Cuvant pentru suflet !

[cristiboss56]

A iubi inseamna a ierta
A nu mai fi iubit, pentru mine înseamnă a nu mai exista. A iubi înseamnă a renunţa la tine însuţi, la dreptul tău, la dreptatea ta pentru a îndreptăţi pe cel ce ţi-a greşit, înseamnă să mori tu pentru a lăsa pe altul să trăiască. „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot cugetul tău, din tot sufletul tău şi din toată puterea ta, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi.” Toată Evanghelia este o poveste de iubire.
Fiecare şi-a închipuit nişte gesturi, nişte cuvinte, nişte feţe care privesc într-un anume fel şi toate acestea îi aduceau o uşoară bucurie, dar totodată o mare durere, că toate aceste gesturi, toate aceste cuvinte pe care ni le închipuim în mintea noastră, sunt foarte greu de regăsit în ceilalţi. Suferim pentru că cei din jurul nostru nu ştiu să ne iubească.
Suferim pentru că iubirea, aşa cum ne-am închipuit-o noi, nu există. Dar iubirea există. Există pentru că Dumnezeu a adus-o în lume, pentru că ea nu poate să nu existe, nu poate să aibă sfârşit, pentru că ea nu are nici început. Ea nu poate să se împuţineze, pentru că ea porneşte de la Dumnezeu şi se revarsă asupra întregii făpturi, aşa încât, dacă iubirea nu există, doar noi suntem de vină pentru că nu o vedem. Dacă nu vedem iubirea în jur, este pentru că noi înşine nu o avem. Nu poţi vedea ceea ce nu ai în ochi.
Să simţi pe inimă dragostea lui Dumnezeu. Vrei să ştii ce părere are Dumnezeu despre tine ? Uită-te ce părere ai tu despre aproapele tău. Puterea de a ierta este însuşire dumnezeiască. Iertând celor ce ne greşesc, ne facem părtaşi la dragostea cu care iubeşte Dumnezeu lumea. Tot ce se schimbă şi trece, nu este din iubire. Omul firesc nu iartă, el din instinct se apără şi se îndreptăţeşte, şi chiar atacă pentru a se apăra pe sine. Iertarea este o însuşire e celor puternici. Cel slab/oamenii mici nu va/vor avea niciodată puterea de a cere iertare.
Iubesc pe cineva nu pentru că el este mai bun decât alţii, ci pentru că văd în el virtuţile care îmi descoperă mai desluşit chipul lui Dumnezeu pe Care eu Îl iubesc. O prietenie nu se alimentează atât din virtuţile şi bunătatea celui pe care ni-l dorim prieten, cât din lucrarea noastră lăuntrică. O prietenie poate avea trăinicie numai dacă se leagă între persoane cu aceleaşi aspiraţi şi de aceeaşi măsură duhovnicească. În puterea noastră stă să oferim prietenia, dar niciodată să o cerem de la alţii. Prietenia este deschiderea sufletească pe care o avem către toată lumea, izvorâtă din dragostea poruncită de Hristos. În acest sens, creştinul este prieten cu toţi şi cu nimeni. Cu toţi, pentru că nu poate să nesocotească pe cineva, şi cu nimeni, pentru că nu poate să prefere pe cineva.
Savatie Bastovoi

[cristiboss56]

