Erezia constantinopolitana (381)

[Mihailc]

Principiu de bază în gândirea/rostirea enunțurilor metafizice ale dogmaticii: când acestea se referă la Dumnezeu în raport cu creația „văzutelor” se utilizează cele trei repere mentale ale temporalității (trecut, prezent și viitor) iar când se referă la Dumnezeu în Sine se folosește exclusiv timpul prezent. Pentru un oarecare spor în înțelegerea enunturilor dogmatice despre care vorbiți, căutați și citiți cu luare-aminte Cuvântarea a treia, din cele "Cinci cuvântări despre Dumnezeu" ale lui Sfântului Grigore de Nazianz.

[Demetrius]

Dacă definim timpul (global) ca fiind succesiunea oricăror schimbări, toate schimbările fiind evolutive(părerea mea), atunci veșnicia e mai ușor de înțeles ca final al schimbărilor, ca terminare a evoluției, ca atingere a perfecțiunii.
Rezultă că dacă în veșnicie s-a petrecut/apare(S-a născut/Se naște) ceva, atunci ori apare ceva imperfect, ori nu era perfect înainte, ceea ce e imposibil.

Nașterea este un proces care nu este veritabil/funcțional dacă nu s-a încheiat, iar dacă s-a încheiat atunci se leagă de un aspect temporal care nu are legătură cu veșnicia.

Mai simplu și mai corect(dpmdv) este de a defini nașterea, care ca fapt nu putea avea loc nici în veșnicie.

Mai este încercarea de a echivala Tatăl naște pe Fiul cu Tatăl spune Cuvântul, admițând că orice Cuvânt al Tatăui are Duh Sfânt și putere făptuitoare, Care însă ar avea un prim rost doar la crearea lumii; asta nu înseamnă că Cuvântul nu era în Tatăl, ci că nu fusese rostit.

[CristianR]

În prealabil postat de Mihailc

Principiu de bază în gândirea/rostirea enunțurilor metafizice ale dogmaticii: când acestea se referă la Dumnezeu în raport cu creația „văzutelor” se utilizează cele trei repere mentale ale temporalității (trecut, prezent și viitor) iar când se referă la Dumnezeu în Sine se folosește exclusiv timpul prezent.

"Timpul lui Dumnezeu este Azi" – cum spunea părintele Galeriu, bazându-se pe aceleași surse, cu siguranță, ca cele pe care se sprijină aserțiunea ta.

Pentru un oarecare spor în înțelegerea enunturilor dogmatice despre care vorbiți, căutați și citiți cu luare-aminte Cuvântarea a treia, din cele "Cinci cuvântări despre Dumnezeu" ale lui Sfântului Grigore de Nazianz.

Într-adevăr, citind, la îndemnul tău această cuvântare, am constatat că răspunde cu prisosință nelămuririlor legate de chestiunea nașterii din veci a Fiului – și nu numai. Sper ca Demetrius, citind-o la rândul lui, se va lămuri cu privire la alegerea cuvintelor din Crez de către Sfinții Părinți, nefiind vorba de nicio "erezie constantinopolitană".

De asemenea, ne putem cu toții lămuri cu privire la termeni ca 'veac', 'veci', 'veșnicie', 'timp'.

Toată discuția/ argumentația Sf. Grigorie de Nazianz se petrece la granița dintre creat și necreat (de o parte și de alta a ei), din perspectiva creaturii care îndrăznește – nu fără a fi fost mai întâi invitată de însuși Cel Necreat – să privească dincolo dar lovindu-se mereu de insuficiența termenilor născuți în zona creatului, motiv pentru care se recurge mereu atât la teologia catafatică, cât și la cea apofatică.

Apropo de îndrăzneală, în cuvântarea a doua ni se atrage atenția cu privire la modul în care să ne apropiem de cugetarea cu privire la Dumnezeu – cu evlavie și gând curat, smerit – având conștiința, zic eu, că suntem doar niște diletanți animați de dorința curată, totuși, de a înțelege mai mult și, înțelegând, să ne împărtășim mai mult din darurile lui Dumnezeu.

