Cuvânt pentru cele trei chipuri ale luării aminte şi ale rugăciunii

[nobilissim]

Al celui întru Sfinţi Părintele nostru:
Simeon Noul Teolog

Cuvânt pentru cele trei chipuri ale luării aminte şi ale rugăciunii

(Spre ştiinţă. Cuvântul acesta, precum şi cel din urmă, este copiat din manuscriptul ce se află în Biblioteca Schitului Românesc „Prodromu”, care este tâlcuit din cea Elinească deoarece în Filocalia Elenă este pe apla - neogreacă. * Cuvântul 102. (Cartea Sfântului).

Trei sunt chipurile luării aminte şi ale rugăciunii, prin care sufletul se suie şi sporeşte, sau se pogoară şi piere. Şi se suie adică, dacă în vremea lor unelteşte chipurile acestea; iar se pogoară, când fără de vreme, şi fără de pricepere le ţine pe acestea. Deci trezvia şi rugăciunea, aşa sunt legate una de alta, precum sufletul cu trupul; care fără de una, nici cealaltă nu poate să stea. Şi prin două chipuri amândouă se amestecă. Şi întăi anume, că trezvia stă împotriva păcatului, fiindcă este ca oarecarele străjuitor, şi înainte mergător; Iară rugăciunea urmându-i, pe toate gândurile cele urâte, care de strajă s-au împiedicat, le ucide îndată şi le pierde; fiindcă luarea aminte singură nu poate să lucreze aceasta. Şi din războiul acesta al luării aminte şi al rugăciunii, se pricinuieşte şi viaţa şi moartea. Pe care dacă adică o curăţim prin trezvie (adică pe rugăciune), sporim; Iar dacă nu o păzim curată, ci o micşorăm pe aceasta, şi o întinăm: ne facem netrebnici şi nesporiţi. Deci de vreme ce am zis, că luarea aminte şi rugăciunea în trei chipuri se împarte, se cuvine şi pe deosebirile ale fiecărui chip dintru acestea, să le descoperim. Ca cel ce voieşte să dobândească viaţă, şi voieşte să lucreze, dintru aceste desluşite trei aşezări (stări n.n.) adeverindu-se, să aleagă pe cel mal bun. Ca nu pentru neştiinţă, pe cel mal rău ţinându-I să se alunece şi să cadă din cel mai bun.

Pentru întâia luare aminte

Deci ale întâii luări aminte, osebirile sunt acestea: Când cineva la rugăciune stând, şi mâinile şi ochii împreună cu mintea la Cer ridicându-le, şi Dumnezeieşti noime cu mintea închipuind, şi frumuseţile cereşti nălucindu-le, şi rânduielile îngerilor, şi corturile drepţilor, şi în scurt să zic: toate câte le-a auzit din scripturi, pe acestea în vremea rugăciunii aducându-le în minte, deşteaptă sufletul spre dorire Dumnezeiască, şi arătat caută la Cer. Uneori şi lacrimi din ochi sloboade. Câte puţin oarecum şi cu inima se trufeşte şi se înalţă; şi i se pare că Dumnezeiască mângâiere este ceea ce i s-a făcut, şi întru o lucrare ca aceasta se roagă să petreacă. Acestea sunt semnele rătăcirii. Că bunul nu este bun, când nu bine se face. Deci dacă se va linişti unul ca acesta, cu linişte desăvârşită şi neieşită, cu neputinţă este să nu-şi iasă din minţi. Iară deşi întru aceasta poate nu va cădea, dar întru deprinderea faptei bune, şi întru nepătimire a veni, este din cele cu neputinţă.

Deci dintru această luare aminte se rătăcesc, şi cei ce simţit cu ochii cei trupeşti văd lumină, şi bune oarecare miresme miroasă, şi glasuri aud, şi altele multe ca acestea. Şi unii adică desăvârşit s-au îndrăcit, şi din pricina aceasta, din loc în loc, şi din ţară în ţară ieşiţi din minte au umblat. Iar alţii pe cel ce îngerul luminii se faţărniceşte că se închipuieşte necunoscându-1, şi primindu-l, s-au amăgit. Şi neschimbaţi, şi neîndreptaţi de aceea, până în sfârşit au rămas, nici o sfătuire de la oameni primind. Iară alţii îndemnaţi fiind de diavolul cel ce i-a amăgit pe dânşii, însuşi ei cu mâinile lor s-au ucis. Iară alţii, de râpe, şi în prăpăstii pe sine s-au aruncat. Alţii s-au spânzurat. Şi cine ar fi putut să povestească deosebirile înşelăciunii şi ale amăgirii diavolului? Dintru acestea zise, este cu putinţă celui înţelept, şi care voieşte să se înveţe, oarecare câştig, care dintru întăia luare aminte se naşte. Iară dacă poate şi întru acestea nu va cădea cineva, pentru petrecerea cea împreună cu alţii (fiindcă aceasta mai de multe ori pustnicilor se întâmplă), dar însă nepricopsiţi prin aceasta, toată viaţa şi-o petrec.

Pentru a doua luare aminte

Iară a doua luare aminte, este aceasta: Când cineva pe a sa minte de la cele simţite adunându-o întru sine, şi pe simţirile cele dinafară şi le păzeşte, şi pe toate gândurile şi le adună, ca nu vreunul tăinuindu-se, la lucrurile cele deşarte să umble. Şi uneori adică cercare gândurilor făcând, iar alte ori rugăciuni către Dumnezeu din gură grăind, ia aminte. Şi acum adică pe gândurile cele robite către sine trăgându-le, iară alteori şi însuşi cu totul de patimi robindu-se, începe cu silă către sine a se întoarce. Şi nu este cu putinţă celui ce aşa bate război, să fie în pace niciodată, sau cu cununa dreptăţii să se încununeze (2 Tim. 4, 8). Că se aseamănă unul ca acesta omului ce bate război noaptea, care glasurile vrăjmaşilor adică le aude, şi rănile le primeşte, dar a-i vedea curat cine sunt, sau de unde au venit, sau cum îl săgetează, sau pentru ce, nu poate. Fiindcă întunericul este pricinuitor minţii de o pagubă ca aceasta; şi nu va scăpa cel ce aşa bate război, de a nu se zdrobi de gândiţii vrăjmaşi cei de alt neam. Şi pe osteneală adică o rabdă, iar de plată se păgubeşte, fiindcă de mărirea deşartă se fură, ca și cum ar fi un luător aminte, şi de dânsa se domneşte şi se batjocoreşte. Uneori şi asupra altora se înalţă, căci nu sunt unii ca aceştia, şi îi prihăneşte. Şi păstor al oilor pe sine se alcătuieşte. Şi se aseamănă orbului ce făgăduieşte să povăţuiască pe orbi (Matei 15, 18). Acestea sunt chipurile luării aminte celei de a doua.

