioşilor în biserică. Şi vârsta stabileşte ordinea aşezării: în faţă stau femeile şi bărbaţii mai vârstnici, iar cei mai tineri – în spatele lor. Între bărbaţi şi femei se lasă o cărare în mijlocul bisericii, ca să poată merge la altar cei care vor să se închine şi să ducă darul.
5. Nu vorbeşti în biserică.Este mare păcat. Doar dacă este neapărat nevoie poţi spune ceva, dar numai în şoaptă sau prin semne.
6. Nu ieşi înainte să se termine slujba.Dacă ieşi înainte de terminarea slujbei, eşti asemenea cu Iuda, care a ieşit de la Cina cea de Taină şi s-a dus să-l vândă pe Hristos. Doar urgenţele justifică încălcărea acestei reguli canonice.
7. Nu săruţi sfinţii pe faţă.Când te închini la sfintele icoane, este păcat să săruţi sfinţii pe faţă. Dacă sfântul este pictat în picioare, îi săruţi picioarele
8. Nu te mai duci să te închini……după ce preotul a dat binecuvântrea de Liturghie. pentru că îi tulburi pe cei care vor să asculte Sfânta Liturghie. Nici darul nu îl mai duci, îl vei da, cu lumânare şi cu prescură, la sfârşit.
9. Stai în genunchi……când se cântă: ”Pe Tine Te lăudăm, pe Tine bine Te cuvântăm…!”. La fel la Axionul Maicii Domnului şi la Tatăl nostru.
10. După împărtăşanie nu mai săruţi mâna preotului sau sfintele icoane.Cei căsătoriţi, care vor să se împărtăşească cu Preacuratele Taine, trebuie să păzească curăţia în familie măcar trei zile inainte, iar după măcar două zile.
11. Iei anafură pentru cei de acasă.Cel ce a venit la biserică se cheamă apostolul familiei. El trebuie să ia sfânta anafură pentru toţi cei din casă.
12. Cum ieşi din biserică.Când rosteşte preotul: ”Cu pace să ieşim! Întru numele Domnului!” şi sfârşeşte liturghia, faci trei închinăciuni în mijocul bisericii şi mergi acasă. De la biserică nu te opreşti până la uşa ta.
13. Acasă, spui rugăciunea Cuvinese cu adevarat… la sfintele icoane şi, stând la masă cu familia, povesteşti ce ţi-a rămas în cap de la slujba si predica.
14.După ce ai stat la masă, te odihneşti, apoi te duci, să faci vizite celor în necaz: bătrâni şi bolnavi.Le duci, dacă poţi, un dar cât de mic.
Asa sa ne ajute Dumnezeu !
Parintele Cleopa Ilie Manastirea Sihastria Neamt

[cristiboss56]

Potrivnicul L-a încercat pe Domnul prin aceste trei: prin neputinţa trupului, prin slava deşartă şi prin ispitirea de Dumnezeu. Toate aceste ispite au ascuns în ele momeala plăcerii sau acul păcatului, însă în chip felurit. Toate la un loc alcătuiesc chipul dintâi al vrăjmaşului sau, după Sfântul Maxim, ispita prin plăcere.
Tot războiul potrivnicului acesta a fost: să-L faci pe Domnul să calce dragostea către Dumnezeu ca Tată. Căci ştie vrăjmaşul că plăcerea pământească, pentru cine umblă după ea, are drăceasca putere ca să desfacă pe om de dragostea lui Dumnezeu şi să o întoarcă spre plăcerea a orice altceva afară de Dumnezeu.
Prin urmare, dacă mai avem inima prinsă de ceva de pe pământ, stăpânitorul lumii acesteia încă ne mai ţine legaţi în împărăţia lui, de vreme ce dragostea noastră către Dumnezeu încă ne-a ars. După ce Domnul la bătut pe diavolul în pustia Carantaniei, a venit ca să-l bată şi între oameni.
Satana i-a răsculat împotriva Mântuitorului pe oamenii puternici de atunci, viclenii vremii, cărturarii şi fariseii (lumii vechi), unelte ale sale, oameni slabi, dar cu putere mare, ca doar Iisus îi va blestema sau îi va urî, greşind măcar împotriva celei de a doua porunci, porunca iubirii de oameni. Aceasta este, cum zice Sfântul Maxim, ispita a doua prin durere, care e stârnită de potrivnicul cu menirea de a învrăjbi pe Iisus cu oamenii şi pe oameni întreolaltă.
Iată cuvintele Sfântului Maxim Mărturisitorul despre acest numit al doilea fel de ispită pc care l-a avut Mântuitorul de învins. După ce, aşadar, prin biruinţa asupra primei ispite, cea prin plăcere, a zădărnicit planul puterilor, căpeteniilor şi stăpâniilor celor rele, Domnul a îngăduit să-ţi pună în lucrare şi al doilea atac, adică să vină încercarea ce le mai rămăsese: ispita prin dureri.