Câteva fragmente le-am găsit foarte utile pentru discuția noastră. Mai întâi raportu timp/veșnicie:

-Când au avut deci loc acestea?
-Au avut loc dincolo de „când”. Iar dacă trebuie să spun ceva şi mai cu îndrăzneală, au avut loc când era Tatăl.
-Iar Tatăl când era?
-Nu era un timp când nu era Tatăl. Şi acelaşi lucru se poate
spune şi despre Fiul şi despre Sfântul Duh.
-Când s-a născut Fiul?
-Când nu s-a născut Tatăl.
-Iar Duhul când a purces?
-Când nu a purces Fiul, ci S-a născut în afară de timp şi mai presus de raţiune, chiar dacă nu putem să prezentăm ceea ce este în afară de timp, din cauză că dorim să scăpăm de o imagine temporală, fiindcă expresiile „când” şi „mai înainte de aceasta” şi „după aceasta” şi „de la început”, nu sunt în afara ideii de timp, oricât le-am forţa noi, afară numai dacă am concepe veacul drept intervalul de timp care se întinde împreună cu cele veşnice, care nu este împărţit şi măsurat de vreo mişcare sau de mersul soarelui, cum este timpul. (Cuvântarea a treia. III)

Timpul este în timp, sau nu este în timp? Dacă deci timpul este în timp, în care timp este el? Şi ce este timpul care există în afară de timp? Şi cum cuprinde timpul? Şi dacă timpul nu este în timp, ce este această straşnică înţelepciune care introduce un timp netemporal?(Cuvântarea a treia. IX)

Iar pentru Demetrius, cu privire la naștere:

Dar, ni se obiectează, însuşi termenul „a născut” şi termenul „a fost născut”, ce altceva introduc, dacă nu ideea de început al nasterii?
-Ce ar fi deci dacă nu am spune nici acest lucru, ci am spune că era născut de la început, ca să scăpăm uşor de obiecţiile tale curioase şi iubitoare de ideea de timp? (Cuvântarea a treia. V)

Ce argument mai au ei din cele pe care le socotesc de neînvins? Că poate în cele din urmă ar da fuga la el, cum este argumentul că, dacă Dumnezeu nu a încetat să nască, naşterea este neterminată. Şi când va înceta să nască? Iar dacă a încetat să nască, negreşit că a şi început să nască. Iarăşi cei corporali gândesc corporal. Eu însă, dacă naşterea Îi este veşnică sau nu, nu spun încă, până ce nu voi cerceta mai amănunţit locul acesta din Scriptură: „Mă naşte mai înainte de toate colinele” (Cuvântarea a treia. V)

Toată discuția mi-a adus în minte acest fragment din geniala Scrisoare I a lui Eminescu:

"La-nceput, pe când ființă nu era, nici neființă,
Pe când totul era lipsă de viață și voință,
Când nu s-ascundea nimica, deși tot era ascuns...
Când pătruns de sine însuși odihnea cel nepătruns.
Fu prăpastie? genune? Fu noian întins de apă?
N-a fost lume pricepută și nici minte s-o priceapă,
Căci era un întuneric ca o mare făr-o rază,
Dar nici de văzut nu fuse și nici ochi care s-o vază.
Umbra celor nefăcute nu-ncepuse-a se desface,
Și în sine împăcată stăpânea eterna pace!..."

[Demetrius]

În prealabil postat de CristianR

"Timpul lui Dumnezeu este Azi" – cum spunea părintele Galeriu, bazându-se pe aceleași surse, cu siguranță, ca cele pe care se sprijină aserțiunea ta.



Într-adevăr, citind, la îndemnul tău această cuvântare, am constatat că răspunde cu prisosință nelămuririlor legate de chestiunea nașterii din veci a Fiului – și nu numai. Sper ca Demetrius, citind-o la rândul lui, se va lămuri cu privire la alegerea cuvintelor din Crez de către Sfinții Părinți, nefiind vorba de nicio "erezie constantinopolitană"...

Mă miră că abia după ce ai citit recomandarea lui Mihailc spui că nu e vorba de nicio erezie constantinopolitană, iar eu, citind-o de asemenea, m-am convins că de fapt, părerea ta e neschimbată/aceeași de dinainte deoarece eu n-am găsit nimic semnificativ (dimpotrivă...), cum de altfel nici Mihailc n-a semnalat.

Te rog să menționezi ce anume ai citit acolo care să combată ce am susținut eu, că S-a născut este erezie.