Dor de Tine, Doamne !
În copilărie iubeam lumea şi frumuseţea ei. Iubeam pomii şi grădinile înverzite, iubeam câmpiile şi toată lumea lui Dumnezeu: cât de frumos este ea alcătuită. Îmi plăcea să privesc strălucirea norilor, să-i văd trecând în înălţimile azurii. Dar de când am cunoscut pe Domnul meu şi El a robit sufletul meu, totul s-a schimbat în sufletul meu şi nu mai vreau să privesc la această lume, căci sufletul meu este neîncetat atras spre acea lume în care trăieşte Domnul. Ca o pasăre în colivie aşa se chinuie sufletul meu pe pământ. Aşa cum pasărea doreşte să zboare din colivia ei strâmtă spre tufişurile dese, aşa este aprins şi sufletul meu de dorinţa de a vedea din nou pe Domnul, căci El a atras sufletul meu şi acesta tânjeşte după El şi strigă:
“Unde eşti Tu, Lumina mea? Vezi că Te caut cu lacrimi. Dacă nu mi Te-ai fi arătat, n-aş fi putut să Te caut astfel. Dar Tu însuţi m-ai găsit pe mine, păcătosul, şi mi-ai dat să cunosc iubirea Ta. Tu mi-ai dat să văd că iubirea Ta pentru noi Te-a dus pe cruce şi că ai murit pentru noi în chi*nuri. Tu mi-ai dat să cunosc că iubirea Ta Te-a pogorât din cer pe pământ şi până la iad, ca noi să vedem slava Ta.Tu Te-ai îndurat de mine şi mi-ai arătat Faţa Ta şi acum sufletul meu e atras de Tine, Doamne, şi în nimic nu-şi găseşte odihnă, nici ziua nici noaptea, şi plânge ca un copil ce şi-a pierdut mama.Dar şi copilul îşi uită mama, şi mama îşi uită copilul când Te văd pe Tine. Văzându-Te pe Tine, sufletul uită lumea întreagă. Aşa este atras sufletul meu spre Tine şi tânjeşte după Tine şi nu mai vrea să vadă frumuseţea acestei lumi.”
Sf. Siluan Athonitul

[cristiboss56]

Primăvara se cunoaşte după flori, ca vara după spice; vara este frumoasă datorită secerişului; toamna este bogată datorită roadelor; iarna este împodobită cu zăpezi, ca o domnişoară cu flori; iar primăvara se cunoaşte după flori! Şi Domnul nostru ne porunceşte să privim la aceste flori: „Luaţi seama la crinii câmpului cum cresc” (Matei 6, 28).
Crinul este împăratul florilor; iar când se spune în Evanghelie: „Luaţi seama la crinii câmpului” este acelaşi lucru cu a spune: luaţi seama la florile de câmp. Domnul ne porunceşte să privim la florile de câmp pentru a dobândi de la ele un anumit folos duhovnicesc, căci aşa cum albina, zburând din floare în floare, adună din ele mierea, aşa şi noi, privind la flori nu numai cu ochii cei trupeşti, ci şi cu ochii duhovniceşti, să adunăm dulceaţa duhovnicească şi să dobândim anumite cunoştinţe.
În primul rând, Domnul nostru, învăţându-ne sărăcia sau, mai bine zis, faptul de a nu ne îngriji peste măsură de dobândirea averilor, de mâncare, de îmbrăcăminte, de podoabe, de bogăţii, ne porunceşte să privim la florile câmpului cum cresc: „nu se ostenesc, nici nu torc”. Iar Dumnezeu „astfel le îmbracă”. Să nu crezi că Dumnezeu, prin aceste cuvinte, ne interzice să muncim şi să avem griji pentru viaţa de zi cu zi, nu. El şi lui Adam i-a poruncit să aibă hrană din osteneala mâinilor sale şi să-şi dobândească pâinea în sudoarea frunţii. El interzice numai grija cea peste măsură care este unită cu păcatul şi cu primejdia; Domnul vorbeşte despre aceia, care nu nădăjduiesc în voia lui Dumnezeu, caută cu nesaţ bogăţiile, îl uită pe Dumnezeu şi îl asupresc pe aproapele lor prin jaf, hoţie, tâlhărie şi toate nedreptăţile: iată, acestora le porunceşte Dumnezeu să privească la păsările hrănite de El şi la florile îmbrăcate de El şi să se lase mai mult în voia Lui cea Sfântă, decât în grijile lor. Aşa cugetă şi Sfântul Ioan Gură de Aur: „Dumnezeu nu ne opreşte să muncim, căci şi Sfântul Apostol spune: «Cel ce nu munceşte, să nu mănânce»; Dumnezeu ne porunceşte numai să nu ne lăsăm în toate în grijile noastre şi să nu Îl uităm pe El. Noi trebuie să muncim după măsura puterilor noastre, iar pentru mântuirea sufletelor noastre să ne străduim cu toată sârguinţa şi cu toată curăţia”. Aşa vorbeşte Sfântul Ioan Gură de Aur.
(Sfântul Dimitrie al Rostovului, Viața și omiliile, Editura Egumenița, Alexandria, p. 40)

[cristiboss56]