Pentru aceea se cuvine iubitorului de osteneală, să se înveţe vătămarea cea dintru dânsele. Însă mai bună este cea de a doua, decât cea dintâi, precum noaptea cea cu lună plină, decât cea fără de stele şi neluminată.

Pentru a treia luare aminte

Iată dar şi pentru a treia luare aminte vom începe să zicem, care este lucru străin şi cu greu de tâlcuit, celor ce nu cunosc nu numai greu de cunoscut, ci mai cu totul şi de necrezut; Lucru care nu întru mulţi se află. Şi mi se pare că o bunătate ca aceasta, împreună cu ascultarea a fugit de la noi. Că ascultarea, pe îndrăgitorul ei, de răul veac de acum răzleţindu-1, şi fără de grijă şi nepătimaş pe dânsul arătându-1, sprinten şi nepregetător către calea care se caută de dânsul îl lucrează: dacă şi povăţuitor nerătăcit / neamăgit va afla. Că de care lucru din acestea vremelnice îşi va lipi pe minte, cel ce prin ascultare s-a omorât dinspre toată împătimirea lumii şi a trupului?? Şi de care grijă se va trage, cel ce lui Dumnezeu şi părintelui său, cu sufletul şi cu trupul s-a dat, şi toată grija asupra lui a aruncat-o (1 Petru 5, 7)? Şi numai trăieşte lumii, nici ziua omului o mai pofteşte. De aici gânditele înconjurări ale puterilor celor împotrivnice, care ca nişte funii pe minte întru nenumărate încurcături de gânduri o trag, se rup, şi slobod se arată, şi cu stăpânire bătând război, şi iscodind gândurile vrăjmaşilor, le goneşte cu bună meşteşugire, şi cu curată inimă îşî înalţă rugăciunile. Acesta este începutul petrecerii celei monahiceşti. Iar cei ce nu fac aşa începutul, se vor zdrobi în zadar.

Iară începutul luării aminte celei de a treia, nu se începe dintru a căuta cineva în sus, şi dintru a-şi întinde mâinile, şi a-şi aduna cugetele, şi din Cer ajutor a cere. Că acestea sunt după cum am zis, osebirile întâii rătăciri. Dar nici dintru a doua luare aminte iarăşi face începutul, şi mintea numai la simţirile cele din afară luând aminte, iară pe vrăjmaşii cei dinlăuntru nu-i priveşte. Că unul ca acesta, precum au zis, se săgetează, şi nu săgetează, se răneşte, şi nu ştie; robit se duce, şi pe cei ce îl robesc a-i munci nu poate. Şi totdeauna din spatele lui, iar mai bine să zic, în faţa lui lucrează şi teslăresc păcătoşii, şi măreţ în deşert şi trufaş îl lucrează pe dânsul.

Iară tu, o iubite, dacă voieşti pe o lucrare născătoare de lumină şi veselitoare ca aceasta să o lucrezi, de aici sârguieşte-te a pune început: După cea cu de-amănuntul ascultare, pe care cuvântul, mai sus a zugrăvit-o, trebuinţă este ţie, şi cu conştiinţă pe toate să le faci. Că fără de ascultare, nici conştiinţa nu este curată. Şi dator eşti a-ţi păzi conştiinţa, întâi adică, față de Dumnezeu, apoi dinspre Părintele tău cel Duhovnicesc, şi a treia şi dinspre toţi oamenii, şi dinspre materii. Şi față de Dumnezeu adică eşti dator să-ţi păzeşti conştiinţa, ca toate câte ştii că nu plac lui Dumnezeu, pe acestea să nu le faci. Iar dinspre părintele tău ca pe acelea care îţi zice ţie, după scopul şi voia lui, pe toate să le faci, şi să nu adaugi ceva mai mult, nici să scazi. Iară dinspre oameni se cuvine ţie să-ţi păzeşti conştiinţa, ca pe acelea care tu le urăşti, altuia să nu le faci. Iară întru materii, dator eşti să te păzeşti de uneltirea cea peste trebuinţă întru tot lucrul: şi întru hrană, şi întru băutură, şi întru îmbrăcăminte, şi în scurt să zic, pe toate să le faci ca înaintea feţei lui Dumnezeu, nemustrându-te de nimic întru nici un lucru de conştiinţă. Şi de vreme ce mai înainte am curăţit, şi am făcut cale adevăratei luării aminte, de se pare, şi pentru deosebirile ei, arătat şi în scurt să vorbim.

[nobilissim]

Iar adevărata şi nerătăcita luare aminte şi rugăciune este, a păzi mintea pe inimă când se roagă, şi înlăuntru acesteia de-a pururea a se întoarce, şi a se învârti, şi dintru adâncul acela (Ps. 129, 1; 41, 7) a-şi înălţa rugăciunile către Domnul. Şi după ce înlăuntru acolo „va gusta că bun este Domnul” (Ps. 33, 8) [8], şi se va îndulci, nu se va mai depărta de locul şi sălăşluirea inimii. Că atunci va zice şi el împreună cu Apostolul Petru „Bine este să fim noi aici” (Matei. 17, 4) [9]. Şi totdeauna acolo, în locurile inimii căutând şi înconjurându-le, pe noimele şi gândurile cele semănate de vrăjmaşul, scoţându-le le goneşte. Însă celor ce nu ştiu petrecerea aceasta, foarte aspră li se pare, şi cu greu de isprăvit. Că şi este cu adevărat sugrumător lucrul şi ostenitor, nu numai celor neînvăţaţi şi nedeprinşi, ci şi celor ce cu întemiere s-au deprins, şi s-au iscusit, dar încă pe dulceaţă întru adâncul inimii au primit-o, şi nu au trimis-o. Iară celor ce pe dulceaţa acesteia au dobândit-o, şi pe îndulcirea acesteia în gâtlejul inimii au tras-o, împreună cu Apostolul Pavel şi ei strigă „Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos?” (Rom. 8, 35) [10] şi celelalte. Că Sfinţii Părinţii noştri auzind pe Domnul zicând „Că din inimă ies gândurile cele rele, uciderile, preacurviile, furtişagurile, minciunile, şi mincinoasele mărturii, şi acestea sunt care spurcă pe om” (Mat. 15, 19, 20) [11]; şi cum că a sfătuit „ca pe dinlăuntru să fie curăţit paharul, ca şi pe dinafară să se facă curat” (Matei. 23, 26) [12], pentru aceea lăsând toată cugetarea a altei lucrări, întru păzirea aceasta a inimii s-au nevoit, cu de-adinsul ştiind, că cu aceasta, pe toată cealaltă lucrare fără de osteneală o vor apuca şi o vor dobândi. Iară fără de această lucrare, altă faptă bună a rămâne întru dânşii nu poate.

