Istorii cu talc

[cristiboss56]

Era un om, temător de Dumnezeu şi bogat în bunătăţi. Sihastrul şedea într-un munte pustiu, la hotarele cetăţii Antinoua din Egipet.
Şi într-o zi, a fost ispitit de vrăjmaşul care stă ne-adormit în preajma celor îmbunătăţiţi cu duhul. El i-a zis: „Nu mai pune pe alţii să-ţi slujească, ducând în cetate lucrurile ieşite din munca mâinilor tale, ci singur du-te acolo, vinde-ţi coşurile ce ai făcut; cumpără-ţi cele de trebuinţă şi întoarce-te îndată în linişte, ca astfel, nimănui să nu-i faci vreo greutate”.
Acestea erau însă vorbe înşelătoare. Diavolul nu avea alt gând decât acela de a scoate pe omul cel sfânt din calea lui, aruncându-l ispitelor.
Sihastrul, supunându-se acestui gând ca unuia care ar fi bun, a ieşit din chilia sa, neînţelegând meşteşugul viclean al diavolului.
Mergând pe drum, a intâlnit o femeie şi facând cale mai multă împreună, s-a aprins sihastrul de ea, şi s-au tras ia un loc pustiu, păcătuind împreună.
Îndată, el a înţeles că vrăjmaşul s-a bucurat de căderea sa, şi l-a cuprins deznădejdea, de vreme ce, prin fapta sa, mâhnise pe Sfîntul Duh, pe îngeri şi pe sfinţii părinţi.
Cuprins de grea mâhnire, el nu şi-a mai adus aminte că Domnul este gata să dea putere celor ce nădăjduiesc în El. Uitând de tămăduirea greşelii, voia să se arunce în râul ce curgea aproape, că astfel bucuria diavolului să fie desăvârşită.
Venindu-şi în fire, se gândea cum ar putea să arate mai multă râvnă în pocăinţă, căpătând milostivirea lui Dumnezeu prin lacrimi şi tânguiri.
S-a întors aşadar în slujba sa şi a astupat uşa. Şi ca asupra unui mort, aşa a început el a plânge şi a se tângui, ridicând rugare către Dumnezeu spre iertare. Pe urmă a intrat în post şi priveghere, nevoind să vadă pe nimeni.
Fraţii, văzându-l astfel, s-au mirat, cunoscându-i viaţa îmbunătăţită, dar el, nevoind să-i primească în chilie, le spunea:
– Nu vă deschid, că am dat cuvântul Domnului că mă voi pocăi în felul acesta vreme de un an. Rugaţi-vă pentru mine, nevrednicul!
Şi astfel a petrecut anul acela, postind şi priveghind, intru iertarea căderii sale în păcatul cel murdar.
Când a venit noaptea învierii lui Christos, sihastrul a luat o candelă, a grijit-o, a umplut-o cu untdelemn, pe urmă a acoperit-o şi, căzând în rugăciune, a zis aşa:
– Îndurate şi milostive Stăpîne, Cel ce voieşti ca păcătoşii să se mântuiască venind la cunoştinţa adevărului Tău, miluieşte pe cel ce atâta te-a mâhnit şi te-a mâniat, făcând voia vrăjmaşului. Iată, mort sunt acum. Dar Tu, Doamne, Cel ce miluieşti pe cei necuraţi, milostiveşte-te spre ticăloşia mea, că eşti bun şi iertător, şi înviază pe cei morţi, din care unul este acesta ce ţi se roagă Ţie, acum în preajma Sfintei Tale învieri. Ţie mă rog, Doamne: iartă-mi greşeala. Înviază pe cel mort şi porunceşte ca focul să aprindă candela aceasta, ca astfel să mă încredinţez de iertarea Ta, mult milostivule, şi să mă fac din nou supus robul Tău, slujindu-ţi mai cu putere ca dinţii.”
Acestea grăind în noaptea Sfintei Învieri, s-a ridicat sihastrul şi a cercetat dacă s-a aprins candela. Dar nu se aprinsese. Atunci, a căzut, cu lacrimi amare, în rugăciune şi mai plină de cutremurare, zicînd: „Doamne, Dumnezeule, — milostiveşte-te şi înviază-mă!… Şi când s-a sculat, a văzut aprinsă candela. Atunci cuprins de mare îmbucurare, sihastrul s-a minunat de darul cel atât de mare al lui Dumnezeu. S-a veselit cu duhul că l-a încredinţat de iertarea păcatului ce făcuse.
Şi, din nou, s-a rugat: „Doamne, mulţumesc Ţie cu smerenie că ai întors ochii spre păcătoşenia mea şi ai iertat-o. Că Tu eşti cel ce m-ai zidit şi Ţie se cuvine toată slava şi toată închinarea.
Întru acestea s-a făcut ziuă — şi sihastrul s-a bucurat din nou de marea milostivire a lui Dumnezeu.
De-atunci, lumina din candela aceea nu s-a mai stins niciodată; a fost îngrijită cu smerenie şi cu dragoste de cel care fusese iertat de greşeala sa.
Până la moarte, sihastrul n-a mai lăsat să se stingă candela, punându-i deopotrivă untdelemnul cel văzut cum şi cel nevăzut al sufletului.
Şi la ceasul ce s-a arătat, sihastrul s-a dus în pace la Domnul, mângâiat şi curăţit de duhul iertării lui Dumnezeu, carele s-a pogorât în lume, luând trup ca noi, spre a întoarce pe cei păcătoşi, să nu moară, ci să fie vii, aşa precum s-a întâmplat cu sihastrul a cărei povestire am scris-o aici.