Să urmărim, deci, uneltirile potrivnicilor, să vedem metoda lor şi metoda lui Dumnezeu, tot cam în cuvintele Sfântului Maxim. Neputând vrăjmaşul să-L facă pe Domnul să calce porunca iubirii, eu prin cele ce i le-a tăgăduit în pustie, s-a străduit pe urmă, după ce a revenit în lume, cu ajutorul nelegiuiţilor iudei, să-L facă să calce porunca iubirii de oameni. Satana (care înseamnă „potrivnic”) îi îndemna pe cărturari şi farisei la felurite meşteşuguri împotriva lui Iisus, ca neputând răbda încercările, cum cre¬dea el, să fie adus să-i urască pc cei ce-i întindeau curse şi aşa să calce porunca iubirii de oameni. Dar Domnul, ca un Dumnezeu cunoscând gândurile potrivnicului, n-a urât pc fariseii puşi la lucru de el (căci cum ar fi făcut-o, fiind din fire bun?), ci prin iubirea faţă de ei bătea pc cel ce lucra prin ei, iar pe cei purtaţi de el nu înceta, să-i mustre, să-i înfricoşeze, să-i plângă ca pe unii ce puteau să nu se lase conduşi de el. Blestemat de ei, se purta cu îndelungă răbdare. Mântuitorul, e drept, i-a mustrat şi i-a certat ca nimeni altul, însă nu i-a urât nicio clipă, de vreme ce pe diavolul din ei îl certa şi-l umilea, dându-I la iveală, şi îi învăţa înainte»
Pătimea cu îndurare şi le arăta toate faptele iubirii, îi învăţa căile vieţii şi zugrăvea, prin fapte, chipul vieţuirii creştineşti, vestea învierea morţilor şi făgăduia viaţa veşnică şi împărăţia Cerurilor celor ce cred, iar necredincioşilor (ateilor) le vestea înfricoşatele pedepse veşnice. Iar pe cel ce lucra prin ei (prin atei) îl bătea cu iubirea de oameni, iubindu-i şi pe ei, deşi îi ducea acela. O, minunat război!
In loc de ură, Iisus arată iubirea şi răpune pe tatăl răutăţii prin bunătate. În acest scop răbdăm atâtea rele de la ei, mai adevărat vorbind, pentru ei. S-a străduit până la moarte în chip omenesc pentru porunca iubirii şi, biruind biruinţa deplină împotriva diavolului, a primit cununa învierii pentru noi» Astfel Adam cel Nou a înviat pe cel vechi.
Trăirea acestor porunci arde pe diavol aşa de cumplit încât acesta răscoală puterile iadului şi cu ele aţâţă pe oamenii lumii acesteia, care-s biruiţi de el, şi îi năpusteşte împotriva lui Iisus şi a oricărui ucenic al Lui. Iar prin lege, prin stăpânitorii lumii acesteia, prin slujitorii Templului, arhiereii Ana şi Caiafa, prin Iuda vânzătorul, diavolul, nu-L mai putea răbda să-i facă împărăţia de jaf, li cere nedreapta răstignire pe cruce, în rând cu tâlharii.
Când războiul nevăzut între iubire şi ură a ajuns aici, Iisus bate pe diavol tot ca om, să nu uităm, prin neputinţa şi nepreţuirea trupului, adică prin desăvârşita lepădare de sine sau prin primirea de bună voie a morţii. Plăcerea a alungat-o cu hotărâre puternică, durerea însă a primit-o cu durere mare.
”Am auzit un Sfânt vorbind”, Pr. Ioan Sofonea
Jurnal Spiritual

[cristiboss56]

Cel rău, cel ce ispiteşte, cel ce pune la cale toate fărădelegile, este diavolul. Diavolul nu-i o metaforă, nu-i o ficţiune, nu-i un concept, ci diavolul este o persoană, o persoană care stă la capătul răului.
Domnul Iisus Hristos, în Evanghelia de la Ioan, are o dispută cu iudeii, cu iudeii păcătoşi, spunându-le lucrul următor: “Voi sunteţi din tatăl vostru, diavolul, şi vreţi să faceţi poftele tatălui vostru. El, de la început, a fost ucigător de oameni şi n-a stat întru adevăr, pentru că nu este adevăr întru el. Când grăieşte minciuna, grăieşte dintru ale sale, căci este mincinos şi tatăl minciunii”. El este cel rău, rău din cale afară, răul absolut, însăşi întruchiparea răului.