Pe aceasta adică unii din Părinţi, linişte a inimii au numit-o. Iară alţii, luare aminte. Alţii, străduire a inimii. Iară alţii, trezvie, şi împotrivă grăire. Alţii, iscodire a gândurilor şi păzire a minţii. Şi toţi asemenea pământul inimii lor l-au lucrat. Şi prin lucrarea aceasta au dobândit a se hrăni cu mana cea Dumnezeiască. Pentru aceasta zice Ecclesiastul „Veseleşte-te tânărule întru tinereţea ta, şi umblă în căile inimii tale fără prihană” (Eccles. 11, 9) [13] şi depărtează cugetele cele rele de la inima ta”. Şi „dacă Duhul celui ce stăpâneşte se va sui peste tine, tu locul tău să nu-1 laşi” (Eccles. 10, 4) [14]; iară "loc", zicând, pe inimă a arătat-o, precum şi Domnul zice în Sfânta Evanghelie „Să nu vă răspândiţi cu mintea aici şi încolo” (Luca 12, 29) [15]. Şi iarăşi „strâmtă este poarta, şi necăjită calea care duce în viaţă” (Mat. 7, 14) [16]. Şi „Fericiţi cei săraci cu Duhul” (Mat. 5, 3) [17] adică, cei care nici un cuget al veacului acestuia nu au întru sine. Zice încă şi Apostolul Petru „Treziţi-vă şi privegheaţi, că împotrivnicul nostru diavolul, ca un leu răcnind umblă, căutând pe cine să înghită” (1 Pet. 5, 8) [l8]. Şi Pavel prea arătat pentru păzirea inimii scrie Efesenilor (6, 12) [19] Că „nu ne este nouă lupta împotriva sângelui, şi a trupului” şi celelalte. Şi câte şi Dumnezeieştii Părinţii noştri, întru ale lor scripturi, pentru păzirea inimii au grăit, arătate sunt celor ce cu iubire de osteneală pe acestea le vor căuta.

Şi mai înainte de toate, trei lucruri se cade să păzeşti; şi aşa pe lucrul cel căutat să-l începi: 1) neîngrijorare întru toate cele necuvântate şi bine cuvântate lucruri, adică să păzeşti omorârea dinspre toate; 2) conştiinţă curată întru toate, adică să te păzeşti pe sine neprihănit de a ta conştiinţă; şi 3) să ai nepătimire cu totul desăvârşit, adică neplecându-te cu împătimire la nici un lucru al veacului acestuia, nici al însuşi trupului.

Apoi şezând în chilie liniştită, şi într-un unghi, deosebi, IA AMINTE SĂ FACI CEEA CE-ŢI ZIC ŢIE: încuie uşa, şi adunându-ţi mintea ta de la tot lucrul deşert, şezi, apoi rezemându-ţi barba ta de piept, pleacă şi pe ochiul cel simţit împreună cu mintea ta înlăuntrul pieptului tău; Deci strâmtorează şi pe suflarea duhului nărilor tale, ca să nu răsufle des şi fără de trebuinţă. Şi cearcă cu mintea întru cele dinlăuntru ale tale ca să afli locul inimii, unde au fire să fie sălăşluite toate puterile cele sufleteşti. Şi întăi adică vei afla întuneric şi grosime, şi întunecare neînduplecată; Însă îngăduind tu, şi acest lucru noaptea şi ziua facându-l. O! minune!! vei afla neîncetată veselie. Că îndată ce va afla mintea locul inimii, vede numai decât acelea care niciodată nu le-a ştiut. Că vede aerul (văzduhul inimii n.n.) cel ce este în inimă, şi pe sine tot luminos, şi de socoteli şi de desluşiri plin. Şi de atunci dinspre ori care parte se va ivi vreun gând, maî înainte de a intra şi a se lucra, sau a se închipui, cu chemarea lui Iisus Hristos îl goneşte pe acesta şi îl pierde. De aici mintea începe să aibă pomenire de rău asupra dracilor, şi ridică asupra lor pe mânia cea firească, şi gonindu-i, surpă pe vrăjmaşii cei gândiţi. Iară pe celelalte, le vei învăţa cu ajutorul lui Dumnezeu, prin păzirea minţii, pe Iisus în inimă ţinâdu-L.

Şi pentru ce, întâia şi a doua păzire, şi luare aminte, nu poate să facă desăvârşit pe monah??

Răspuns: De vreme ce nu după rânduială pe acestea le unelteşte. Că pe acestea prin scară, loan cel al scării, le-a însemnat zicând aşa: „Unii adică sunt care micşorează şi împuţinează patimile; Iară alţii sunt care cântă, şi pe cea mai multă vreme întru cântare o cheltuiesc; Iară alţii, care întru rugăciunea minţii stăruie; Iară alţii, care caută întru vedere, şi întru adânc petrec, după chipul scării. Că zice, să se caute pricina”. Deci cei ce voiesc pe scară să se suie, nu de sus în jos încep să călătorească, ci de jos în sus. Şi mai înainte pe treapta cea dintâi păşesc, apoi pe cea după aceea, şi aşa după rânduială pe toate. Şi întru acest chip este cu putinţă de la pământ să se ridice cineva, şi la Cer să se înalţe. Deci dacă voim „la bărbat desăvârşit a plinirii vârstei lui Hristos să ajungem” (Efes. 4, 13) [20] , ca nişte prunci, după vârstele cele unele după altele, să facem începutul de a ne sui pe scara cea întărită; ca şi la măsurile bărbatului, şi ale bătrânului, câte puţin călătorind, să ajungem. Şi întâia treaptă adică vârstă a petrecerii celei monahiceşti este, ca să micşoreze cineva patimile, şi să le împuţineze. Care lucru este şi celor noi începători. Iar a doua treaptă şi vârstă mai pe urmă şi mai înaltă, care face pe cel Duhovnicesc din copil holtei, este stăruirea şi îngăduirea întru cântarea de psalmi, că după domolirea, şi micşorarea, şi împuţinarea patimilor, cântarea de Psalmi fireşte în limbă se îndulceşte, şi bine plăcută se socoteşte la Dumnezeu. Fiindcă nu este cu putinţă „a cânta Domnului în pământ străin” (Ps. 136, 4) [21], adică în inimă pătimaşă. Şi acesta este semnul al celor ce sporesc. Iară a treia treaptă şi vârstă, mai pe urmă şi mai înaltă, al celui ce din tânăr şi holtei a venit în vârsta bărbatului celui Duhovnicesc, este stăruirea întru rugăciune, care lucru este al celor ce au sporit. Însă se deosebeşte rugăciunea de cântarea de Psalmi, precum bărbatul cel desăvârşit, de copil şi de tânăr, după treapta pe care ne suim. Lângă acestea, treapta cea de a patra, şi vârsta cea maî înaltă şi Duhovnicească, este cea a bătrânului şi a căruntului, care este căutarea cea neabătută a privirii şi a vederii; care lucru este al celor desăvârşiţi. Iată că se săvârşi calea, şi sfârşit luă scara.