[cristiboss56]

Ne spunea ucenicul lui, Protosinghelul Varsanufie, că odată mergea Părintele Cleopa pe poteca unei păduri şi a văzut venind spre el un tânăr necunoscut. Atunci părintele, nevrând să fie cunoscut, s-a rugat lui Dumnezeu să nu fie văzut de oameni. Astfel, prin minune, tânărul a trecut pe lângă el, dar nu l-a văzut, fiind acoperit de harul Domnului.
Aceste fapte s-au petrecut de mai multe ori, Părintele Cleopa fiind acoperit cu darul lui Hristos, şi nimeni nu le ştia decât el şi ucenicul lui.
Având multă linişte la bordeiul său din pădure, Părintele Cleopa îşi împărţea timpul în trei părţi: rugăciune, scriere de cuvinte duhovniceşti şi odihnă.
Cea mai mare parte a timpului se ruga, facându-şi toată rânduiala de preot şi pustnic în fiecare zi, până la 12-15 ore. Se ruga mult şi cu rugăciunea inimii, pe care o deprinsese din tinereţe, iar timpul liber rămas îl folosea la scrierea cărţilor sfinte, mai ales predici.
Din cărţile scrise de cuvioşia sa în liniştea munţilor amintim: Predici duhovniceşti (Urcuş spre înviere), Predici la Duminici de peste an, Predici la praznice împărăteşti şi la sfinţii de peste an, Minunile lui Dumnezeu din zidiri, precum şi unele îndreptare de spovedanie pentru stareţi, ieromonahi, preoţi de mir, monahi şi credincioşi.
Odată, ne spunea Părintele Cleopa că într-o sâmbătă după amiază s-a pregătit să scrie un îndreptar de spovedanie pentru arhierei, cu binecuvântarea Patriarhului Justinian. Pe când voia să înceapă a scrie, a văzut în razele soarelui un Arhiereu îmbrăcat în veşminte, care strălucea de lumină şi care l-a binecuvântat cu ambele mâini pentru începerea acestui lucru sfânt. Atunci a înţeles că Însuşi Hristos l-a binecuvântat să înceapă această sfântă lucrare, pe care a săvârşit-o cu bine, în adâncul munţilor!
În toamna anului 1964, Părintele Cleopa, cu darul lui Hristos, s-a reîntors în obştea Mănăstirii Sihăstria, la 29 septembrie. A fost o mare bucurie duhovnicească pentru călugări şi credincioşi. Din anul acela până la sfârşitul vieţii sale, adică timp de 34 de ani, cuvioşia sa era căutat de toţi: călugări şi mireni, ţărani şi intelectuali, tineri şi bătrâni, elevi şi studenţi, români şi străini. Toţi îl căutau, toţi îi cereau sfat duhovnicesc, toţi se simţeau bucuroşi în chilia lui şi aveau mare speranţă în rugăciunile cuvioşiei sale, fiind un mare duhovnic harismatic şi cunoscător desăvârşit al Sfintei Scripturi şi al Sfinţilor Părinţi.
(Arhimandrit Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, pp. 747-748)

