Este rău râsul? Când și cât?

[Moroco]

„Ochi pentru ochi” e dictonul care ne-ar face pe toți orbi. „Dinte pentru dinte” ne-ar lăsa știrbi. Chiar și oftalmologii sau dentiștii ar avea mult de pierdut...
În Postul Mare e bine să nu fim oameni mici, mărunți sau meschini. E lecția fundamentală a creștinismului viu, nu doar cultural, filozofic sau ideologic.
Cer Domnului harul de-a uita răutatea semenilor care m-au nedreptățit, dar cer iertare și oamenilor cărora — din orbire, trufie sau îndreptățire de sine — le-am greșit.

”Priviți la crini cum cresc: Nu torc, nici nu țes. Viața este mai mult decât hrana și trupul mai mult decât îmbrăcămintea.”

Spune-i răspicat și simplu cugetului tău: „sunt principalul responsabil pentru cum gândesc, pentru ce ascult, pentru cum arăt și pentru cât trăiesc. Sunt cel dintâi care se poate îngriji de semințele așternute-n țarina sufletului meu. Sunt primul chemat să cultiv sănătatea trupului, curăția inimii și agilitatea minții primite-n dar de la Dumnezeu.
Doar eu — nu guvernul sau corporațiile —, ci doar eu pot oferi dragoste și liniște familiei mele. Doar eu pot uda floarea din grădina casei, din balcon ori sufragerie. Eu ca părinte — nicidecum primarul — sunt dator să ofer lumină, har, veselie și bună creștere copiilor mei.”
Iată începutul înțelepciunii: să fii responsabil de ceea ce ți se întâmplă zilnic. Numai așa putem schimba și lumea: prin noi înșine.

E bine sa pui inceput bun lepadand legea pismei si parvenirii ca sa primesti Harul Intelepciunii Marianice a lucrarilor duhovnicesti mantuitoare si facatoare de pace. Adica prin noi insine poate sa se implineasca voia divina, buna voire daruita din belshug prin Hristos-Cuvantul, daca mergand pe Cale ne smerim si ne umilim atat de mult si de tainic pana ajungem sa auzim, sa credem si sa ascultam cu multa credinta si fara indoila, negare, necredinta, nepasare,... plini de recunostinta si intro multumire continua pentru tot darul si toata lucrarea de curatire si indreptare ce vine de la Dumnezeu prin Iisus Domnul si prin mai micutzii Sai prea-cuminti, rabdatorii cei de sub sarcini si cruce pana la sfarsit.

Nu trebuie sa ai in cap scopul de a schimba lumea caci nu-ti foloseste la nimic sa castigi lumea in timp ce sufletul tau ti-l vei pierde ci scopul cel bun e de a ajunge si tu, dupa sfinti, in fericirea din Cer caci acolo e multa multumire, bucurie, veselie si fericire curata fara bani murdari si fara pacate=moarte. Acolo sufletele sunt vii si fierbinti, infocate, calde, bune, harnice, treze, veghetoare, curajoase, drepte, si mult iubitoare intru marele adevar de Dumnezeu si de apropiatii cei vrednici, nicidecum de sine insusi si de pile, privilegii, inlesniri si comoditati desarte.

[Moroco]

