Rai și iad - memorie remanentă

[Mihnea Dragomir]

În prealabil postat de Arkadiusz

Sa-mi explice si mie cineva, va rog, urmatoarea chestie: daca cineva ajunge in Rai si afla ca mama sa sau sora sau orice alta fiinta draga lui este in Iad, cum ar mai putea el experimenta ipotetica fericire absoluta in Rai, stiind ca cealalta persoana se perpeleste-n flacarile Iadului si ii indeasa Michiduță furca-n cur zi si noapte, pentru totdeauna?
Deci eu tind sa cred ca pe lumea cealalta nu vom mai avea amintirile celor intamplate pe Pamant, ceea ce contrazice ce sustineti multi dintre voi. As dori tare mult insa sa primesc o explicatie buna si cu fundament biblic.

Luca 14:26 :
Dacă vine cineva la Mine şi nu urăşte pe tatăl său şi pe mamă şi pe femeie şi pe copii şi pe fraţi şi pe surori, chiar şi sufletul său însuşi, nu poate să fie ucenicul Meu.

Cauza neintelegerii este confuzia dintre dragostea lumeasca, naturala, si dragostea crestina, supranaturala. In terminologie latina, confuzia dintre amor si caritas . Caritatea nu este ceva de ordinul sentimentului, ci ceva de ordinul vointei. Vechiul Testament spune sa ne iubim aproapele, iar Isus insista asupra acestui lucru, facand din el criteriul fundamental de judecata in Ziua Aceea. Dar cum sa-l iubesti pe aproapele daca ar fi vorba de un sentiment, ca doar nu poti porunci inimii ? Explicatia aceasta este: iubirea de care vorbeste Cristos este exercitiu de vointa. Eu il iubesc pe aproapele nu fiindca mi-o fi cazut cu tronc si nici fiindca mi-e simpatic. Nu, nici pe departe nu-mi sunt simpatici toti oamenii cu care ma incrucisez in drumurile mele de la Ierusalim la Ierihon. Ci, il iubesc pe aproapele fiindca poarta imaginea lui Cristos. Fiindca stiu absolut sigur ca insusi Cristos il iubeste atat de mult incat a suferit si a murit pentru el. Dragostea crestina este, deci, o dragoste straluminata de Cristos, sursa luminii.


Dar, daca acest aproape al meu nu mai este in niciun fel icoana a lui Cristos ? Daca Domnul nu-l mai iubeste, oricare legatura dintre el si Dumnezeu fiind iremediabil rupta ?


Sa o luam altfel. Aveti o poza. A mamei, a sorei, a oricarei fiinte dragi. Desigur, poza aceea va este draga si e lucrul cel mai natural sa o purtati aproape de inima. Nu suportul, nu cartonul va este drag, ci imaginea pe care il poarta. Atat de draga va este fotografia, incat, chiar daca ar fi patata, chiar daca imaginea ar fi deformata, veti incerca sa o retusati. Uneori, din fericire, asemenea incercari reusesc si bucuria e mare, mai mare chiar decat cand am vazut fotografia in perfecta stare. Dar se poate intampla ca, din nenorocire, in ciuda incercarilor dv, fotografia sa se strice complet. Se schimoniseste, imaginea devine de nerecunoscut pana la punctul ca nu mai vedeti nimic pe ceea ce era, pana nu de mult, o fotografie de pret. Atunci, nu gasiti ca e lucrul cel mai normal sa puneti acel carton gol la gramada de gunoi ?

[Demetrius]

În prealabil postat de Mihnea Dragomir

... iubirea de care vorbeste Cristos este exercitiu de vointa. Eu il iubesc pe aproapele nu fiindca mi-o fi cazut cu tronc si nici fiindca mi-e simpatic. Nu, nici pe departe nu-mi sunt simpatici toti oamenii cu care ma incrucisez in drumurile mele de la Ierusalim la Ierihon. Ci, il iubesc pe aproapele fiindca poarta imaginea lui Cristos. Fiindca stiu absolut sigur ca insusi Cristos il iubeste atat de mult incat a suferit si a murit pentru el. Dragostea crestina este, deci, o dragoste straluminata de Cristos, sursa luminii...

Adevarat si foarte frumos spus.

, daca acest aproape al meu nu mai este in niciun fel icoana a lui Cristos ? Daca Domnul nu-l mai iubeste, oricare legatura dintre el si Dumnezeu fiind iremediabil rupta ?

Daca asa puneti problema atunci putem spune ca Dumnezeu nu e Atotputernic fiindca nu poate sa nu-l mai iubeasca pe om, indiferent de legaturile pe care omul le tine sau le rupe.
Legatura dintre Dumnezeu si om nu poate fi rupta; invers se poate, dar nu prea mai conteaza.
15. Dacă lucrul cuiva se va arde, el va fi păgubit; el însă se va mântui, dar aşa ca prin foc.(1Cor3,15)

o luam altfel. Aveti o poza. A mamei, a sorei, a oricarei fiinte dragi. Desigur, poza aceea va este draga si e lucrul cel mai natural sa o purtati aproape de inima. Nu suportul, nu cartonul va este drag, ci imaginea pe care il poarta. Atat de draga va este fotografia, incat, chiar daca ar fi patata, chiar daca imaginea ar fi deformata, veti incerca sa o retusati. Uneori, din fericire, asemenea incercari reusesc si bucuria e mare, mai mare chiar decat cand am vazut fotografia in perfecta stare. Dar se poate intampla ca, din nenorocire, in ciuda incercarilor dv, fotografia sa se strice complet. Se schimoniseste, imaginea devine de nerecunoscut pana la punctul ca nu mai vedeti nimic pe ceea ce era, pana nu de mult, o fotografie de pret. Atunci, nu gasiti ca e lucrul cel mai normal sa puneti acel carton gol la gramada de gunoi ?

Eu cred ca nu imaginea este de mare pret, ci legatura dintre duhul meu si duhul acelei fiinte dragi, legatura ce se transmite si suportului(cartonului), pana legatura ramane draga. Apoi...