Raspunsuri duhovnicesti +

[stefan florin]

În prealabil postat de cristiboss56

Sfântul Ioan Scărarul despre importanţa Tainei Spovedaniei
Dezgoleşte-ţi, dezgolește-ţi rana în faţa doctorului şi nu te ruşina. A mea e buba, părinte, a mea e rana. Din nepăsarea mea s-a pricinuit, şi nu din a altuia. Nimeni altul nu e pricinuitorul ei: nici om, nici duh, nici trup, nici altceva, ci negrija mea!
Mergi la mărturisire şi cu purtarea şi cu chipul, şi cu gândul, ca un osândit, plecându-te spre pământ şi dacă se poate udând cu lacrimi picioarele doctorului şi judecătorului ca ale lui Hristos.
(Sf. Ioan Scărarul, Scara, cuv.4, cap. 56, în Filocalia, vol. IX, p. 110,111)

vorbe de AUR, ale Sfantului

[cristiboss56]

Recomandarea spiritualităţii ortodoxe, exprimată prin glasul inspirat de Dumnezeu al Sfinţilor ei Părinţi, este aceea de a căuta şi de a preţui întotdeauna în persoanele iubite nu atât frumuseţea fizică, cât mai ales nobleţea sufletească.
Sfântul Ioan Gură de Aurconsideră că „pe femeie o face plăcută şi dorită nu frumuseţea trupului, ci virtutea sufletului, nu sulimanurile şi fardurile, nici aurul şi hainele cele scumpe, ci cuminţenia, bunătatea şi frica tainică de Dumnezeu. Frumuseţea trupului şi boala o veștejește, iar trecerea timpului o strică, şi bătrâneţea o stinge, şi moartea, când vine, o pierde de tot; dar frumuseţea sufletului n-o poate poci nici vremea, nici boala, nici bătrâneţea, nici moartea, nici altceva din unele ca acestea, ci continuă să fie veşnic în floare. Frumuseţea trupului adeseori cheamă la desfrânare pe cei care o privesc, pe când frumuseţea sufletului atrage chiar pe Dumnezeu spre dragostea cea potrivită Lui...”.
(Pr. prof. dr. Ioan C. Teşu, Familia contemporană, între ideal şi criză, Editura Doxologia, Iaşi, 2011, pp. 75-80)

[cristiboss56]

De ce Săptămâna Patimilor se mai numeşte şi Săptămâna Mare?
Fiindcă în aceste zile s-au săvârşit nişte lucruri cât se poate de mari: patimile şi moartea Dumnezeu-Omului pentru neamul omenesc. Aceste lucruri sunt atât de mari şi au atât de multă însemnătate încât de nu s-ar fi săvârşit, lumea şi neamul omenesc ar fi pierit precum Sodoma şi Gomora sau precum lumea dintru început, cea nimicită prin potop. Lumea dăinuie fiindcă există Sămânţa Sfântă. Sămânţa Sfântă e dăinuirea lumii. Lumea dăinuie fiindcă se află în lume aleşi şi sfinţi, care se roagă pentru lume. Lumea dăinuie fiindcă în Cer nu s-a împlinit numărul celor aleşi.
(Sfântul Ioan de Kronstadt, Despre tulburările lumii de astăzi, Editura Sophia, București, 2011, p. 28)

[cristiboss56]