Pe parcursul perioadei ascendente a Postului abia început, s-ar putea să nu însemne prea puțin întețirea atenției și mobilizarea lăuntrică - deloc zgomotoasă, gesticulantă sau auto-eroizantă - pentru eliberarea de „bagaje” ridicole și greutăți care nu ne trag în sus.
Nu ar fi chiar puțin să încercăm îndepărtarea și eliberarea de
„trândăvie” - nu doar banalizata lene, reveria „perei mălăiețe” și a „posmagilor moi”, înțepenirea în statutul exclusivist al „creștinului de duminică”, tolănirea pe fantasme, ci și nesimțirea morală deviantă spre complicitatea cu răul, fie și doar prin vinovată tăcere.
„grija de multe” - ușurătatea, risipirea minții și timpului în fleacuri parazitare, vânarea țintelor joase, dar profitabile, ratând sensul și scopul ceva mai înalte decât mormanele de bani, de mâncare și haine, ignorând cuvintele Cuvântului despre „păsările cerului” și „crinii câmpului”…
„iubirea de stăpânire” - lăcomia de puterea cu care-i strivim pe alții, pofta de a fi primul, voluptatea dominării, evitarea atentă a jertfirii de sine și a slujirii oricât de anemice a celorlalți, alergia la dialog, mimarea comuniunii.
„grăirea în deșert” - incontinența verbală, vorbăria goală despre cele sfinte, sleirea cuvintelor și a interlocutorului, trădarea și instrumentalizarea cinică a Cuvântului „silit” să spună azi altceva decât a spus înainte de a fi răstignit.
Nu ar fi chiar puțin, de asemenea, să încercăm dobândirea, inclusiv prin rugăciune, a
„curăției" - curățirea minții îmbibate cu gânduri inavuabile, turpitudini și puzderie de fantasme murdare. ,,Fericiți cei curați cu inima”.
„smereniei” - clarificarea morală în legătură cu sine, lupta reală cu egolatria, privirea în ochi a „regelui gol” din noi înșine, recunoașterea sinceră a propriei nevrednicii. „Fericiți cei săraci cu duhul”.
„răbdării” - răbdarea ceva mai îndelungă decât cea epuizată rapid la Liturghie cu un ochi la ușa care se tot deschide și cu unul la telefon, răbdarea de a-l asculta pe celălalt până la capăt, răbdarea rodită de buna educație și cuviință, de noblețea creștină indusă de spiritul aristocratic al Evangheliei asimilate, nu doar ipocrit citate.
„dragostei” - acea dragoste izvorâtă din încredințarea că în celălalt pâlpâie sau strălucește chiar „chipul” lui Dumnezeu și din speranța că ne vom mântui împreună cu ceilalți. Acea dragoste care nu poate imagina iadul pentru nimeni. Universalismul dragostei, presupus de existența aproapelui de pretutindeni, nu doar din familia sau parohia noastră, solicită firescul universalism al speranței la care ne invită Scriptura, când spune că „Mântuitorul nostru voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască”.
„vederea greșelilor proprii și neosândirea celuilalt” - deschiderea largă a „ochilor de văzut” spre propriile păcate și evitarea judecării celuilalt, pe care e bine să ni-l reamintim ca „frate” înaintea Tatălui și Împăratului ceresc.
Sigur, ușor de zis și de scris.
Rugăciunea, acum mai ales cea a Sfântului Efrem Sirul, ajută mai mult decât credem înainte de a o rosti atent în fiecare zi, înțelegând progresiv despre ce e vorba în ea și în noi.
Rugăciunea în care ne dezgolim sufletul pentru a ne îmbrăca cu ceea ce chiar ne stă bine, întrucât ne este potrivit.

Putina aplecare spre cele duhovnicesti pacifiste lucrandu-le mai in profunzime nu cred ca strica. Trebe folosita perioada asta cu intelepciune caci mai ”nou” am vazut ca se asculta prin neascultare si se merge intelept prin prostie smerindu-ne k lumea prin alegerea trufiei cu deschidere prea primitoare de tradatori pagani si erectici ”intelepti” de la pacat ca sateii.

[Moroco]

Am citit cartea lui Iov pe la 17 ani. E povestea unui om care n-a renunțat la credință, valori și fidelitate, deși a cunoscut suferința, abandonul și batjocura „prietenilor.” Biblia te ajută pentru că îți dă jos masca socială și-ți cere să privești eșecul vieții dedublate, trăită-n minciună.
Viețile noastre cunosc frecvent pustiul și dezamăgirea: faliment financiar, boli premature, iubiri destrămate, trădarea unor amici, sabotajul colegilor de breaslă, propria miopie spirituală, răutatea lumii și calomnia gratuită.
Cartea lui Iov este despre smerenia și răbdarea celui drept, dar ispitit de răzvrătire. Dumnezeu îi pune acestuia o singură întrebare: „unde erai tu, Iov, când Eu făceam salba de stele”?
Măreția Infinitului divin ar trebui să ne smerească. Orgolioși nevoie mare, suntem ca un grăunte de nisip aruncați pe fundul mării.
Dacă omul modern n-ar fi renunțat la Dumnezeu, ar fi priceput cât de nejustificate și ridicole sunt pretențiile de infailibilitate sau omnisciență. Ar fi înțeles „că-n parte cunoaștem și că doar în parte profețim.”
Chiar dacă ne moare cineva drag inimii noastre — o persoană infinit mai valoroasă decât banii sau obiectele prăfuite — suntem îndatorați cu recunoștință pentru darul nemeritat al vieții trăite până azi.
În pragul dizolvării propriei tale materialități, descoperi că atașamentele materiale îngreunează suișul duhovnicesc. În fața veșniciei, numai iubirea-agape e consolatoare.