În prealabil postat de Nietzsche

Este foarte interesanta aceasta discuție pentru ca a mai fost prezentă pe forum probabil de multe ori. Mie mi-a atras atenția o anumită formulare pe care a folosit-o un fost utilizator "mgtow4life", și anume, "Cuvântul lui Dumnezeu care se afla în sânul Tatălui s-a întrupat, iar omul în care s-a întrupat a fost numit Fiul lui Dumnezeu pentru ca are un început al zilelor", adică face parte din creație pe când Cuvântul lui Dumnezeu nu are un început al zilelor și este etern ca și Tatăl, mai mult decât atât, Tatăl a creat totul prin acest Cuvânt, prin aceasta sursa spirituală, și probabil energetică. Are mult mai mult sens această explicație, cât și coerență. Acum înțeleg de ce nu ați putea accepta o asemenea teorie pentru ca nu este în tradiția Bisericii Ortodoxe și implicitat ar destabiliza doctrinele. E de înțeles, însă doar am vrut sa fac o precizare.

Te rog să citești primul mesaj de pe pagina pe care ai scris și tu primul mesaj în acest topic.

[Nietzsche]

În prealabil postat de Demetrius

Te rog să menționezi ce anume ai citit acolo care să combată ce am susținut eu, că S-a născut este erezie.

Te rog să citești primul mesaj de pe pagina pe care ai scris și tu primul mesaj în acest topic.

Laborios subiect și controversat. Ca sa-mi formez o opinie trebuia mai întâi sa-l înțeleg atât cât pot eu bineînțeles. Și asta am și încercat citind diverse surse ortodoxe, despre asa zisa natură a evreului crucificat.

Primul obstacol pe care l-am întâlnit în parcursul meu de a înțelege acest subiect a fost și pentru ortodocși tot primul, si anume monofizismul. Ce a fost asa de supărător si grav în gândirea celor care au ajuns sa fie condamnați ca eretici la primul sinod, de a dus la baza fundamentala a definiției naturii celui ce avea sa devină salvatorul creștinilor? Asa cum în orice experiment efectuat e nevoie de eroare și rectificare, la fel s-a întâmplat și în mentalitatea primilor creștini cu privire la imaginea ce o aveau despre Dumnezeul lor întrupat. Inițial Isus a fost privit ca un om ce a suferit moartea pe cruce și a fost înviat de Dumnezeul abrahamic la trei zile după înmormântare.

Toate bune și frumoase până aici, dar cu timpul tot mai multe întrebări cu privire la natura lui au început sa bântuie prin mentalitatea de credincioși a creștinilor și evident la formarea diferitelor opinii mai mult sau mai puțin rezonabile. Trebuiau sa împace și capra dar și varza, pentru ca Dumnezeul lor devenise om, grea povară pentru cei care doreau sa justifice dumnezeirea unui om. Și asa s-a înfiripat în mintea celor odihniți, ca e mai ușor să spună că avea concomitent doua naturi nu una, divinina și umană. Inițial a fost perfect primită de mase și inghitita pe nerăsuflate însă la unuii care aveau rotitele mai unse, procesul de invartire fiind mai facil a dus inevitabil la îndoială și evaluarea teoriei. Oare, a fost întrebarea lor, firea divină în imensitatea ei nu a absorbit firea umană, de o asemenea manieră încât în infinitatea ei sa fi dispărut complet?

Bună întrebare ținând cont că plecam de la o asa premiza. O întrebare și mai buna era, cum e posibil ca doua naturi, sau firi(cum le place teologilor sa abuzeze de acest termen), să se unească? Cum e posibil ca ceva ce este duh, spirit, imaterial să se unească cu ceva ce este exact opusul, trup, carne, materie? Aceasta idee este exact conceptul unirii materiei cu antimateria, bine într-un spectru mai larg ca ideologie! Si dintr-un asemenea principiu ce rezulta? Logic ar fi sa rezulte o anihilare, dar din moment ce vorbim de Dumnezeu atunci cele doua firi ar trebui cel puțin să se respingă. Ciudat, nu? Mai ciudat este ca nazarineanul afirmă exact acest lucru, că trupul este contra duhului, iar duhul contra trupului.


Și atunci ce am putut eu sa extrag din toată această pologhie, e ca axioma este aberantă pentru că încearcă să amestece doua naturi ce sunt diametral opuse și fiecare în parte are scopul ei precis și funcțional asa cum în acest context se poate vorbi de o conlucrare între natură divină și cea umană.
Deci, ca și concluzie, e mai ușor să cred că o ființă divină s-a întrupat și a folosit natură umană ca un mijloc de a interacționa și socializa cu rasa umană fără ca acea ființă sa sufere modificări de substanță, evident și vice-versa.
Părerea mea e ca, dacă acel om a existat și dacă cu adevărat divinitatea se află în interiorul său, atunci acel om a fost doar un mijloc prin care divinitatea a comunicat cu noi oamenii, un templu asa cum nazarineanul subliniază in Evanghelie.