[cristiboss56]

Odată, pe când Sfântul Calinic ieşea de la slujbă, la o biserică din Craiova, epitropul i-a dat şase galbeni. Iar în ograda episcopiei, o femeie cerându-i milostenie, a scos acei galbeni şi i-a pus în mâinile ei.
Spunea acelaşi ucenic despre Sfântul Calinic:
‒ Era atât de milostiv, încât, când nu avea ce să dea milostenie, îşi dădea hainele de pe Preasfinţia sa şi, plângând, se ruga de mine nevrednicul ca să caut bani de unde voi şti, ca să aibă să dea la „fraţii lui Hristos”, căci aşa numea fericitul pe săraci şi neputincioşi.
Odată, pe când Sfântul Calinic ieşea de la slujbă, la o biserică din Craiova, epitropul i-a dat şase galbeni. Iar în ograda episcopiei, o femeie cerându-i milostenie, a scos acei galbeni şi i-a pus în mâinile ei.
După trei zile, aceeaşi femeie a venit iar la uşa Sfântului Calinic să ceară milostenie. Deci, chemând pe părintele Anastasie, ucenicul său, i-a poruncit zicând:
‒ Dă milostenie femeii de afară.
‒ Preasfinţite, a răspuns el, această femeie a primit şase galbeni când ne-am întors de la biserică.
Iar blândul păstor i-a zis cu asprime:
‒ Dar cuvioşia ta, dacă ai mâncat ieri, astăzi nu mai mănânci? O fi fost şi ea datoare la cineva şi de aceea mai cere. Du-te şi dă-i milostenie!
Din clipa aceea și până la sfârşitul vieţii Sfântului Calinic, n-a mai îndrăznit ucenicul să-i facă vreo observaţie în privinţa milosteniilor.
Spunea iarăşi ucenicul despre Sfântul Calinic:
‒ Când hirotonea preoţi, nu numai că nu lua nimic pentru osteneala sa, ci oprea şi pe alţii a le lua ceva. Iar când plecau preoţii pe la bisericile lor, îi chema înaintea sa şi îi povăţuia cum să se poarte în societate şi cu enoriaşii lor. Apoi le dădea bani de cheltuială pe drum, cărţi de preoţie şi alte cărţi de învăţătură.
(Arhimandrit Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, pp. 420-421)

[cristiboss56]

Avva Moise era mereu în cugetare la cele duhovniceşti.
Avea o taină ascunsă în sufletul său, taină care îi aduce atâta linişte şi pace.
Unul din ucenicii săi a îndrăznit odată să-l întrebe:
– Avva Moise, care este această taină a sufletului tău ?
– Taina cea mare a sufletului meu este tăcerea, a spus avva Moise.
Nimic nu aduce mai multă pace sufletului ca tăcerea.
În tăcere şi singurătate, omul se întâlneşte cu Dumnezeu, cu Maica Domnului şi cu toţi sfinţii, îşi limpezeşte sufletul şi îşi hrăneşte mintea cu cele duhovniceşti.