In post nu e cazul de agape. Practic ar trebui astfel sa mancam si sa postim incat sa nu mai fie nevoie sa folosim toileta-buda.

[Demetrius]

În prealabil postat de Moroco

In post nu e cazul de agape. Practic ar trebui astfel sa mancam si sa postim incat sa nu mai fie nevoie sa folosim toileta-buda.

Ba da!
E vorba de iubirea-agape, pentru care e ”harți” tot timpul.
Eu însă mă aștept ca tu să nu înțelegi că jertfa lui Iisus exact asta a fost, iubire-agapă pentru toți păcătoșii, tocmai în postul Paștilor.
Ascultă trâmbița!

[Moroco]

În prealabil postat de Demetrius

Ba da!
E vorba de iubirea-agape, pentru care e ”harți” tot timpul.
Eu însă mă aștept ca tu să nu înțelegi că jertfa lui Iisus exact asta a fost, iubire-agapă pentru toți păcătoșii, tocmai în postul Paștilor.
Ascultă trâmbița!

Ai dreptate, nu poti cere nuntasilor cu haina de nunta si celor invitati sa nu se bucure in mod liber cat timp Mirele e cu ei. Cand va fi luat de la ei vor posti si se vor ruga pocaindu-se cu amar. Io m-am referit la noi cei din lume care ne pregatim de chemare ca in post nu e cazul sa tragem cate o agapa campeneasca acuma ca a venit primavara, un mic o bere, un gratar, un vin, o shampanie, un dans, o gluma proasta, o bataie...

[Moroco]

Trăim vremuri stranii. Limbajul obscen ne inundă și ne sufocă, oriunde ne-am afla. Înjură mai toată lumea: și birjarii, și primarii, și oamenii cu studii superioare, dar și analfabeții. Suduie fără complexe și profesorii cu titluri doctorale, dar și studentele ori studentele. Profanează limba nu doar taximetriștii, ci și poeții sau artiștii. Ne scufundăm într-o magmă care bolborosește ceva, cumva, într-un limbaj strident, colorat și mereu genital.
Pe vremuri, burghezii se îmbrăcau ca aristocrații: domnii chiar nu renunțau deloc la costum sau cravată. Astăzi, chiar și universitarii poartă blugi rupți, tatuaje de marinar și țoale de hipioți. Ne situăm, triumfători, pe culmile autosuficienței.
Postăm, nu postim. Mai crede cineva în suflet, câtă vreme trupul există doar pentru a fi tranzacționat? Demența digitală a înlocuit armoniile naturii. Misterul și pudoarea vând mai puțin decât isteria ori gălăgia stradală. Am renunțat la rigorile creștinismului, fără să părăsim superstițiile populare. Ne-am depărtat de cinstirea Fecioarei și nu mai privim deloc spre icoane. Rezultatul? Au câștigat masiv demonii pornografiei și urâciunea pustiirii-n pix ori pixeli.
Pe vremuri, din rațiuni de pudoare și statut social, orice mare actriță ezita chiar să pozeze nud. Astăzi, pentru un pumn de arginți, modelul Vitoriei Lipan a cedat locul cocotei rujate sau botoxate. Renunțând la visul maternității, ea se dezbracă oricând la comandă, satisfăcând un bărbat anonim de la celălalt capăt al planetei.
Citim tot mai puțin, dar compensăm absența culturii prin clipuri TikTok. Am batjocorit de treizeci de ani Biserica, Evanghelia și ora de religie. Suntem mai culți decât dascălii noștri? Ne purtăm oare mai înțelepți? Avem maniere mai rafinate? Nicidecum. Doar ne scufundăm zilnic în abisul prostiei colective. Asistăm sau contribuim la prăbușirea universală a nivelului de IQ. Soluția? Denunțarea idolilor cetății, repudierea mitului progresului istoric, redescoperirea memoriei ca topos paradiziac și participarea modestă (uneori vocală, alteori discretă) la virtuțile unor mici comunități coagulate-n jurul valorilor frumuseții.