Noi, cei care o lăudăm pe Maica Domnului, avem un privilegiu. Ce privilegiu? Privilegiul de a fi miluiţi de Dumnezeu, de Domnul nostru Iisus Hristos, dându-ne pacea Sa, nouă. De ce? Pentru că o lăudăm pe Maica Domnului. Şi de ce o lăudăm pe Maica Domnului? Ne învaţă Biserica noastră să o lăudăm. De ce ne învaţă să o lăudăm? Pentru că „s-au spăimântat toate de dumnezeiască mărirea ta”, zicem noi vorbind cu Maica Domnului. Deci, nu prezentăm lucrurile ca într-un studiu, nu zicem: „S-au spăimântat toate de mărirea Maicii Domnului, că Maica Domnului a purtat în pântecele ei pe Dumnezeu Cel peste toate şi a născut Fiu pe Cel fără de ani”, ci vorbim cu Maica Domnului şi zicem: „Spăimântatu-s-au toate de dumnezeiască mărirea ta”.
Acesta e avantajul slujbelor, noi nu studiem, nu învăţăm ca şi cum am studia, ci învăţăm angajându-ne în faţa celor cu care vorbim. Aşa-i cu Maica Domnului, aşa-i cu sfinţii lui Dumnezeu, noi vorbim cu ei, vorbim cu Domnul Hristos, Îi spunem Domnului Hristos ce avem de spus, vorbim cu El, şi din aceasta învăţăm. Prin urmare, Maica Domnului are o mărire a ei şi mărirea îi vine de la Domnul Hristos şi, venindu-i de la Domnul Hristos mărirea, ea e mijlocitoare către Domnul Hristos pentru noi. Noi o lăudăm, Maica Domnului mijloceşte, şi Domnul Hristos ne dăruieşte pace: „Cel ce dăruieşte pace tuturor celor ce te laudă pe tine.”
(Arhimandrit Teofil Părăian, Maica Domnului – Raiul de taină al Ortodoxiei, Editura Eikon, 2003, pp. 67-68)

[cristiboss56]

Biserica nu poate să existe fără rugăciunea comună şi fără comuniunea euharistică a membrilor ei. Fără rugăciunea comună, fără viaţa religioasă şi a trăirilor duhovniceşti, nu se poate vorbi despre întemeierea unei „biserici din casă”, pe care o formează familia creştină, cea mai mică celulă din trupul Bisericii lui Hristos. Acest lucru este sesizat de mulţi preoţi duhovnici. Dacă preotul se roagă pentru întreaga Biserică, pentru toţi cei care participă la Liturghie, pentru o singură gură şi o singură inimă, pentru comuniunea rugătoare şi euharistică cu Sfânta Treime, cu atât mai mult o singură inimă şi o singură gură trebuie să aibă cei care formează „un singur trup”. Cum atunci este posibil ca acest trup să nu înalţe Domnului rugăciuni comune pentru nevoile personale, să nu aducă mulţumiri şi să nu-şi întărească unitatea prin împărtăşirea comună cu Dumnezeu?
Rugăciunea comună ne fereşte de neînţelegeri, îi împacă pe cei certaţi, ajută să înlăture nedumeririle apărute. Ea trebuie practicată încă din primele zile ale vieţii de familie, pentru că mai târziu va fi tot mai greu s-o includem.
Rugăciunea comună se naşte mai uşor atunci când apare deschiderea deplină şi iubitoare a sufletelor pentru ea, când soţii caută împreună noi forme de viaţă – până în momentul când vor apărea copiii, se poate forma un singur ritm de viaţă.
Rânduiala rugăciunii comune a soţului şi a soţiei reprezintătemelia bisericii din casă. Ea ajută la înrădăcinarea rugăciunii în inimile copiilor şi la organizarea rugăciunilor comune în familie.
(Preot Prof. Gleb Kaleda, Biserica din casă, Editura Sophia, Bucureşti, 2006, p. 46)

[cristiboss56]