Martea cea Mare
Aceastã zi ne pregãteste pentru intrarea în cãmara Mântuitorului, cu douã parabole strict eshatologice – parabola celor zece fecioare (Matei 25, 1-13) si parabola talantilor (Matei 25, 14-30; Luca 19, 12-27).
Când Domnul se suia la Ierusalim si se ducea la Patimã, a spus ucenicilor Sãi si aceste douã parabole, pentru ca nu cumva cineva trãind în feciorie sã nu se îngrijeascã si de celelalte virtuti si mai ales de milostenie, prin care se vãdeste strãlucirea fecioriei.
Pe cinci dintre fecioare le numeste întelepte cãci împreunã cu fecioria au avut si minunatul si îmbelsugatul undelemn al milostivirii.
Pe celelalte cinci le numeste nebune pentru cã, desi si ele aveau virtutea fecioriei, nu aveau în aceeasi mãsurã milostenie.
Pe când se scurgea noaptea acestei vieti au adormit toate fecioarele, adicã au murit. Cu adevãrat moartea se numeste somn. Pe când dormeau ele, strigãt mare s-a fãcut la miezul noptii; cele care au avut undelemn din belsug au intrat cu mirele la deschiderea usilor, iar cele nebune, pentru cã nu aveau undelemn din destul îl cãutau dupã ce s-au sculat din somn.
Pentru aceasta deci, au rânduit dumnezeiestii Pãrinti pilda celor zece fecioare, împreunã cu cea a talantilor, ca sã ne îndemne sã veghem necontenit si sã fim gata sã iesim în întâmpinarea adevãratului Mire prin fapte bune, dar mai cu seama prin milostenie, pentru cã nestiutã este ziua si ceasul sfârsitului vietii.
Dacã vom sãvârsi o singurã virtute, cea mai mare chiar, si nu ne vom îngriji de celelalte, si mai cu seamã de milostenie, nu vom intra cu Hristos în odihna vesnicã, ci vom fi întorsi rusinati.
Si într-adevãr nu-i lucru mai rusinos ca fecioria sã fie biruitã de bani.
“La ceasul sfârsitului, suflete, gândind si de tãierea smochinului temându-te, cu iubire de ostenealã lucreazã-l, ticãloase, priveghind si strigând: Sã nu rãmânem afarã de cãmara lui Hristos”.

[cristiboss56]

SFÂNTA ŞI MAREA ZI DE MIERCURI
† Se face pomenirea femeii păcătoase care a spălat cu lacrimi şi a uns cu mir picioarele Mântuitorului, înainte de Patima Sa, ca simbol al pocăinţei şi îndreptării omului care greșește.
† Este ziua în care Iuda L-a vândut pe Iisus Hristos fariseilor pe treizeci de arginţi.
În Sfânta Evanghelie care se citește la Denia de Marți seara, se arată intensificarea conflictului dintre mai-marii cărturarilor și fariseilor, pe de o parte, și Iisus pe de altă parte. În această Evanghelie, Iisus prevestește: „Acum este judecata acestei lumi, acum stăpânitorul lumii acesteia va fi aruncat afară. Iar Eu, când Mă voi înălța de pe pământ , îi voi trage pe toți la Mine”. Apoi, în Evanghelie, se precizează: „Iar aceasta zicea arătând cu ce moarte avea să moară”. În continuare, Iisus îndeamnă la urmarea lui Hristos-Lumina și la priveghere: „Umblați cât aveți Lumina, ca să nu vă prindă întunericul. Căci cel ce umblă în întuneric nu știe unde merge. Cât aveți Lumina, credeți în Lumină, ca să fiți fii ai Luminii”. Se face pomenire despre femeia păcătoasă care, la cina din casa lui Simon Leprosul, a turnat mir de mare preț pe capul lui Iisus pe când ședea la masă. Cântările liturgice ale acestei zile pun în contrast dărnicia și smerenia acestei femei cu lăcomia și viclenia lui Iuda, vânzătorul lui Iisus. Concluzia contrastelor devine cerere a darului pocăinței: „Când păcătoasa aducea mirul, atunci s-a înțeles ucenicul cu cei fără de lege. Aceea se bucura turnând mirul de mult preț, iar el se grăbea să vândă pe cel fără de preț”. Cumpăna celor două prăznuiri ale zilei: păcătoasa și ucenicul Iuda, este răsturnată de pocăinţă. Păcătoasa se află în starea cea mai de jos a căderii: desfrânarea, iar Iuda, în starea cea mai de cinste: ucenic al Stăpânului. Pe aceea, pocăinţa o ridică şi o face mironosiţă; pe acesta, lipsa ei, îl coboară la cea mai de jos cădere, îl face trădător şi-l duce la spânzurătoare. Această răsturnare ne umple de teamă şi îngrijorare pentru mântuirea noastră, dar tot¬odată şi de mare încredere şi nădejde, pentru puterea cea mare a pocăinţei, ce ne stă la îndemână. Se vede că aceste prime trei zile al Săptămânii Sfintelor Pătimi sunt încă zile de pocăință, ca și cele din Postul de patruzeci de zile, întrucât ele cuprind Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, Doamne și Stăpânul vieții mele. Numai prin post și pocăință ne putem apropia de Cina cea de Taină, ea fiind anticipare a jertfei lui Hristos, întru

[cristiboss56]