Injuratura si hula in Duminici si sarbatori nu e de ras, oricat umor negru ai lega de ea, tot gluma proasta rau ramane. Cat de tampit si de handicapat, lash, cretinetz poti sa fi incat sa te dai mare si sa te incanti cu bucurie cruda visandu-te aplaudat si invidiat ca beroii facand rau sau coparticipand la nebunii, amenintand peste tot cu bataia si jucand ipocrisme si personaje raufamate, scamatorii si vrajeli ca la circul globus?

Ba esti prost? Ba esti nebun?

Si cine mai stie azi care-i frumusetea... autentinca?

[Moroco]

35 de ani de la plecarea la
Domnul a lui Nicolae Steinhardt (1912- 30 martie 1989)
Cel mai rafinat și tonic autor creștin din istoria literaturii române. Un spirit capabil să țină (minte) un „Jurnal al fericirii” în bezna din miezul infernal al temnițelor comuniste, printre bătăi, batjocuri și torturi.
Întâlnirea celei mai înalte culturi umaniste cu profunzimea abisală a Evangheliei lui Hristos a rodit abundent în viața și opera celui devenit „monahul de la Rohia”.
Aceasta din urmă a avut șansa, începând cu anul 2000, să-și întâlnească editorul, exegetul și promotorul ideal în distinsa persoană a domnului George Ardeleanu, conferențiar al Facultății de Litere din București, cel căruia i se datorează în cea mai înaltă măsură editarea și publicarea ei integrală la editura „Polirom” în nu mai puțin de 22 de volume.
Absența lui Nicolae Steinhardt din programele școlare parazitate de inutil, neglijarea studierii atente a operei sale în mediile teologice, are consecințe ce se traduc, printre altele, în știri care ne afectează emoțional în fiecare zi.
Cui i-ar putea dăuna gânduri inspirate de adevăr precum acestea:
Cine stie că libertatea e bunul suprem înțelege ce poate însemna creștinismul.
Mai întâi Hristos chiar stă la uşă şi bate; e discret. Are încredere în oameni, nu-i bănuitor. Încrederea e prima calitate a boierului şi cavalerului, bănuiala fiind, dimpotrivă, trăsătura fundamentală a şmecherului.
Mai departe. Hristos iartă uşor şi pe deplin. Şmecherul nu iartă niciodată, ori dacă se înduplecă (fără ca să ierte), o face greu, în silă, cu ţârâita. Pe când Domnul: „Nici eu nu te osândesc. Mergi şi nu mai păcătui."
Nici eu nu te osândesc...
E oricând gata să vină în ajutor, atâta aşteaptă. Îi e milă.
Situaţia de creştin e tot una cu statutul de aristocrat.
De ce? Pentru că îşi are temeiul în cele mai „seniorale" însuşiri: libertatea şi încrederea (credinţa).
Ce este nobilul? Mai presus de orice un om liber.