[cristiboss56]

Era odata un calugar in Galia, in Franta de astazi. Era pe timpul cand Biserica din Apus nu era catolica, ci era o singura Biserica Ortodoxa in toata lumea, ca pana la anul 1054 nu existau catolici sau protestanti, ci erau toti ortodocsi. Acel calugar avea deosebita dragoste si mare evlavie catre Maica Domnului si in fiecare zi ii facea canoanele, acatistele si paraclisele. Si facea metanii totdeauna cu multe lacrimi la icoana Maicii Domnului, ca s-o aiba ajutatoare pe pamant si in vremea mortii si in ziua judecatii.
Dar, auzind el ca este atata frumusete in ceruri, zicea: "Daca un inger este atat de frumos, dar Maica Domnului, care-i imparateasa Heruvimilor? Oare nu pot eu in viata asta sa o vad pe Maica Domnului? Macar cat este cu putinta omului!" Si a inceput a se ruga: "Maica Domnului, daca vrei si daca crezi ca imi este de folos, as vrea sa te vad o data in veacul de aici, ca mai mare evlavie sa simt pentru tine si mai mare credinta. Eu vad sfintele tale icoane, dar as vrea sa vad cum esti tu in ceruri. Nu sunt vrednic, ca sunt om pacatos, dar macar cat este cu putinta omului". Ca de s-ar arata slava ei cuiva, ar muri omul de atata frumusete.
Dupa multi ani iarasi aude un glas: "Parinte, ia seama! Maica Domnului o sa ti se arate pentru evlavia ta, dar tu ai sa orbesti! Vrei sa ramai fara vedere?" Dar el zice: "Vreau! Sa raman orb cate zile mai am, numai sa o vad o data".
Si odata, pe cand era el la rugaciune, i s-a aratat Maica Domnului. A venit intai o mireasma a Duhului Sfant si cand a inceput sa apara lumina, cum rasare soarele, de mii de ori mai puternica, el ce s-a gandit? "Ca sa nu orbesc de tot, am sa inchid un ochi si am sa orbesc numai de unul".
Si a aparut Maica Domnului cu Mantuitorul in brate, asa cum este pictata pe icoane. Atunci a inchis un ochi. Si a cazut cu fata la pamant de atata lumina si frumusete, incat limba omeneasca n-o poate spune. Si Maica Domnului i-a spus: "Nu inceta a te ruga. Atat m-am aratat, cat iti este cu putinta". Si l-a binecuvantat si ca fulgerul s-a inaltat la cer. Calugarul a orbit cu ochiul cu care a privit stralucirea, dar era bucuros ca i-a ramas un ochi.
Si dupa ce a plecat Maica Domnului, avea mare bucurie si mare mangaiere de la Duhul Sfant care a venit prin Maica Domnului si l-a umplut de dragoste duhovniceasca, dar ii parea rau ca nu s-a uitat cu amandoi ochii, ca sa vada frumusetea ei cea negraita. Apoi se duce la icoana Maicii Domnului si zice: "Multumescu-ti tie Maica Domnului, ca te-am vazut! Imi pare rau ca mi-am crutat un ochi. Vreau sa raman orb pana la moarte, numai sa te mai vad o data".
