Erezia constantinopolitana (381)

[CristianR]

La postarea de aici.

Referindu-mă la 'definirea termenilor' aveam în vedere mai ales 'veșnicia', pentru că dorim să înțelegem ce înseamnă 'nașterea din veci' a Fiului. Nu m-am referit la 'timpul relativ' - problemă tratată în articolul pe care l-ai semnalat.

Veșnicia poate fi înțeleasă și ca infinitatea timpului, de la minus la plus infinit, precum ai afirmat, însă atunci când vorbim despre 'nașterea din veci' a Fiului (sau 'mai înainte de toți vecii' - cum spunem în Crez) termenul se referă la ceea ce era înainte ca timpul să existe. Ăsta ar fi primul aspect pe care aș vrea să-l lămurim. Ești de acord că timpul (măsurabil în intervale de timp) a apărut odată cu spațiul, respectiv cu creația?

Practic, depășește puterea noastră de imaginație, e ca și cum am încerca să ne reprezentăm a patra dimensiune spațio-temporală. Chiar mai mult decât atât, asta fiind totuși din categoria celor existente, în vreme ce Dumnezeirea, nefiind creată, nu face parte din Creație. Iar dacă timpul face parte din Creație, Nașterea Fiului s-a petrecut nu 'înainte de timp' - ca să nu folosesc un termen propriu măsurării intervalelor -, ci în afara timpului, adică în veșnicie.

În speranța că vom reuși să înțelegem într-un mod asemănător lucrurile, folosind aceleași surse agreate de Biserică, îți dau din nou întâlnire în trecut, cu Sf. Ioan Damaschin, care abordează multiplele înțelesuri ale cuvântului 'veac' (Dogmatica, Cartea a II-a, Cap. I):

Înainte de întemeierea lumii, când nu era soare care să despartă ziua de noapte, nu era un veac care să se poată măsura, ci un fel de mişcare și interval de timp care mergea împreună cu cele veşnice. Şi potrivit acestei concepții este un singur veac. Pentru aceea Dumnezeu se numeşte și veşnic, dar şi mai înainte de veşnicie, căci El a făcut însuşi veacul (adică timpul, n.m.).

Numai Dumnezeu, fiind fără început, este făcătorul tuturora, al veacurilor şi al tuturor existențelor. Iar când vorbesc de Dumnezeu, este clar că eu vorbesc de Tatăl, de Fiul lui Unul-Născut, Domnul nostru Iisus Hristos și de Duhul Lui cel prea Sfânt, singurul Dumnezeul nostru.

Deci, fiind făcătorul veacurilor (timpului) și al tuturor celor ce există, El fiind în afara celor pe care le-a făcut, Nașterea lui Dumnezeu-Fiul nu are loc într-un interval de timp, nici măcar în momentul zero (care l-ar plasa tot în rândul celor existente), ci în afara timpului, 'înainte de toți vecii'.

Din acest motiv, consider că folosirea oricărui verb temporal nu poate fi decât un compromis la care teologii sunt siliți să recurgă folosind formule ca 'S-a născut mai înainte de toți vecii' (marcând o acțiune aparent încheiată) ori 'Se naște mereu' (acțiune continuă). Cum cele mai potrivite formulări teologice sunt antinomice, consider că acestea două merg cel mai bine împreună.

De asemenea, vezi și citatele date de Mihailc, de la Sf. Chiril al Ierusalimului:

"Dumnezeu n-a fost mai înainte fără de Fiu şi mai pe urmă a devenit Tată, ci dintotdeauna are pe Fiul"
"Tatăl n-a adus pe Fiul din neexistență în existență, nici n-a înfiat pe unul care n-a existat niciodată"