[Demetrius]

În prealabil postat de Nietzsche

Laborios subiect și controversat. Ca sa-mi formez o opinie trebuia mai întâi sa-l înțeleg atât cât pot eu bineînțeles. Și asta am și încercat citind diverse surse ortodoxe, despre asa zisa natură a evreului crucificat.

Primul obstacol pe care l-am întâlnit în parcursul meu de a înțelege acest subiect a fost și pentru ortodocși tot primul, si anume monofizismul. Ce a fost asa de supărător si grav în gândirea celor care au ajuns sa fie condamnați ca eretici la primul sinod, de a dus la baza fundamentala a definiției naturii celui ce avea sa devină salvatorul creștinilor? Asa cum în orice experiment efectuat e nevoie de eroare și rectificare, la fel s-a întâmplat și în mentalitatea primilor creștini cu privire la imaginea ce o aveau despre Dumnezeul lor întrupat. Inițial Isus a fost privit ca un om ce a suferit moartea pe cruce și a fost înviat de Dumnezeul abrahamic la trei zile după înmormântare.

Toate bune și frumoase până aici, dar cu timpul tot mai multe întrebări cu privire la natura lui au început sa bântuie prin mentalitatea de credincioși a creștinilor și evident la formarea diferitelor opinii mai mult sau mai puțin rezonabile. Trebuiau sa împace și capra dar și varza, pentru ca Dumnezeul lor devenise om, grea povară pentru cei care doreau sa justifice dumnezeirea unui om. Și asa s-a înfiripat în mintea celor odihniți, ca e mai ușor să spună că avea concomitent doua naturi nu una, divinina și umană. Inițial a fost perfect primită de mase și inghitita pe nerăsuflate însă la unuii care aveau rotitele mai unse, procesul de invartire fiind mai facil a dus inevitabil la îndoială și evaluarea teoriei. Oare, a fost întrebarea lor, firea divină în imensitatea ei nu a absorbit firea umană, de o asemenea manieră încât în infinitatea ei sa fi dispărut complet?

Bună întrebare ținând cont că plecam de la o asa premiza. O întrebare și mai buna era, cum e posibil ca doua naturi, sau firi(cum le place teologilor sa abuzeze de acest termen), să se unească? Cum e posibil ca ceva ce este duh, spirit, imaterial să se unească cu ceva ce este exact opusul, trup, carne, materie? Aceasta idee este exact conceptul unirii materiei cu antimateria, bine într-un spectru mai larg ca ideologie! Si dintr-un asemenea principiu ce rezulta? Logic ar fi sa rezulte o anihilare, dar din moment ce vorbim de Dumnezeu atunci cele doua firi ar trebui cel puțin să se respingă. Ciudat, nu? Mai ciudat este ca nazarineanul afirmă exact acest lucru, că trupul este contra duhului, iar duhul contra trupului.


Și atunci ce am putut eu sa extrag din toată această pologhie, e ca axioma este aberantă pentru că încearcă să amestece doua naturi ce sunt diametral opuse și fiecare în parte are scopul ei precis și funcțional asa cum în acest context se poate vorbi de o conlucrare între natură divină și cea umană.
Deci, ca și concluzie, e mai ușor să cred că o ființă divină s-a întrupat și a folosit natură umană ca un mijloc de a interacționa și socializa cu rasa umană fără ca acea ființă sa sufere modificări de substanță, evident și vice-versa.
Părerea mea e ca, dacă acel om a existat și dacă cu adevărat divinitatea se află în interiorul său, atunci acel om a fost doar un mijloc prin care divinitatea a comunicat cu noi oamenii, un templu asa cum nazarineanul subliniază in Evanghelie.

Foarte frumos/bun răspunsul tău!

Nu mă gândisem la antimaterie, dar e foarte rezonabil să intre în discuție, cu atât mai mult cu cât unii adepți ai Karma chiar explică unele puncte de întâlnire a meridianelor trupești cu corespondențele lor negative/subtile/sufletești pe care eu le socoteesc acum ca (posibile) referiri la antimaterie. Poate fi antimateria o energie? Poate greșesc.