Si s-a rugat ani de zile la Maica Domnului, cu lacrimi si cu post, ca sa i se mai arate o data, asa de mare bucurie ii lasase in suflet, ca nu poate sa inteleaga mintea si sa spuna limba de tarana, cata frumusete are chipul ei.
Atunci iar a auzit un glas: "Parinte, a auzit Maica Domnului rugaciunile tale si o sa ti se mai arate o data. Dar primesti sa ramai orb toata viata ta?" Si el, bucuros ca o s-o mai vada o data pe Maica Domnului -, pentru ca zicea, ca alta fericire si bucurie mai mare pe pamant nu este -, a zis: "Multumesc darului Stapanei cerului si al pamantu-lui, pentru dragostea ei. Pentru aceasta sunt in stare sa-mi pierd si viata vremelnica, nu numai vederea, numai s-o mai vad o data".
Si ce s-a gandit el: "Am sa pun mainile la ochi, sa vad macar asa printre degete lumina ei". Dar cand a vazut ca vine si cand a venit lumina asa de tare, el voia sa puna mainile la ochi. Si cand s-a uitat, in loc sa-l orbeasca, s-a intamplat alta minune: i-a deschis Maica Domnului si celalalt ochi! Si aude un glas: "Iata, ti-am vindecat si ochiul celalalt, caci pentru dragostea mea ai vrut sa fii orb! De acum ramai si ma vei vedea in veacul viitor pentru vecii vecilor!"
Si atat s-a aprins el de dragostea Maicii Domnului, ca toata viata, unde se ducea, il auzeau calugarii cantand Maicii Domnului o cantare. Si atata bucurie avea, ca in loc sa-l orbeasca de tot, i-a deschis si celalalt ochi care i-l orbise. Si toata viata lui lauda pe Maica Domnului, si nu avea alt cuvant, decat "Maica Domnului", oriunde.
Si s-a dus bietul calugar in ceruri, sa se sature de bucuria si lumina, de veselia cea negraita si de privirea Preacuratei Nascatoare, nu o clipa, nu un minut, ci de-a pururea. S-a dus sa aiba privirea cea duhovniceasca indreptata spre Preacurata si spre Mantuitorul si spre Sfanta Treime cu toti sfintii, in lumina cea neapropiata si sa se bucure si sa se veseleasca.
Noi sa nu dorim numaidecat o vedere ca aceasta. Aceasta a fost o cutezanta a unui suflet asa de mare. Dar noi sa ne vedem de pacatele noastre si sa nu dorim s-o vedem pe Maica Domnului, ca nu suntem vrednici.
Sa ne vedem si sa ne plangem pacatele! Sa ne pocaim pana la ultima suflare; sa ne marturisim cu-rat, sa fim impacati cu toti, sa tinem sfintele posturi, sa ducem viata curata, sa avem dragoste catre aproapele si atunci si noi pacatosii vom nadajdui la mila Mantuitorului si a Preacuratei Fecioare Maria, ca sa o vedem si noi in veacul viitor, nu un minut, nu o zi, nu un an, nu o mie de ani, ci in vecii vecilor.
Pentru rugaciunile Preacuratei Nascatoare de Dumnezeu si pururea Fecioarei Maria, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, miluieste-ne pe noi pacatosii. Amin.