Deci acestea aşa aşezate fiind, şi de la Duhul poruncite, şi grăite şi hotărâte, întru altfel nu este cu putinţă copilul să se facă bărbat, şi la starea celui cărunt să se suie, dacă nu de la treapta cea dintâi, după cum am zis, făcând începutul, şi prin cele patru trepte bine călătorind, la săvârşire se va sui. Iară începutul de a veni întru lumină, cel ce voieşte Duhovniceşte de a doua oară a se naşte, este împuţinarea şi micşorarea patimilor, adică păzirea inimii, că întru altfel nu este cu putinţă a se împuţina şi a se micşora patimile. Iară a doua, afară de acestea, este întinderea cântării de Psalmi: Că după ce se vor domoli patimile şi se vor împuţina, prin starea împotrivă a inimii împotriva patimilor, atunci pofta împrietenirii cu Dumnezeu aprinde mintea. De aici mintea împuternicindu-se, pe gândurile cele ce năvălesc dinspre toate părţile, şi caută să intre în inimă, prin luarea aminte împingându-le, le goneşte. Şi iarăşi întru a doua luare aminte şi rugăciune, mai de multe ori stăruie şi zăboveşte, unde războiul duhurilor atunci năvăleşte, căci foarte duhurile patimilor au fire să tulbure adâncul inimii, însă cu chemarea Domnului Iisus Hristos se prăpădesc, şi se topesc ca ceara. Şi de acolo după ce se scot şi se izgonesc, pe dinafară prin simţiri tulbură pe minte, de unde şi prea degrab simte alinare care se face întru dânsa. Iară a scăpa şi a se izbăvi de răii draci cu totul, şi a nu i se da război de la dânşii, cu neputinţă este. Că acest lucru este numai al celui ce întru bărbat desăvârşit a ajuns, şi al celui ce s-a depărtat de toate desăvârşit, şi întru luarea aminte a inimii totdeauna îngăduie (stăruie, insistă, zăbovește n.n.). Şi dintru acestea, şi întru priceperea cărunteţii, adică întru suirea vederii (rugăciunea văzătoare - harisma străvederii, harisma inainte-vederii etc - în Sfânta Tradiție a Bisericii adeseori Sfinții Părinți sunt numiți "de-Dumnezeu-vazători" deoarece, datorită experienței în luptele duhovnicești pe care le-au dus, au ajuns să experieze stări duhovnicești înalte, văzând lumina dumnezeiască necreată, unii dintre ei au fost răpiți până la al 3-lea cer n.n.), câte puţin, câte puţin, cel ce este luător aminte, se ridică; Care lucru este numai al celor desăvârşiţi.

[nobilissim]

Deci cel ce pe acestea în vremea lor, cu bună tocmire şi rânduială le lucrează, acesta poate după scoaterea afară din inimă a patimilor, şi întru cântarea de Psalmi să stăruie, şi pe gândurile cele ce se ridică prin simţiri, şi cu multă tulburare, după lege să le muncească; Şi pe ochiul cel simţit, împreună cu cel gândit adică al inimii, când şi de acest lucru ar fi trebuinţă, să-i întindă şi să caute la Cer, şi curat întru adevăr să se roage. Şi acest lucru iarăşi câte odată, şi prea de puţine ori, pentru dracii cei ce în aer (văzduhul inimii n.n.) ne pândesc. Ca să fie inima din străjuire şi păzire curăţită. Căci dacă rădăcina va fi Sfântă, după Dumnezeiescul Apostol, arătat este că şi ramurile şi rodul” (Efes. 5, 26) [22]. Iară afară de chipul care am zis, cel ce ochiul şi mintea la Cer le ridică, şi cu mintea oarecare lucruri voieşte să le nălucească, idoli mai vârtos, şi nu adevăr oglindeşte. Căci inima lui este necurată, de aceea cu întâia şi a doua luare aminte nu sporeşte. Că precum la zidirea Casei, nu acoperământul mai întâi, apoi temelia o punem, că este cu neputinţă acest lucru. Ci întru alt chip, adică întâi temelia, şi după aceea zidirea, şi apoi după aceasta şi acoperământul. Aşa şi pentru acestea vei înţelege. Că mai întăi adică pe inimă păzindu-o, şi pe patimi după aceasta micşorându-le, pe temelia cea Duhovnicească a casei o punem. Şi de atunci tulburarea cea care prin simţiri se ridică de la duhurile cele viclene, prin a doua luare aminte înapoi împingându-le, şi mai degrabă de război scăpând, deasupra temeliilor, pereţii casei celei Duhovniceşti îi înfigem. Şi după aceea, prin cea desăvârşită către Dumnezeu plecare (aplecare, ațintire - unii sfinți și cuvioși sfătuiesc că mintea trebuie să privească spre locașul inimii atunci când se roagă n.n.) şi căutare, şi pe acoperământul casei îl întindem şi îl săvârşim. Şi aşa casa cea Duhovnicească o săvârşim: întru Hristos Iisus Domnul nostru, căruia I se cuvine slava în veci

AMIN.

* în mss., p. 1407 s-a adăugat cu creionul explicaţia: “deoarece în Filocalia Elenă este pe apla”.

[8] Psalmii, 33, 8: “Gustaţi şi vedeţi că bun este Domnul; fericit bărbatul care nădăjduieşte în el”.

[9] Sfânta Evanghelie după Matei, 17, 4: “Şi răspunzând, Petru a zis lui Iisus: Doamne, bine este să fim noi aici; dacă voieşti, voi face aici trei colibe: Ţie una, şi lui Moise una, şi lui Ilie una”.

[10] Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel, 8, 35: “Cine ne va desparţi pe noi de iubirea lui Hristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau prigoana, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia, sau sabia”.

[11] Sfânta Evanghelie după Matei, 15, 19-20:
“19. Căci din inimă ies: gânduri rele, ucideri, adultere, desfrânări, furtişaguri, mărturii mincinoase, hule.
20. Acestea sunt care spurca pe om, dar a mânca cu mâini nespălate nu spurcă pe om”.

[12] Sfânta Evanghelie după Matei, 23, 26: “Fariseule orb! Curăţă întâi partea dinăuntru a paharului şi a blidului, ca să fie şi cea din afară”.

[13] Ecclesiastul, 11, 9: “Bucură-te, omule, cât eşti tânăr şi inima ta să fie veselă în zilele tinereţii tale şi mergi în căile inimii tale şi după ce-ţi arată ochii tăi, dar să ştii că, pentru toate acestea, Dumnezeu te va aduce la judecata Sa. Alungă necazul din inima ta şi depărtează suferinţele de trupul tău, căci copilăria şi tinereţea sunt deşertăciune”.