Se ştie că la început diavolul a fost înger. Toate lucrările lui Dumnezeu au fost foarte bune. Dumnezeu i-a creat pe îngeri. Din păcate, o parte dintre ei, datorită libertăţii, au căzut, mândrindu-se, şi dorind să fie mai presus decât Dumnezeu.
Proorocul Isaia, relatând căderea îngerilor, zice aşa: “Cum ai căzut tu din ceruri, stea strălucitoare, fecior al dimineţii! Cum ai fost aruncat la pământ, tu, biruitor de neamuri! Tu care ziceai în cugetul tău: ridica-mă-voi în ceruri şi mai presus de stelele Dumnezeului celui puternic voi aşeza jilţul meu! În muntele cel sfânt voi pune sălaşul meu, în fundurile laturei celei de miazănoapte. Suindu-mă deasupra norilor şi asemenea cu Cel Preaînalt voi fi. Şi acum tu te pogori în iad, în cele mai de jos ale adâncului”.
Dacă citim cu atenţie Cartea Apocalipsei, vom vedea că o treime din îngerii cei luminaţi au căzut. Au căzut sub comanda lui Lucifer. Şi de atunci îşi fac lucrarea lor cea rea.
Noi îi cerem lui Dumnezeu să ne izbăvească de cel rău; de cel care este, de fapt, foarte rău. Mai mulţi scriitori moderni, meditând asupra lui şi asupra lucrării dezastruoase pe care o face, subliniază faptul că cea mai mare năstruşnicie pe care a pus-o la cale diavolul nu este de a-i convinge pe oameni că nu există Dumnezeu, ci că de a-i convinge că nu există diavol, ca să poată lucra clandestin, subversiv, nevăzut. Dar lucrează cu toată puterea.
Sfântul Petru, în prima Epistolă, ne atenţionează: “Fiţi treji, privegheaţi, potrivnicul vostru, diavolul, umblă răcnind ca un leu căutând pe cine să înghită. Căruia staţi-i împotrivă, tari în credinţă, ştiind că aceleaşi suferinţe îndură şi fraţii voştri din lume”.
Este teribilă bătălia între bine şi rău, între om şi diavol. Sfântul apostol Pavel, în Epistola către Efeseni, zice aşa: “Căci lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii care sunt în văzduhuri. Pentru aceea, luaţi toate armele lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotrivă în ziua cea rea, şi toate biruindu-le, să rămâneţi în picioare. Staţi deci tari având mijlocul vostru încins cu adevărul, şi îmbrăcându-vă cu platoşa dreptăţii, încălţaţi picioarele voastre, gata fiind pentru Evanghelia păcii. În toate luaţi pavăza credinţei, cu care veţi putea să stingeţi toate săgeţile cele arzătoare ale vicleanului. Luaţi şi coiful mântuirii şi sabia duhului – care este cuvântul lui Dumnezeu. Faceţi în toată vremea în duhul tot felul de rugăciuni şi cereri, şi întru toate acestea priveghind cu toată stăruinţa şi rugăciunea pentru toţi sfinţii”. Aşa ne învaţă Sfântul Apostol Pavel să ne luptăm împotriva duhurilor răutăţii. Îi cerem lui Dumnezeu să ne mântuiască de cel rău, să ne izbăvească de diavol şi de lucrarea lui demonică. Sigur că avem nevoie în această luptă de o strategie anume.
Sfântul Ignatie Briancianinov zice că este foarte greu a te lupta cu diavolul pe terenul lui. În Cartea Facerii, ni se spune că diavolul a luat chip de şarpe şi se târa pe pământ; cu alte cuvinte locul unde îi place lui să ispitească, să lucreze, să rănească, este jos. Şarpele se piteşte printre bălării, printre spini. Nu-i place locul curat, nu-i place locul înalt. Lui îi place la întuneric, printre hăţişuri; când ne complacem jos, când ne târâm; când ispitele ne covârşesc, când suntem pe terenul lui de joc, cu siguranţă că vom fi biruiţi.
Ce trebuie făcut? Trebuie să te urci la înălţime! Să te salţi sus, pentru că acolo diavolul nu te poate răni. Locul în care el se târăşte îl putem intui foarte bine. E vorba de lăcaşurile de petreceri, de crâşme, de discoteci, de cluburi, locuri în care domneşte promiscuitatea, în care el se târăşte şi ne târâm şi noi împreună cu el, şi ne răneşte. Se foloseşte cel rău de ispitele lui, stăpâneşte o întreagă lume astăzi, prin ban şi prin sex.
Iată de ce Îl rugăm pe Dumnezeu „să ne mântuiască de cel rău”, să ne scape de ispitele lui, să ne ajute să ne înălţăm, să ducem o viaţă elevată din punct de vedere spiritual, ca să nu fim răniţi, ca să nu fim ucişi de cel ce umblă răcnind ca un leu.
Mitropolit Andrei Andreicut