[cristiboss56]

La un calugar seara, cand voia sa se culce, intra un inger la el in chilie, atat de stralucitor incat ii lua ochii. Si cand intra el, venea si cu mireasma buna, ca sa zica ca este de la Duhul Sfant. Nu-l indemna la rau, ci atat ii spunea : ” Scoala-te, robul lui Dumnezeu, la rugaciunea si pravila ta !” Iar el spunea : ” Eu mi-am facut rugaciunea „. Dar ingerul spunea : ” Nu. Mai roaga-te „. ” Eu mi-am facut pravila „. Iar el spunea : ” Nu stii ce spune Apostolul Pavel : Neincetat va rugati ? ” Si cand voia sa se culce, iar il scula.
Omul, daca nu doarme, se tulbura. Nu-l lasa ingerul sa se odihneasca. Si l-a sculat asa timp de vreo trei luni. Iar calugarul zicea : ” Cum sa nu ma rog, daca vine ingerul Domnului, ca asa zice Sfantul Apostol Pavel !” Tulburandu-se el asa, a slabit si s-a imbolnavit. Si se intalneste cu un sihastru batrn, ca in pustia Egiptului erau mii de pustnici, ucenici ai Sfantului Antonie cel Mare. Batranul il vede asa slab si tulburat si-i zice :
– Ce ai frate ? Cum o mai duci ?
– Parinte, bine o duc.
Era un cuvant de mandrie. Insa omul trebuie sa zica cu smerenie ca nu face nimic bun.
– Cum bine ? zice parintele.
– Parinte, cu ajutorul lui Dumnezeu, de trei luni ma scoala ingerul la rugaciune !
– Si cum te scoala ?
– Cand ma culc, el vine langa mine, ma scoala la rugaciune si se roaga si el cu mine !
– Ia aminte, frate, ca acela nu este ingerul Domnului. Acela este satana, care te pandeste pe tine !
– Dar cum, parinte ? Eu vad ca de cand ma scol sunt bolnav si tulburat si niciodata n-am umilinta ca ma impietresc la inima …
– Uite asa sa faci. Cand va veni sa te scoale la rugaciune, sa zici : ” Eu nu vreau sa ma scol acum, ci cand va veni vremea, la miezul noptii. Atunci o sa ma scol. Nu ma scula tu pe mine „.
Daca iti va spune ca este ingerul Domnului, sa-i spui : ” Eu sunt un om pacatos si nu-s vrednic sa ma scoale pe mine ingerii !” Diavolul, cand aude de smerenie, fuge. El nu vrea sa spui ca esti om pacatos niciodata, ca el a cazut din mandrie. deci, asa sa-i spui : ” Eu sunt un om pacatos, nevrednic sa ma scoale ingerii. Cand voi vrea ma voi scula,; cand nu, voi dormi. Tu sa nu mai vii la mine !”
Si s-a dus calugarul seara acasa si cum a ajuns, s-a culcat. Si a venit ingerul acela si i-a zis :
– Scoala-te, robul lui Dumnezeu, la rugaciunea si pravila ta !
– Nu ma scol !
– Pai de ce ?
– Cand voi vrea eu o sa ma scol, nu cand vei vrea tu !
– Blestematule calugar, te-ai dus la batranul acela, care este un calugar mincinos si fatarnic. El te-a invatat sa nu mai asculti de mine ! Dar calugarul acela este iubitor de argint. Ca a venit la el un om sarac si i-a cerut un ban, iar el a zis ca n-are. Si totusi are trei arginti pe un geam. Are trei bani si-i tine intr-o carte pe geam. Si a zis catre sarac ca n-are bani.
Apoi s-a facut nevazut. Dar calugarul a zis :
– Blestematule diavole, eu vad acum ca esti tatal minciunii !
Apoi batranul s-a intalnit cu calugarul. El era inaintevazator. Si i-a zis calugarului : ” Nu-i asa ca ti-a zis ca am trei bani pe geam ? Am, dar a venit un betivan, care face numai rau; l-am vazut beat si stiam ca o sa vina o femeie saraca a doua zi si am tinut banii sa-i dau la acea necajita, nu la betivan. Dar tu ia aminte, frate, ca eu stiu ce ti-a spus despre mine, ca sunt iubitor de argint, fatarnic si mincinos. Deci sa nu-l mai asculti ca te duce la pieire, macar ca te scoala la rugaciune „.
Din ziua aceea n-a mai venit ingerul iadului, ca a vazut ca s-a suparat calugarul pe dansul.
Sa stiti ca diavolul se arata in chip de inger, sau in alt chip, sau in chipul lui Hristos, sau in chip de arhanghel, de sfinti, de ierarhi, de cuviosi. El intai te invata bine, pana i te inchini lui. Iar dupa ce te inchini lui, te duce la pierzare.
Patericul egiptean

[cristiboss56]