[14] Idem, 10, 4: “Dacă mânia stăpânitorului se ridică împotriva ta, nu te clinti din locul tău, căci firea domoală înlătură mari neajunsuri”.

[15] Sfânta Evanghelie după Luca, 12, 29: “Şi voi să nu căutaţi ce veţi mânca sau ce veţi bea şi nu fiţi îngrijoraţi”.

[16] Sfânta Evanghelie după Matei, 7, 14: “Şi strâmtă este poarta şi îngustă este calea care duce la viaţă şi puţini sunt care o află”.

[17] Idem, 5, 3: “Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este împărăţia cerurilor”.

[18] Întâia Epistolă Sobornicească a Sfântului Apostol Petru, 5, 8: “Fiţi treji, privegheaţi. Potrivnicul vostru, diavolul, umblă, răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită”.

[19] Epistola către Efeseni a Sfântului Apostol Pavel, 6, 12: “Căci lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpâni tori lor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în văzduhuri”.

[20] Epistola către Efeseni a Sfântului Apostol Pavel, 4 , 13: “Până vom ajunge toţi la unitatea credinţei şi a cunoaşterii Fiului lui Dumnezeu, la starea bărbatului desăvârşit, la măsură vârstei deplinătăţii lui Hristos”.

[21] Psalmii, 136, 4: «Cum să cântăm cântarea Domnului în pământ străin?» Am decalat trimiterea din mss., cu un stih de la 136, 5 Ia 136, 4.

[22] Epistola către Efeseni a Sfântului Apostol Pavel, 5, 26: “Ca s-o sfinţească, curăţind-o cu baia apei prin cuvânt".

"Filocalia de la Prodromu - Versiunea în limba română a antologiei în limba greacă, publicată la Veneția, în 1782, la care s-au adăugat și alte texte / Sf. Nicodim Aghioritul & Sf. Macarie Mitropolitul Corintului - New York: Ed. UNIVERSALIA, 2001; pag. 518"

Sursa online: archive.org/details/Filocalia-de-la-Prodromu-Vol.1
archive.org/details/Filocalia-de-la-Prodromul-Vol.2

[clau88]

Sfântul Grigorie Palama explică mai detaliat cum că, ceea ce se trimite în inimă nu este mintea ca esenţă, ci lucrarea (energia) ei (Al doilea cuvânt din triada I si II contra lui Varlaam).

„Dobândită prin nevoinţe, lacrimi şi mărturisire a păcatelor, pocăinţa ridică ceaţa de pe ochii sufletului, învrednicindu-l să vadă frumuseţile dumnezeieşti.

În scrierile patristice se discută mult despre coborârea minţii în inimă şi despre întoarcerea energiilor spre esenţă. Iată un binecunoscut fragment dintr-o scrisoare a Sfântului Vasile Cel Mare către prietenul său, Sfântul Grigorie de Nazianz: „Căci dacă mintea nu se ocupă de treburi din afară, şi nici nu se împrăştie prin simţuri în toată lumea, se retrage în sine însăşi. Atunci ea se înalţă în mod spontan la contemplarea lui Dumnezeu. Luminată de acea splendoare dumnezeiască, ea uită de propria ei fire. Apoi, nemaitrăgând sufletul în jos, înspre grija de cele ale gurii sau de cele ale îmbrăcăminţii, îşi va îndrepta întreaga râvnă către dobândirea bunătăţilor celor veşnice”. (...)

Coborârea minţii în inimă ‒ adică întoarcerea energiei spre esenţă ‒ constituie vindecarea minţii; această întoarcere presupune mai întâi aflarea inimii trupeşti, şi numai după aceea a celei metafizice sau duhovniceşti. Nevoitorul „coboară în adâncurile inimii sale, la început în inima trupească, şi de acolo în acele profunzimi care nu mai sunt ale trupului. Îşi găseşte adâncul inimii, atinge miezul metafizic, duhovnicesc, al fiinţei sale pe care, scrutându-l, vede că existenţa omenirii nu este ceva exterior sau străin fiinţei sale, ci e întru totul împletit cu propria sa fiinţă” (Arhimandritul Sofronie de la Essex).

Coborârea minţii în inimă este, de fapt, o împreunare a minţii cu inima, pecetluită de lacrimi de smerenie şi de o dulce simţire a iubirii dumnezeieşti: „Lacrimile de smerenie din timpul rugăciunii sunt un indiciu cert al unirii minţii cu inima şi al faptului că rugăciunea curată şi-a aflat locul său de obşte, aceasta constituind primul pas al urcuşului spre Dumnezeu. De aceea, asceza aşază lacrimile la temelia vieţii duhovniceşti” (Arhimandritul Sofronie). Intrând în inimă, mintea se desprinde de orice imagine exterioară, atât vizuală, cât şi mentală. Uşile inimii se închid oricărui lucru străin, iar „sufletul pătrunde într-un «întuneric» de o factură cu totul specială, învrednicindu-se astfel să stea cu mintea curată în chip negrăit înaintea lui Dumnezeu” (Arhimandritul Sofronie). (...)

Coborârea minţii în inimă se dobândeşte, aşadar, prin rugăciunea minţii atunci când mintea, eliberată de gânduri şi plăsmuiri, se roagă în chip nematerial, fără împrăştiere. Sfântul Evagrie Ponticul binecuvântează mintea care se roagă astfel lui Dumnezeu: „Fericită este mintea care a dobândit în vremea rugăciunii, în chip desăvârşit, starea fără formă. Fericită este mintea care, rugându-se neîmprăştiat, câştigă necontenit un tot mai mare dor către Dumnezeu. Fericită este mintea care, în vremea rugăciunii, se face nematerială şi săracă de toate. Fericită este mintea care, în vremea rugăciunii, s-a lipsit desăvârşit de orice simţ”.”

(Mitropolit Hierotheos Vlachos, Psihoterapia ortodoxă: știința Sfinților Părinți, traducere de Irina Luminița Niculescu, Editura Învierea, Arhiepiscopia Timișoarei, 1998, pp. 163-166)

Mitropolitul Hierotheos Vlachos despre rugăciunea ortodoxă - rugăciunea minţii în inimă (partea 1 şi partea 2).

ÎPS Hierotheos Vlachos spune că "prin rugăciunea raiţonală neîncetată, pentru început, şi prin strădania de întoarcere a miniţi-nous în inimă găsim Harul dumnezeiesc al Botezului care există în inimă. Potrivit învăţăturii Sfântului Diadoh al Foticeii, prin sfântul Botez Harul lui Dumnezeu intră în adâncul inimii si nu se pierde niciodată. Prin săvârşirea păcatului este doar acoperit acest Har. Prin urmare, aşa cum spune Sfântul Grigorie Sinaitul, pe de o parte, prin ţinerea poruncilor lui Hristos, iar pe de alta prin rugăciune găsim Harul lui Dumnezeu care de la sfântul Botez se află în inimă. Ca un burghiu, mintea intră în lăuntrul inimii şi de acolo se revarsă Harul si copleseste întregul om. Prin urmare, rugăciunea nu este un instrument omenesc, nici nu se săvârşeşte prin eforturi omeneşti, nici nu este o stare psihologică. Nu se ajunge la ea prin eforturi omeneşti, pentru că întoarcerea miniţi-nous în inimă se face prin lucrarea dumnezeiescului Har, iar nu prin strădaniile omului, nici într-o atmosferă antropocentrică".