În fizică, din intâlnirea materiei cu antimateria ar rezulta o reacție axplozivă cu eliberare de energie 100%, asemănătoare găurilor negre cosmice, dar ținănd cont că trupurile oamenilor sunt formate din materii foarte avansate biologic și care au inclusă în ele și o rețetă genetică de combinare cu energii subtile negative(sufletești) având ambele(materia și energia) tendințe contrare, tema prinde contur.
Totuși, părerea mea e că energia(sufletul adică) are puterea lucrătoare a chemării divine, la fel ca orice creatură, însă materia are și o inerție de stagnare în starea ei inferioară. Din această contră, încet-încet, chemarea divină va triumfa inexorabil.

[CristianR]

În prealabil postat de Demetrius

Mă miră că abia după ce ai citit recomandarea lui Mihailc spui că nu e vorba de nicio erezie constantinopolitană, iar eu, citind-o de asemenea, m-am convins că de fapt, părerea ta e neschimbată/aceeași de dinainte deoarece eu n-am găsit nimic semnificativ (dimpotrivă...), cum de altfel nici Mihailc n-a semnalat.

Din citatele Sf. Grigorie de Nazianz pe care le-am dat în postarea #62 eu înțeleg că această problemă, a formulării nașterii Fiului din veci a fost dezbătută la vremea ei mult mai bine decât o facem noi acum și că s-a constatat că a spune "S-a născut" este echivalent cu "era născut", ambele formulări implicând inevitabil timpul și fiind, prin urmare, imperfecte, pentru că se referă la ceva petrecut în afara timpului.

S-ar putea ca problema să fie doar una de traducere, însă, și dacă am fi hărăziți ca cineva cunoscător de greacă să viziteze această dezbatere, ar putea să ne lămurească dacă nu cumva în formularea originală a Crezului (în greacă) se spune, așa cum bănuiesc: "... Fiul lui Dumnezeu (...) născut mai înainte de toți vecii", fără acel "s-a" care te smintește.

Pe mine formularea "Care din Tatăl S-a născut" mă mulțumește și nu m-a făcut vreodată să mă gândesc că plasează în timp nașterea Fiului, având în vedere precizarea foarte clară că această dumnezeiască naștere are loc "mai înainte de toți vecii".

P.S. Ce anume din cele de la Sf. Grigorie de Nazianz consideri că-ți susține punctul de vedere?

[Demetrius]

În prealabil postat de CristianR

Din citatele Sf. Grigorie de Nazianz pe care le-am dat în postarea #62 eu înțeleg că această problemă, a formulării nașterii Fiului din veci a fost dezbătută la vremea ei mult mai bine decât o facem noi acum și că s-a constatat că a spune "S-a născut" este echivalent cu "era născut", ambele formulări implicând inevitabil timpul și fiind, prin urmare, imperfecte, pentru că se referă la ceva petrecut în afara timpului.

Tocmai folosind și tu cuvântul petrecut, adică înfăptuit, deranjezi veșnicia unde nu se petrece nimic, că dacă s-ar petrece n-ar fi veșnicie, iar dacă acolo s-a echivalat ”S-a născut” cu ”era născut” semnalează o problemă de cultură.

Am apreciat ceea ce ai postat la #62 și adaug că n-am găsit la sf Grigore de Nazianz nimic egal cu ce am găsit în Pavecernița(#1):
"...Ca mai inainte de toate esti, Cel ce esti Parinte, si impreuna fara de inceput ai pe Fiul Tau..."

Subliniez că vocabularul român conține suficienți termeni pentru a revela/descrie orice mesaj, însă depinde și de cultura comunicatorului; în cazul sinoadelor, cultura sfinților părinți.

Pe mine formularea "Care din Tatăl S-a născut" mă mulțumește și nu m-a făcut vreodată să mă gândesc că plasează în timp nașterea Fiului, având în vedere precizarea foarte clară că această dumnezeiască naștere are loc "mai înainte de toți vecii".

Faptul că se menționează ”mai înainte de toți vecii” pe tine te liniștește că nu e în timp, dar despre faptul că dumnezeiasca naștere are loc, nu te sesizează că este o faptă și că faptele au loc doar în spațiu/timp și mai mult, că, fiind vorba despre Dumnezeu, la Dumnezeu nu este schimbare, deci nu S-a născut.