În cartea profetului Daniel din Biblie, ni se amintește visul regelui Nabucodonosor din Babilon. Într-o noapte, acel falnic rege din Babilon a visat un copac uriaș, cu vârful până la cer si cu ramurile până la marginile pământului; frunzele copacului erau frumoase, iar roadele sale erau mari și gustoase și din ele se hrăneau semințiile oamenilor și toate viețuitoarelor. Dar, pe când copacul se înălța tot mai falnic, un glas din cer s-a auzit zicând: „Doborâți copacul și tăiați-i crengile, scuturați frunzele lui și împrăștiați roadele lui” (Daniel 4, 11). Regele Nabucodonosor s-a îngrozit. La cererea lui, profetul Daniel îi tălmăcește visul, care însemna sfârșitul năprasnic al vieții lui Nabucodonosor, ca pedeapsă pentru nedreptățile sale. Dar visul, cu porunca de a „doborî copacul”, mai înseamnă și sfârșitul jalnic al fiecărui om. Căci ce altceva este omul decât un pom sădit pe pământ – care, la porunca lui Dumnezeu, cade ca și lovit de trăsnet – ori un fir de iarbă cosit sau smuls din rădăcină?
Se întâmplă uneori ca, în vecinătatea noastră, să cunoaștem un om îndestulat cu de toate, bine văzut de cei din jur, care îl privesc și îl laudă ca pe un pom frumos și plin de roadă. Ramurile neamului său se întind în lung și în lat, în rubedenii numeroase. Este sănătos și tânăr, toți din jurul lui îi urează să trăiască mulți ani. Dar, tocmai în clipa când parcă nicio umbră nu-i tulbură fericirea, deodată, răsună și pentru el cumplitul glas: „Doborâti copacul!”. Și porunca se împlinește, iar moartea îl lovește pe neașteptate: sugrumat de cancer sau de o boală de inimă, zdrobit de un accident nedorit de nimeni sau lovit, sub o altă formă, de o moarte năprasnică. Cei din jur află cu uimire că cel plin de viață până acum câteva ore s-a stins din lumea de aici, pentru totdeauna. Câte întâmplări din acestea nu v-a fost dat să vedeți în jurul dumneavoastră, în familiile dumneavoastră sau între cunoscuți?! Ceea ce este mai dureros nu este numai faptul că moartea vine fără de veste, ci mai ales că ea îi surprinde pe oameni nepregătiți pentru acest pas decisiv. Nu putem ști cât de pregătit sau cât de nepregătit de moarte a fost tânărul din Nain. Fiind însă unicul fiu al unei văduve, lipsit de îndrumarea și autoritatea tatălui său, poate își va fi adunat și el destule păcate ale tineretilor sale până în ceasul neașteptat al morții. Acel tânăr însă a avut atunci ocazia unică de a se întâlni pe drumul către cimitir cu Însuși Stăpânul vieții și al morții, cu Iisus Mântuitorul Care, înduioșat de lacrimile mamei, îl cheamă pe tânăr iarăși la viața aceasta pământească. Fără îndoială că acel tânăr a văzut dincolo un peisaj de neuitat, încât tot restul vieții și l-a trăit cu mai multă luare-aminte decât toți ceilalți tineri de vârsta lui. Dar câți tineri pot avea experiența uluitoare a tânărului văduvei din Nain? Aproape niciunul! Totuși, câți tineri, și nu numai tineri, din vremea noastră, nepregătiți de moarte, își continuă viața în dezordine, cu nepăsare, ca și cum n-ar muri niciodată? Și, dacă s-ar putea lega un dialog cu un astfel de tânăr după ce a trecut pragul celeilalte lumi, l-ai putea întreba: Ce-ai făcut, tinere? Te-ai nenorocit pentru totdeauna! Pentru că sufletul tău era plin de păcate: de părinți n-ai ascultat, de Dumnezeu nu te-ai temut, ci adeseori L-ai înjurat și L-ai tăgăduit, de rugăciune nu te-ai îngrijit, de desfătări nu te-ai ferit, la urmările faptelor tale celor rele nu te-ai gândit, la suflet și la judecata lui Dumnezeu n-ai cugetat. Te-ai nenorocit pentru veșnicie, pentru că pomul vieții tale nu numai că s-a tăiat fără de veste, dar se va și arunca în foc. Drept răspuns, tânărul, după ce a gustat puțin din moarte și a văzut ce este dincolo, nu va mai râde cu dispreț, ci se va căi cumplit pentru lipsa lui de seriozitate și de înțelepciune, dar atunci va fi prea târziu. Asemenea surprize cumplite se pot întâmpla oricui, oriunde și la orice vârstă.
„Smerenia și dragostea, însușirile trăirii ortodoxe”, Părintele Sofian Boghiu