Claritatea (discernerea) și nebulozitatea morală (ticăloșia sofisticată)
Perfid construita și nervos promovata nebulozitate morală (opusul dezirabilei clarități, acuzate că ar fi o „armă”) denunță nu doar complicitatea sofisticată cu totalitarismul de secol XXI, ci mai ales absența unui caracter diferit de cel infestat de vocația pervertirii adevărului în favoarea acreditării minciunii manipulatoare.
Ce dacă realitatea te contrazice. „Cu atât mai rău pentru ea”, vine răspunsul cinic al cripto-ideologilor travestiți în oameni cumsecade și „neutri” față de oroare, război și crimă, în oameni „fini”, preocupați de epistemologie, dar, în timpul liber, și de imaginara „eviscerare” din interior a Bisericii, de „protejarea” ei atentă de realitate. Izolarea, sedarea și instrumentalizarea ei rămâne visul lor recurent, recent inspirat de cel mai grav exemplu de falsificare a realității și a creștinismului însuși (care nu sanctifică războiul de niciun fel).
Nebulozitatea morală construită sofistic vizează în realitate diluarea și neutralizarea răului, pentru a-l face conjunctural explicabil, acceptabil, pasabil. Din varii rațiuni mereu subiective: amoralism, arivism cronic, înregimentare mercenară, afinități și amiciții dispuse să scuze orice mârșăvie, colaborare zeloasă cu demonii subteranei totalitarismului mai vechi sau mai nou - act odios perfect opus „clarității morale”, accesibilă omului onest și deplin liber care, desigur, nu face din ea un subiect de paradă a mândriei de a fi astfel, nu altfel.
Denigrarea vicleană a discernământului, sub masca luptei cu „purismul moral”, pe care nu-l invocă niciun creștin real și care nu are nicio legătură cu claritatea judecății ca raționament prin care avem datoria să distingem răul de bine, această ponegrire a discernerii între minciună și adevăr e una dintre limitele ultime ale josniciei. Cu cât mai sofisticată, cu atât mai detestabilă.
Sofisticarea ca strategie manipulatoare este legată, în contextul tragic al ultimilor ani, nu de vreun rafinament moral, ci de sofistica practicată cu scopul deturnării atenției, relativizării ororii și siluirii adevărului care strigă la cer. Sofisticarea ca ticăloșie.
Strategia pulverizării cu cerneală. Sepia nu este însă ticăloasă, întrucât ea nu vânează granturi, sinecuri, scaune înalte pe viață, nu slujește mercenar Răul, dându-și aere savante. Orice vietate, oricât de dizgrațioasă, e inocentă. Hidoșenia reală și infernul însuși le aparțin, se pare, celor cu conștiința morală autosuspendată și sufletul vândut celui care oferă orice în schimbul trădării Adevărului ca persoană, adică a lui Hristos Însuși.
Cu toate acestea, pentru noi toți, în absența încremenirii dorite și migălos „lucrate” de diavol, rămâne deschisă calea onorabilă a declicului noetic, a întoarcerii, a re-cunoașterii adevărului, la capătul căreia ne întâmpină Cel care se bucură de revenirea „acasă” a oricui „era mort şi a înviat, era pierdut şi s-a aflat (pe sine)”.

Credința în Învierea lui Hristos și bucuria ei se revarsă ca un val uriaș, mult dincolo de stăvilarul șubred al calendarului.
Chiar azi, 31 martie, cei mai mulți creștini din lume se împărtășesc de bucuria sărbătorii Învierii, rostind:
Hristos a înviat!
Firescul credinței, speranței și dragostei ne îndeamnă pe toți să răspundem fratern:
Adevărat a înviat!

Raspunsul cinstit-corect nu este unul diplomatictactic, politicaly corect ci este unul adevarat intru adevarul duhovnicesc mantuitor: ”Va pripiti domnilor ”frati” prea grabiti pe sfinvers, anul asta inca n-a inviat. Mai e cale lunga de rugat, postit, privegheat si curatit de ingamfari deznadajduitoare erectice si pagane. Domnul o sa invie, daruind ca sa dobandim, la vreme, numai dupa cum este scris in scripturi si nu asa aiurea...” de parca nu le-ar fi deajuns ca ne-au shutit 13 zile din calendar smintind pomenitrea sfintilor, ”...cam cum ar vrea sa minta si sa schimbe unii foarte foarte... importanti, ce se alege numai intre ei si imparte facandu-si parte ca sa vreau sa vrem sa vrem si noi asa ca ei, uneltististii deznadejdii ingafate... mari beroi de benzi desenate, ”geniali” erectici... rupti ce robdesc din sine...” nu dam nume, cei de fata se exclud ca sa nu provocam certuri si razbunari pripite si inutile ca-n noaptea hughenetotilor.