SFÂNTA ȘI MAREA ZI DE JOI
Sfânta şi Marea Joi este închinată amintirii a patru evenimente deosebite din viaţa Mântuitorului: spălarea picioarelor ucenicilor; Cina cea de Taină; rugăciunea din Grădina Ghetsimani; şi începutul Patimilor prin vinderea Domnului de către Iuda.
În această Sfântă şi Mare zi de Joi, înainte de începerea Cinei, Iisus a spălat, în semn de mare smerenie slujitoare, picioarele ucenicilor Săi, începând cu Iuda vânzătorul şi sfârşind cu Petru. Prin aceasta a vrut să le aducă aminte ucenicilor să nu umble după întâietăţi, dându-Se El Însuşi pildă: „Cel care vrea să fie primul, să fie slujitorul tuturor”. Spălarea picioarelor ucenicilor închipuie Taina Sfintei Spovedanii, fără de care nimeni nu se poate mântui, nici împărtăşi. Spălând şi picioarele lui Iuda cel care L-a vândut pe 30 de arginţi, Mântuitorul îl cheamă înapoi, îi arată dragoste, îi spală păcatul, numai să-l mărturisească; dar Iuda nu se căieşte, nu-şi spune păcatul, nu se smereşte, nu se foloseşte. Picioarele lui sunt în mâna Domnului, iar inima în mâna diavolului. Iisus, sărutându-i picioarele îl primeşte înapoi, iar Iuda, sărutându-L pe obraz, Îl vinde la arhierei. După ce îi spală cu apă (îi pregăteşte prin smerenie şi prin spovedanie), Iisus îi împărtăşeşte, mai înainte de despărţire, pe ucenicii Săi, ca să poată rezista marilor ispite ce le stăteau înainte. Cina cea de Taină este o mare taină, este o jertfă de dragoste, este prima Liturghie creştină săvârşită de Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos. Cina cea de Taină este ultimul popas duhovnicesc al lui Iisus, este un prilej de reculegere pentru ucenici; este un loc tainic de întâlnire, de vorbire şi de despărţire al lui Hristos de ucenicii Săi, cărora le dă ultimele sfaturi şi îndemnuri. După ce s-au petrecut toate acestea, este marcat începutul momentelor grave ale patimilor. Sfintele Evanghelii ne relatează că Iisus, împreună cu ucenicii, ieşind de la Cină s-a îndreptat către Grădina Ghetsimani, loc în care deseori obişnuia să se roage. Îi lasă pe ucenici în vale iar El urcă mai sus şi singur fiind, se concentrează adânc şi se roagă de trei ori - cu sudori de sânge - Tatălui ceresc să treacă paharul suferinţelor de la El, dacă este cu putinţă. Voia Sa însă era să împlinească voia Tatălui: „Nu voia Mea, ci voia Ta să se împlinească”. Este rugăciunea la care este bine să ne gândim şi noi atunci când ne rugăm. Rugăciunea noastră să fie cât mai adâncă, totală, iar cererea noastră principală să fie aceasta: „Doamne, să se împlinească toate, nu după cum vreau eu, ci după cum voieşti Tu”. Mai pomenim în această zi vânzarea şi arestarea Mântuitorului Hristos în Grădina Ghetsimani, când Iuda L-a vândut sărutându-L, ca cei care veniseră după El să Îl recunoască. În faţa Sfântului Potir noi ne luăm angajamentul de a nu-L trăda pe Dumnezeu: „Nu-ţi voi da sărutare ca Iuda, nu voi spune Taina Ta vrăjmaşilor Tăi, ci ca tâlharul mărturisindu-mă, strig Ţie: Pomeneşte-mă, Doamne, întru împărăţia Ta!”. Să parcurgem și noi această Săptămână a Patimilor asemănându-ne Preacuratei Fecioare Maria şi Apostolului Ioan, care, în permanenţă, au stat alături de Iisus la toate pătimirile Sale. Să fim plini de adâncă recunoştinţă, pentru că aceste Sfinte Pătimiri ale Mântuitorului sunt pentru noi, oameni. Nu era dator Hristos să sufere pentru noi, ci a făcut aceasta din marea Sa iubire pentru întreaga omenire. Să pătimim împreună cu Hristos prin rugăciune și pocăință, ca să ne arătăm vrednici de marele dar al Sfintei Învieri! Slavă Doamne patimilor Tale!