"Această descoperire a inimii şi, mai mult încă, a Harului care se află în lăuntrul ei, are multe urmări. Omul dobândeşte o simţire curată a existenţei dumnezeiescului Har. Contemporanii folosesc pentru exprimarea acestui fapt cuvântul trăire. Însă Păriniţi Bisericii folosesc o expresie care cred că redă mai bine realităţile. Vorbesc despre existenţa dumnezeiescului Har în noi în simţire şi înştiinţare. Sufletul dobândeşte înştiinţare, iar trupul simţire a existenţei lui Dumnezeu". Continuarea aici

[clau88]

- Gheronda, daţi-mi binecuvântare ca sa-mi adun mintea.

- Ma rog să ţi se adune mintea în inima. Dar ce înţelegem când spunem "inima"? Inima nu este un urcior, înlăuntrul căruia vom baga mintea, ci inima este ceea ce simţim. Prin urmare, atunci când spunem "sa se adune mintea în inima", înţelegem să se adune în dragoste, în bunătate, în dorinţa arzătoare, în acea tresăltare, în acel ceva dulce... De vreme ce Dumnezeu este Dragoste şi inima are dragoste, dacă este curăţită, atunci omul are înlăuntrul sau pe Dumnezeu. "Sa iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toate inima ta, din tot sufletul tău, din tot cugetul tău...(Matei 22, 37; Marcu 12, 30; Luca 10, 27). Sa-L iubeşti cu toată fiinţa ta. Daca mintea se va îndulci de dragostea şi bunătatea inimii, când va rosti "Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă", se va cutremura în întregime.

Cuviosul Paisie Aghioritul, “Despre rugăciune”, Editura Evanghelismos, Bucuresti, 2013

Cum si în ce chip se face mintea lucratoare?

Asa precum au spus Sfintii Parinti: mintea sa pazeasca luarea aminte deasupra inimii (în cerul sau văzduhul inimii n.n.) si nimic sa nu gândeasca sau sa cugete atunci, ci numai cuvintele rugaciunii sa le tina (Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma), ca sa se scufunde mintea în adâncul inimii, iar nu în partea poftitoare. Ca singura lucrare neînselatoare a celor ce au început de curând aceasta rugaciune este sa înceapa a o savârsi cu mintea în inima. Dar mult uneltitorul, zavistnicul si vicleanul diavol se sileste în tot chipul sa însele pe cei ce au început de curând rugaciunea. Înca mai ales în doua chipuri se straduieste a-i însela, adica sa le vrajeasca mintea prin naluciri si sa-i faca sa desfrâneze prin partea poftitoare. Iar pe cei de la mijloc si pe cei desavârsiti voieste ca prin neascultare sa-i arunce în prapastia parerii de sine si a mândriei. Drept aceea, ca sa nu fii înselat, tine foarte tare ascultarea si smerenia si nu numai ca nu vei fi înselat, ci si toate maiestririle si mrejele vrajmasului le vei sfarâma si toate taberele viclenilor draci, pe goana le vei pune cu puterea lui Hristos.

Daca vei simti durere, miscare sau fierbinteala de-a dreapta, în piept, sub piept, sub inima, la cap, la frunte, între ochi, la urechi, la mâna, la spate, ori la picioare, nicidecum la unele ca acestea sa te gândesti, ci numai la cuvintele rugaciunii sa priveasca inima ta, deasupra inimii, unde ti-am aratat. Caci cum zice Sfântul Diadoh, pe cât se lucreaza poruncile si darul se înmulteste.

Sursa

[ro livia]

In Memoriam - Cuviosul Arhimandrit Efrem Filotheitul

Despre rugăciune

( - fragmente - )


În aceste zile de pe urmă, când răsuflarea antihristului întinează pământul și marea și toate făpturile, ca un antidot, ca o răcoare a Harului, ca o adiere de vânt a Proorocului Ilie, Dumnezeu suflă lucrarea Rugăciunii minții în pieptul și inima Bisericii, pentru sănătatea sufletească și trupească a creștinilor în zielele care vor veni.

Cunosc mii de suflete în lume, în toată lumea aș putea spune, care se silesc pe ei înșiși să rostească Rugăciunea lui Iisus și au rezultate minunate. Aceasta (rugăciunea) îi întărește în lupta cea duhovnicească, îi luminează întru cele dinlăuntru ale lor și fac o mărturisire profundă, sinceră și, amărâți fiind de gândurile și ispitele care le ridică rugăciunea, aleargă cu dorire la Preacuratele Taine. Apoi se întorc la lupta cu gândurile și cu patimile, după care iarăși la Sfintele Taine. Și nu mai pot să stea fără rugăciune.
[ pagina 413 ]

După scularea din somn mintea omului este odihnită, curată. Este exact ce trebuie pentru a-i da ca materie primă duhovnicească Numele Domnului Dumnezeului nostru Iisus Hristos.

Aceasta, însă, cunoscând-o diavolul, se grăbește și el fulgerător să semene neghinele gândurilor sale cele viclene, astfel încât să le macine moara memoriei și să se audă huruitul ei, ca un răsunet al rugăciuniii sale.

Morarii, în limba lor, numesc „dorință” acea parte unde pun grâul, orzul, porumbul sau orice altceva care este pentru măcinat. Deasupra este deschisă și largă, iar în partea de jos atât de strâmtă, încât lasă doar câteva boabe să cadă regulat printre pietrele morii. Așadar, tot ce intră în „dorință” și trece de pietrele de moară, este măcinat. Dar tot ce intră în inimă, care are toate dorințele omenești nu este necesar să urce și să treacă prin pietrele de moară ale minții. „Din inimă, a spus Domnul, ies gândurile cele viclene” și urcă și trec câte unul, iar apoi sunt măcinate. Cu cât inima este mai necurată și mai pământească, cu atât și gândurile sunt mai rușinoase și josnice.

Așadar, pentru a nu urca în minte toată această tulburare a gândurilor, ci să se curățească inima, așa cum își dorește Ziditorul ei, coborâm prin rugăciunea minții în cerul inimii și transformăm locul adorării pătimașe a lui satana în Biserică a lui Dumnezeu (unii Sfinți Părinți îl numesc acel loc "sfântul jertfelnic al inimii" n.n.), în locaș al Harului Sfintei Treimi.

