Ofuri sau of-uri....

[Petru7]

În prealabil postat de Seraphim7

De ce m-aș trezi intr-o lume in care toti vor sa doarmă?

Se isca o dimineață cețoasă, pe firul negru de fum ce ieșea din hornul casei se putea citi un fragment din geniul încă necreat al artei românești ce putea deveni universală.

Care sa fie oare lipsa?

Iau o cana din găleata cu apa proaspătă adusă de bunica de la fântâna din colțul uliții. O sorb pe toată din trei înghițituri si imi mai umplu cana iar dar o las plina pe masă.

Nu se poate sa fim așa, nu putem permite să fie așa.

Se făcu ora 9 si jumatate, focul ardea cu patimă in sobă si mi se facu poftă de niste roate de cartofi coapte pe plita încinsă a sobei cu un mujdei de usturoi. Traiam in acele momente o nostalgie a copilăriei si un dor al vremurilor in care ascultarea de bunica si afecțiunea primită de la mama împreună cu mândria de a petrece timp cu tata si bunicul sau de a asculta povești de la străbunica... Toate acestea insumau cu adevărat fericirea deplină pentru mine.

Chiar dacă majoritatea timpului simt un gol incomensurabil, uneori simt si ce a fost odată in locul acestuia. Desi, nu as putea spune ce ar putea sa il umple, e drept, găsesc de multe ori senzații care il anesteziaza pe moment.

Merg si aduc niste cartofi din beci, îi spăl in chiuvetă, lasandu-le coaja, iau un clopotor si ii tau feli, apoi pun sare peste ei. Intre timp curăț o căpățâna întreagă de usturoi, o dau prin presă și arunc sare peste ea.

Tin minte momentele in care tatăl meu era fericit, asa pur si simplu, bucurându-se de micile plăceri ale vieții, atunci simțeam că din acea energie a lui ne umpleam si noi, restul familiei. O simplă zi in care mergeam cu toții la deal, sa punem cartofi, sa facem fân, sau pur si simplu o vizită a altor rude la noi acasa era un motiv de bucurie.

Las becul stins, deși era o zi destul de întunecată. Mai arunc 2 lemne pe foc si astept putin sa se inteteasca focul, termin de facut mujdeiul si pun roatele pe sobă.

Aceasta singurătate, sa zic asa, in care fac totul, imi scoate cateva noduri in gat, dar intrarea bunicii in casa ma scoate rapid din acea stare. Insa intre mine si ea...între mine și oricine altcineva e o prăpastie pe care inca nu a reușit să o treacă nimeni.. Si nici eu nu am vrut sa o trec.... Sunt doar eu si prăpastia...

Iau roatele de pe foc, îi dau câteva bunicii, ea pleaca parca cu lacrimi în ochii si le mănâncă amândoi cu bunicul suspinand. Eu le iau pe cele rămase si le așez pe sobă, imbuc din celelalte întingand in mujdei, imi aduc o bere din cămară si sorb din ea cu sete simțind cu plăcere furnicaturile de pe limbă. Suna telefonul, e mama, îi răspund...

Parcă nu mai știm discuta unul cu altul, ne închidem ca doi străini, aducându-ne aminte unul de altul doar cand nevoia ne face să ne mai propriem.

Termin de băut berea,termin de mâncat roatele și ma îndrept spre unul din putinele refugii care-i des si regulat invocat de mine.... Se face noapte si dupa aceea zi... Eu sunt altundeva, cu altcineva si viața mea e moartă desi in acele momente simt că-s viu....

Nu se mai face zi... Pentru ca eu sunt mereu in noapte... Plăcerile mele sunt dureroase... Durerile mele nu-s plăcute, iar somnul mi-e adânc.

De ce m-aș trezi intr-o lume in care toti vor sa doarmă?

E foarte frumoasă povestea ta și întrebarea tinde să devină mântuitoare pentru cititori.

Unii Însă, făpturi cu liberă inițiativă, vor găsi prilejul de a-și face o bodegă unde să vândă cartofi copți pe plită, muiați în mujdei și serviți lângă o bere rece. Pe peretele bodegii (din dosul mânăstirii) va sta înrămată și pusă la loc de cinste povestea ta minunată.

Răspunsul despre viață e că ți-o-furi... din Dumnezeu, adormind apoi prea adânc.

[gpalama]

Viata: despre ce e vorba in propozitie...? Tema de meditatie pentru fiecare.

Ma simt la fel, un remember pentru clipele copilariei, alaturi de cei dragi, de mult plecati in cealalta lume.