[cristiboss56]

Sfânta și Marea Vineri
În Sfânta şi Marea Vineri se face pomenirea Sfintelor şi Mântuitoarelor şi înfricoşătoarelor Patimi ale Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru lisus Hristos: scuipările, lovirile peste faţă, palmele, insultele, batjocurile, haina de porfiră, trestia, buretele, oţetul, piroanele, suliţa şi, înainte de toate, crucea şi moartea, pe care le-a primit de bunăvoie pentru noi. Se mai face pomenire de mărturisirea mântuitoare făcută pe cruce de tâlharul recunoscător, care a fost răstignit împreună cu El. La Denia de Joi seara, cele douăsprezece Evanghelii vorbesc de Pătimirile Domnului. Cântările de joi seara arată răutăţile lumii căzute în păcat: trădarea lui Iuda, frica prea mare a ucenicilor şi lepădarea lui Petru, răutatea şi viclenia mai-marilor cărturarilor şi fariseilor, laşitatea şi nedreptatea lui Ponţiu Pilat, violenţa soldaţilor, rătăcirea şi nerecunoştinţa mulţimilor, obrăznicia tâlharului nepocăit şi nepăsarea sau indiferenţa multora cărora lisus le-a făcut mult bine. Aceasta este lumea păcatului care ucide, lumea patimilor egoiste şi a morţii. Pe de altă parte, slujba arată îndelung-răbdarea şi bunătatea Domnului Iisus Hristos faţă de toţi oamenii, adică iubirea Sa mai tare decât suferinţele chinurilor şi decât durerile morţii pricinuite de oameni. Patimile Domnului sunt numite sfinte, mântuitoare şi înfricoşătoare. Ele sunt sfinte, pentru că Cel ce suferă este nevinovat, este „Sfântul lui Israel”, Mesia, Fiul lui Dumnezeu, Cel despre Care îngerul Gavriil i-a spus fecioarei Maria: „Sfântul Care Se va naşte din tine Fiul lui Dumnezeu Se va chema” (Luca 1, 35); Sunt mântuitoare, deoarece, îndurând aceste Pătimiri sa ispite ale durerii, Hristos ca Om nu Se desparte de Dumnezeu-Tatăl; El rămâne împlinitor al voinţei lui Dumnezeu, „ascultător făcându-Se până la moarte, şi încă moarte de cruce” (Filipeni 2, 8). Atunci, la miezul zilei, în mijlocul Raiului şi în ziua a şasea, când a fost făcut omul, Adam şi-a întins mâinile neascultării spre pomul oprit şi s-a despărţit de Dumnezeu. Acum Iisus, Adam Cel Nou, Şi-a întins mâinile pe lemnul Crucii, în miezul zilei şi în „mijlocul pământului”, în ziua a şasea (vineri), pentru a arăta ascultare faţă de Dumnezeu până la moarte, vindecând pe om de neascultare şi mântuindu-l de despărţirea lui de Dumnezeu-lzvorul vieţii. A fost răstignit în afara cetăţii, într-o grădină, pentru că şi Adam cel vechi a călcat porunca postului în grădina Raiului. În acest înţeles, Sfântul Maxim Mărturisitorul arată scopul pătimirii Domnului Iisus Hristos: „Acesta a fost… scopul Domnului, ca, pe de o-parte, să asculte de Tatăl până la moarte, ca om, pentru noi, păzind porunca iubirii, iar pe de altă parte, să biruiască pe diavol, pătimind de la el prin cărturarii şi fariseii puşi la lucru de el”. Patimile sunt înfricoşătoare, pentru că Cel ce pătimeşte în trup nu este numai om, ci este Dumnezeu-Omul. Cel atotputernic şi smerit, Cel fără de păcate, de bunăvoie ia asupra Sa urmarea păcatelor lumii căzute. Pentru că Cel ce pătimeşte pe Cruce este Dumnezeu, Făcătorul cerului şi al pământului, se fac minuni în cer şi pe pământ: soarele se întunecă, în semn de doliu, iar pământul se cutremură, în semn de înfricoşătoare uimire. De aceea, după cum minunile Sale izvorâte din iubire pentru oameni, ca de pildă învierea lui Lazăr pentru care a plâns, sunt pătimite, tot aşa Pătimirile pe Cruce sunt înfricoșătoare.