De câte ori nu ne-am umplut de bucuria mângâierii dumnezeiești, dar mai apoi am pierdut-o din pricina lipsei noastre de grijă? De aceea spune Sfântul Ioan Scărarul: „Apropie-te de Dumnezeu întru multă smerită cugetare și mai multă îndrăznire vei avea” (Sfântul Ioan Scărarul, Scara, Cuv. XXVIII:11, p. 406).
Cu alte cuvinte, cu cât ne apropiem de Dumnezeu cu mai multă smerenie, grijă și cumpătare, cu atât primim mai multă bucurie. Trebuie să fim însă atenți să nu ne bucurăm peste măsură și să nu trăim această bucurie la nivel psihologic, sufletesc, altminteri o pierdem.
Dacă atunci când sufletul ne este plin de bucurie duhovnicească începem să vorbim mult și fără rost, să-i învățăm pe alții și să ne etalăm darurile primite de la Dumnzeu, negreșit vom pierde această bucurie și ne vom simți sufletul gol și pustiu.
Adevărata bucurie duhovnicească este tăinuită în inimă și cu cât o ascundem mai mult, cu atât o păstrăm mai bine. Trebuie să facem totul cu simplitate și cumpătare, întrucât avem vrăjmași care se vor folosi de orice mijloace ca să ne jefuiască.
(Arhimandrit Zaharia Zaharou)

[cristiboss56]

Unde este iubire, acolo este liniste
《 Părintele Teofil Paraian 》
Într-una din alcătuirile de la sfintele slujbe se spune aşa: „Marea vieţii văzând-o înălţându-se de viforul ispitelor, la limanul Tău cel lin alergând, strig către Tine: «Scoate din stricăciune viaţa mea, Multmilostive»“. Ne dăm seama că patimile zdrobesc, că patimile aduc zbucium, ură, că patimile aduc îndepărtare. Patimile fărâmiţează, distanţează, resping, patimile marginalizează, desconsideră, îl socotesc pe altul nevrednic şi de aceea viforul patimilor aduce nemulţumire, nelinişte. Unde vezi nemulţumire, unde vezi nelinişte, unde vezi zdroabă, unde vezi zbucium, să ştii că sunt prezente patimile, pentru că iubirea odihneşte, iubirea luminează, iubirea întăreşte, iubirea fericeşte. Unde este iubirea, acolo este linişte, bucurie, pace, acolo sunt roadele Duhului; acolo nu poate avea loc nici ura, nici nemulţumirea, nici împotrivirea, nici desconsiderarea.
Ar trebui să ne fie ruşine ori de câte ori intervine în viaţa noastră ceva care aduce depărtare, care împinge, care respinge, care întoarce răutatea, care întoarce ura în suflet, care aduce vârtej. Patimile sunt ca un vifor, patimile sunt ca o furtună,
patimile sunt ca un vârtej, de aceea zicem: „Marea vieţii văzând-o înălţându-se de viforul ispitelor“. Iar iubirea este liman lin, linişte, este odihnă sufletească.
Ar trebui să ne fie ruşine de câte ori în sufletul nostru se ivesc nişte răutăţi care ne depărtează de „omul de lângă noi“. De fapt, omul de lângă noi este omul cel mai însemnat. Nu trebuie să ne gândim la oameni de peste mări şi ţări (care ne sunt apropiaţi şi ei), ci trebuie să-l avem în vedere pe omul de lângă noi, pentru că Dumnezeu l-a pus lângă noi. Cei care suntem aici, de pildă, suntem pentru că vrea Dumnezeu să fim aşa. Dumnezeu vrea să fim bucuroşi unii de alţii şi să împlinim ceea ce lipseşte. Asta face iubirea: împlineşte, completează, adaugă.
Dacă ai pe cineva apropiat, îi treci cu vederea şi defectele. Dacă iubeşti pe cineva, îl iubeşti cu scăderile lui cu tot, cu patimi cu tot, cu răutăţi cu tot. Dacă nu-l iubeşti, nu-l iubeşti nici cu calităţile lui, nu-l iubeşti nici cu virtuţile lui. Sigur, fiecare dintre noi avem şi virtuţi, avem şi scăderi, dar iubirea acoperă scăderile şi completează acolo unde este de completat şi pune în evidenţă acolo unde este ceva de pus în evidenţă. Numai că până acolo este departe! Este departe în înţelesul că trebuie să rezolvăm o dată patimile, răutăţile, scăderile, insuficienţele, să trecem peste toate şi atunci vine iubirea, care e fericire. Domnul Hristos ne cere iubire şi faţă de vrăjmaşi („Iubiţi pe vrăjmaşii voştri“ - Matei 5, 44) ca să avem încă o posibilitate de a fi fericiţi, de a înmulţi iubirea, şi prin ea să se înmulţească
fericirea.
Parintel Teofil Părăian