[Iorest]

Serafim, sper să nu fie cu supărare că-mi scriu și eu opinia, mă gândesc și eu că la începutul drumului tău spre Biserică și teologie ai avut un anumit entuziasm, o anumită râvnă.

Ce nu pot să înțeleg e cum de la un om entuziast ai ajuns în punctul acesta ezitant, filosofic, nesigur, prudent și oarecum temător de asumarea crucii, parcă s-a pus o negură care ți-a întunecat perspectivele.

Adică oricât ar lovi viața pe un om, roadele Duhului Sfânt nădejdea, pacea, duhul de bărbăție mărturisitoare ar lucra și ele pe măsura ispitelor și necazurilor, în unii teologi există aceste roade, deși poate au fost loviți foarte dur de viață, în alții nu se arată a fi lucrătoare.

A nu se înțelege că te cert sau că eu am nesăbuirea de a mă crede întrucâtva un spiritual, dar mereu mi-am pus întrebarea asta ca om din afara teologiei care i-am privit cu un anumit respect pe teologii veniți spre teologie (dezinteresați de calcule lumești), i-am admirat ca pe niște lucrători în Via Domnului, cum de râvna unora s-a stins, ba chiar au devenit progresiști ?

Cum de Dumnezeu nu s-a atins de sufletul teologilor așa încât să fie candele vii care ard pentru Hristos, așa încât să ajungă să-și îndrepteze întreaga viață după cugetarea paulină „Ori de trăim, ori de murim, ai Domnului suntem” ?

[Jonnyw2013]

Iorest daca exista ceva gen Ortocafe in orasul unde locuieste , cu ani in urma cred ca il ajuta. Fara gluma! Citeam la un moment dat un studiu care arata ca la eventuale incercari mari ale vietii, cei care aveau relatii sociale de sprijin mai multe si mai solide, puteau duce mult mai usor toate incercarile. Deci cu alte cuvinte daca ai pe cineva cu care sa vorbesti fata in fata,cuiva de care sa ii pese, cuiva care sa te inteleaga, cineva care sa il ai alaturi.

[Seraphim7]

Un nimeni despre nimic(1)

Nu cred in oameni,nu cred in iubire si nici in dumnezeu...Patul se tot adâncea sub greutatea oboselii lui.Un vid se intrepatrundea intre monologul regulat al frigiderului si soaptele inconstante ale flacarilor din soba ademenita cu esența ce-i transformată în cenușă si uitată pe-o grămadă de gunoi.Un gat uscat cere apă dar gandul ca setea va tot revenii produce dorințe mistico-carnale...Un mix de satisfacții care sa potolească cam orice porniri si sa închidă gura sacrului care nu-și are un echivalent in realitate.Iluzionismul orgasmic al setului de plăceri.

In vîltoarea simțurilor amețite,adormite și incatusate in cea mai joasă sferă senzorială mă aflam intr-un soi de feerie cadaverica si suspendat intr-o atemporalitate singulară,individuală și distinctă ,În care eu voiam si altii erau.

Plăcut,tandru si catifelat,gustam picătura cu picătura din această așteptare pe care nu o mai asteptam demult.O inghiteam fără să simt nimic dar nu puteam fara ea.O căutam desi era mereu langa mine ,singurătatea era singura stare pe care o simteam in prezenta ei...

Deserveam unui scop,il intuiam si il stiam in mine,contopit cu mine si cu tot ce eram eu.Dar ascuns cumva de alții ca o taină pe care nu o puteam înțelege nici eu,dar pe care stii ca însuși atingerea scopului o va revela.

Eram facut din bucăți,fiecare acționând independent una de cealaltă,fiecare dorind altceva,rupand intregul înca nedefinit si aruncând-ul in direcții diferite concomitent.

Nu cred in oameni pentru ca sunt om...
Iar daca dumnezeu e iubire

Când încetăm să iubim
Il ucidem pe dumnezeu

[Seraphim7]

Dacă îmi permiteți o sa postez aici ofuri de genu...

[Moroco]

Carevasăzică, nu mai crezi în oameni fiindcă eşti om, adică făcător de rele ca ei şi nici în Dumnezeu pentru că răcindu-ţi-se inima, risipindu-ţi-se iubirea l-ai ucis şi tu aşa ca alţii pe Dumnezeu din ea.

Pe undeva constaţi şi recunoşti cruda realitate oftând.

Nu eşti singurul amărât. Regretul este începutul porcăinţei. Speranţa va renaşte şi ea la vremea ei.

Se cuvine s-o aşteptăm cu răbdare.