În cuvinte aceasta este simplu dar în practică se cer toate puterile omului și negreșit ajutorul dumnezeiescului Har.
Nu începe să te rogi potrivit rânduielii, mai înainte de a-ți aduna mintea și a cugeta puțin la moarte și la cele de după ea. Gândește că aceasta este ultima noapte a vieții tale. De toate celelalte zile și nopți ești sigur că au trecut și te-au adus la acest hotar al vieții tale, însă de această noapte pe care o ai înainte nu ești sigur dacă o vei trece și vei ajunge la ziua care vine și la moartea care se aproprie. Câți nu mor noaptea! De unde știi că nu ești și tu unul dintre aceștia?

Cugetă la faptul că, plecând peste puțin, vor veni Îngerii și demonii ca să ceară sufletul tău, potrivit cu cele săvârșite de tine. Demonii, judecătorii cei amarnici, în clipa morți îți vor arăta toate cele săvârșite în vremea vieții tale, ca să te aducă la deznădejde. Îngerii vor arăta și ei cele potrivnice, cele lucrate după Dumnezeu. Și la acea judecată temporară se hotărăște calea pe care va apuca sufletul. Apoi urmează vămile din văzduh, după care Judecată Domnului și hotărârea.

Și dacă rezultatul acestei cercetări va fi iadul, ce vei face atunci suflete ticălos? Oare, ce nu ai da în ceasul acela, numai ca să te izbăvești? Vino întru sineți precum fiul cel desfrânat și pocăiește-te și cere milă de la Preamilostivul Dumnezeu. Tot cea ai vrea să faci atunci fă acum. Ai păcătuit? Pocăiește-te. „Iată acum vreme bine-primită”.

Dacă cu aceste gânduri, fără închipuiri, vei cugeta chiar și pentru puțin la clipa morții, inima ta se va înmuia ca ceara și mintea va înceta să hoinărească. Pomenirea morții are acest privilegiu, acela de a birui toate cele înșelătoare ale vieții și de a naște în inimă întristarea cea după Dumnezeu. În această atmosferă de umilință poți să începi Rugăciunea cea neîncetată a minții, cea de un gând.

Când mintea ta este adunată, iar duhul este umilit și zdrobit, apleacă-ți ușor capul și îndreptează-ți atenția către partea inimii. Și ea este zdrobită și smerită și așteaptă mintea să se pogoare pentru a aduce rugăciune Celui Preamilostiv, cu nădejdea că nu o va urgisi.

De la răsuflarea nărilor începe respirația trupului. De aceasta leagă prin rugăciune și respirația sufletului tău. Inspirând rostește Rugăciunea o dată, urmărind-o până când ajunge la inimă, după care, expirând, mai repet-o o dată. Acolo unde se oprește răsuflarea în zona inimii, acolo întărește mintea ta, ca nerâspândit să urmărească prin inspirație și expirație Rugăciunea „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă!”

Adună-ți toată dragostea de Dumnezeu pe care o ai și, fără închipuire, pomenește cu cuvântul lăuntric Numele lui Iisus.

Îndepărtează orice gând, chiar și pe cel mai frumos, mai curat și mai mântuitor, căci aceasta este de cel viclean, ca să curme rugăciunea ta. Disprețuiește toate gândurile cele viclene, oricât de hulitoare**, rușinoase și nelegiuite ar fi ele. Nu sunt ale tale, de aceea nu te îngriji de ele, căci nu porți răspundere pentru ele. Dumnezeu vede de unde vin ele. Numai tu să nu te lenevești, să nu te înfricoșezi, să nu te lași târât de ele.

Iar dacă pentru puțin vei hoinări cu mintea, de îndată ce vei simți abaterea de la locul și chipul rugăciunii tale, întoarce-te din nou. Și dacă iarăși vei fi răpit, întoarce-te iarăși. Ori de câte ori vei hoinări cu mintea, de atâtea ori să te întorci, iar Dumnezeu, Care vede osteneala și râvna ta, puțin câte puțin va întări mintea ta cu harul Său.

Și fiindcă obișniunță are mintea să cutreiere, dar să și rămână acolo unde ne doare, ține-ți puțin răsuflarea. Nu răsufla îndată. Aceasta va pricinui o mică durere nevătămătoare în inimă, acolo unde vrem să statornicim mintea noastră. Această mică durere va lucra ca un magnet, ca să tragă și să țină mintea acolo, ca o slujitoare, pentru a o tămădui.

Și cu adevărat, Preadulcele Nume al lui Iisus, cel mai presus decât tot numele, când este chemat cu durere și zdrobire, face puțin câte puțin, odată cu trecerea timpului, schimbarea dreptei Celui PreaÎnalt, în locul unde mai înainte sălășluise păcatul.

Rostirea neîncetată a rugăciunii în locul inimii lărgește atât de mult hotarele ei, încât devine un alt cer, care Îl poate încăpea pe Cel neîncăput.

Război, luptă crâncenă se va da pentru tronul inimii. Diavolul la început va ataca prin patimi, prin aburii acestora, adică gândurile potrivnice venite în vremea rugăciunii. Și cu cât va pierde teren prin post, priveghere, rugăciune și alte osteneli ascetice, pe atât va răcni diavolul mai tare și se va strădui, cu îngăduința lui Dumnezeu, să-și arate răutatea și viclenia prin diferitele ispite și necazuri. Tot ceea ce depășește „jurisdicția” lui va fi șters întotdeauna de către Pronia Părintelui Ceresc, potrivit cu posibilitatea respingerii atacurilor.

Întotdeauna înainte de ispită Puitorul de nevoință Hristos dăruiește Har în chip tainic celui care se luptă, astfel încât cu acesta să poată înfrânge furia vrăjmașului, iar el să se întoarcă învins și vătămat. Trebuie să dăm Domnului atâta bucurie prin răbdarea necazurilor câtă amărăciune i-am pricinuit noi, momiți fiind de păcat. Atunci se bucura diavolul și Se întrista Dumnezeu, acum este rândul lui Dumnezeu să Se bucure și să se întristeze diavolul.

„Dar lucrul acesta nu este de o zi sau două, ci de timp îndelungat, spune dumnezeiescul Ioan Gură de Aur. De multă nevoință și timp este nevoie ca să fie izgonit vrăjmașul și să Se sălășluiască Hristos. Opriți-vă și rămâneți credincioși Domnului Dumnezeului nostru, până când Se va milostivi spre voi. Nimic altceva să nu căutați fără numai mila de la Domnul slavei, iar mila să o cereți cu inimă smerită și înfrântă. Și strigați de dimineață până seară iar de este cu putință chiar și toată noaptea „Doamne Iisuse Hristoase miluiește-mă”, silindu-vă mintea la lucrarea aceasta până în clipa morții”

Sfaturi asemănătoare dau toți Părinți noștri, fiecare în felul său și cu cuvintele sale, dar întotdeauna izvorâte din experiența războiului și a biruinței câștigate împotriva vrăjmașului, pe care îl mânie și-l secătuiește cu totul rugăciunea neîncetată a minții.