Cred că e potrivit să mai postez un verset care (dpmdv) arată că pomenirea nașterii nu se referă la o naștere obișnuită, ci mai mult la asemănare, ca în cazul lui Iisus&Tatăl:
10. Te rog pe tine pentru fiul meu, pe care l-am născut fiind în lanţuri, Onisim,
11. Cel ce altădată nu-ţi era de folos, dar acum şi ţie şi mie de folos,
12. Pentru aceasta ţi l-am trimis, pe el însuşi, adică inima mea; primeşte-l.
17. Deci, dacă mă socoteşti părtaş cu tine, primeşte-l pe el, ca pe mine.(Filimon1,10-12)
Mie îmi pare că vrea să spună că l-a adus la credință, că l-a ”născut” spre viața veșnică, el, tatăl, fiind în lanțuri pentru propovăduirea Evangheliei. Abia acum, prin adeverirea vredniciei se afirmă recunoșterea, asemănarea.

Eu încep să fiu tot mai sigur că nașterea Fiului are semnificația nu de naștere, ci de asemănare leită cu Tatăl, pe de- o parte, iar pe de alta, că majoritatea sfinților părinți, preocupați de impresia vredniciei lor sinodale, s-au întrecut unii pe alții în aserțiuni despre veac/veci sau naștere.
Credeți că Duhul Sfânt i-a ”călăuzit” să nu se întrebe niciunul despre asemănare?

P.S. Ce anume din cele de la Sf. Grigorie de Nazianz consideri că-ți susține punctul de vedere?

Parțial ar fi acest scurt enunț:
"Căci nu a fost un timp când Tatăl era fără de Cuvântul" și spun parțial deoarece și aici autorul folosește cuvântul timp, în loc să spună:
”Căci niciodată Tatăl (nu a fost,) nu este (și nu va fii) fără de Cuvântul”

Edit:
O altă dovadă foarte solidă (zic eu) sunt versetele în care Iisus le răspunde prigonitorilor Săi și-i aseamănă pe ei cu ”tatăl lor”, din care ei n-aveau efectiv cum să se nască:

38. Eu vorbesc ceea ce am văzut la Tatăl Meu, iar voi faceţi ceea ce aţi auzit de la tatăl vostru.
39. Ei au răspuns şi I-au zis: Tatăl nostru este Avraam. Iisus le-a zis: Dacă aţi fi fiii lui Avraam, aţi face faptele lui Avraam.
40. Dar voi acum căutaţi să Mă ucideţi pe Mine, Omul care v-am spus adevărul pe care l-am auzit de la Dumnezeu. Avraam n-a făcut aceasta.
41. Voi faceţi faptele tatălui vostru. Zis-au Lui: Noi nu ne-am născut din desfrânare. Un tată avem: pe Dumnezeu.
42. Le-a zis Iisus: Dacă Dumnezeu are fi Tatăl vostru, M-aţi iubi pe Mine, căci de la Dumnezeu am ieşit şi am venit. Pentru că n-am venit de la Mine însumi, ci El M-a trimis.
43. De ce nu înţelegeţi vorbirea Mea? Fiindcă nu puteţi să daţi ascultare cuvântului Meu.
44. Voi sunteţi din tatăl vostru diavolul şi vreţi să faceţi poftele tatălui vostru. El, de la început, a fost ucigător de oameni şi nu a stat întru adevăr, pentru că nu este adevăr întru el. Când grăieşte minciuna, grăieşte dintru ale sale, căci este mincinos şi tatăl minciunii.(In8,38-44)

[Demetrius]

În prealabil postat de Demetrius

Eu încep să fiu tot mai sigur că nașterea Fiului are semnificația nu de naștere, ci de asemănare leită cu Tatăl, pe de- o parte, iar pe de alta, că majoritatea sfinților părinți, preocupați de impresia vredniciei lor sinodale, s-au întrecut unii pe alții în aserțiuni despre veac/veci sau naștere.
Credeți că Duhul Sfânt i-a ”călăuzit” să nu se întrebe niciunul despre asemănare?...

În acest sens am mai găsit un verset care întărește tâlcuirea nașterii că fiind asemănarea Fiului până la identificarea cu Tatăl:

9. Oricine este născut din Dumnezeu nu săvârşeşte păcat, pentru că sămânţa lui Dumnezeu rămâne în acesta; şi nu poate să păcătuiască, fiindcă este născut din Dumnezeu.(1In3,9)

[Demetrius]

7. Iubiților, să ne iubim unul pe altul, pentru că dragostea este de la Dumnezeu și ORICINE IUBEȘTE ESTE NĂSCUT DIN DUMNEZEU și cunoaște pe Dumnezeu(1In4,7)