„Fraților pe Hristos să-L respirați pururea”, îndeamnă dascălul pustiei, Antonie cel Mare.

„Pururea pomenește-L pe Dumnezeu și cugetarea ta cer se va face”, spune Cuviosul Nil cel Înțelept.

[ paginile 390 - 395 ]

____________


**alți sfinți și cuvioși în Filocalie, inclusiv Sf. Cuvios Paisie Aghioritul, sfătuiau oamenii în privința ispitelor de gânduri hulitoare că este mai potrivit să ne mâhnim față de ispitele gândurilor hulitoare. Printr-o astfel de atitudine se vădește că astfel de gânduri nu sunt ale nevoitorului, că nu consimte cu astfel de gânduri, și totodată, că abordează cu o atitudine de smerenie ispita gândurilor hulitoare.

[ro livia]

Lucrarea nu este mică. Pare simplă: să-ți pleci capul, să-ți aduni mintea și să urmărești rugăciunea. În esență, însă, este greu, fiindcă vicleanul urăște această rugăciune.

Rugăciunea minții este vrăjmaș neîmpăcat pentru satana. De aceea nu este așa de ușor, și anume ca diavolul să sufere să fie ars și să îngăduie ca să Se sălășluiască Hristos în inima omului, iar el să fie alungat din îngrăditurile inimii.

Rugăciunea, așa cum am spus, are ca scop să-l aducă pe Hristos în inima omului, lucru de neconceput pentru opoziție, pentru satana.

Rugăciunea aceasta simplă, de un singur gând, este atât de puternică, încât nu poate mintea omului să priceapă. De aceea satana o războiește și ne aduce răspândire, neliniște, mâhnire, sufocare, singurul său scop fiind acela de a-l îndepărta pe om de rugăciune.

„În rugăciune stăruiți” [1]. La rugăciune este nevoie de răbdare, stăruință, îndelungă-răbdare.

Să nu spunem: „Nu putem să facem nimic”, căci atunci nu vom reuși să face această rugăciune, care este atât de înaltă încât este cuprinsă întru cele cerești.

Dar să vorbim acum despre lărgimea ei.

Atunci când rugăciunea lucrează mintea devine atât de curată, atât de luminoasă, atât de puternică, atâtea aripi primește, încât urcă foarte sus și-L întâlnește pe Dumnezeu cu toate darurile Sale. Atunci mintea primește atâtea contemplații, încât se întreabă: „Care contemplație să-mi aleg ?”.

Dimpotrivă, când mintea nu este luminată de rugăciune, este foarte greu de mișcat; nu se poate urca rodnic spre nici o contemplație.

Când omul se străduiește și nu găsește rugăciune, vine cel viclean și îi spune: „Iată, te-ai ostenit atâta și nu ai găsit nimic. Părăsește așadar, această rugăciune”. Experiența, însă, ne spune cu însăși limba ei: „Este nevoie de răbdare și stăruință. Este nevoie de multe lovituri, de multă strădanie la rugăciune”.

Ce se întâmplă cu sămânța? Scoate colț și încet-încet urcă în sus, sparge scoarța pământului și iese la lumina acestei lumi. Apoi crește, înflorește și rodește.

Tot astfel se întâmplă și cu rugăciunea. Încet-încet sparge scoarța cea tare a inimii și iese la suprafața ei. Iar când va ieși la lumina vieții duhovnicești, va începe să încolțească, să crească, să înflorească și să rodească.

Când după ani de zile de lucrare a acestei rugăciuni duhovnicești Bunul Dumnezeu îl va învrednici pe om ( de harul ei n.tr.), atunci, deși mai înainte se simțea slab în dobândirea smereniei și pierdea ușor rugăciunea, acum vede smerenia devenindu-i o stare firească, pentru care și rugăciunea rămâne cu el.

Copilul mic, atunci când începe să pășească, nu are putere. Genunchii lui nu sunt puternici, de aceea cade și se lovește ușor. Însă când va crește în vârstă, atunci se vor întări și se vor căli, va începe să umble și nu va mai cădea atât de ușor.

Așadar. Este nevoie să se facă aceste osteneli pentru Dumnezeu, fiindcă îl înduplecă să trimită harul Său. Ceea ce vatămă în nevoința duhovnicească este deznădejdea. Nu avem nevoie de ea. Aceasta, pe orice plan duhovnicesc s-ar afla, este diavolească. Niciodată deznădejdea nu este de la Dumnezeu, ci întotdeauna de la diavolul. Iar atunci când se apropie de noi, să știm că este diavolească.

Diavolul atacă orice fel de rugăciune, dar mai ales pe aceasta. Toate rugăciunile omul le spune ușor cu cuvântul lăuntric, dar când rostește această Rugăciune a lui Iisus, atunci toți demonii se adună acolo.

Prin această împotrivire și luptă cu care războiește satana, se vede cât de bună, de duhovnicească și roditoare este această Rugăciune. Nu am înțeles cât căștigăm, cât folos primim din această rugăciune. De aceea nici nu avem râvnă pentru ea, nu avem răbdarea în săvârșirea ei.

Să ne nevoim, așadar, să ne ostenim în această rugăciune, până când Dumnezeu va trimite Harul Său. Și atunci, când va veni acela ne va învăța toate.

[ paginile 388 - 390 ]

Sfinții Părinți spun că mintea se întinează ușor și tot ușor se și curățește, pe când inima se curăță greu și cu greu se întinează. Dacă mintea se îndreaptă spre rău, imediat se întinează, dar inima nu se face îndată părtașă întinării. Când inima va dobândi o stare duhovnicească și după aceea o va pierde cumva, mintea va începe să se întineze cu diferite lucruri, dar inima nu se va schimba ușor pentru că mai înainte a fost schimbată de către Har și de aceea înaintează cu greutate spre rău.

De aceea este nevoie de rugăciune pentru a transforma inima din trupească, pătimașă și egoistă într-una nepătimașă. Când centrul se va curăți toată periferia va deveni curată. Rugăciunea va alunga deznădejdea, nepăsarea, trândăvia, deoarece va crea o nouă dispoziție sufletească, o nouă dorință pentru noi lupte duhovnicești.

Așadar, atunci când vom simți acest lucru, vom simți deplin roada rugăciunii, scopul rugăciunii; atunci vom înțelege că Împărăția Cerurilor este în inima noastră, căci „Împărăția lui Dumnezeu înlăuntrul vostru este” [2].

[ pagina 402 ]

[1] Romani 12, 12

[2] Luca 17, 21

din cartea "Povețe părintești": Editura Evanghelismos, 2015

________