Sursa - Primordial (Schiță de roman experimental)

[Seraphim7]

Sursa - Primordial (Schiță de roman experimental)

Încerc să lucrez la un roman,și m-am gândit să posteze așa câteva secvențe “tip trailer”, pentru a vedea feedbackul unui public real.

Deși scriu aici de regulă nonfiction, mă refer pe forum, ficțiune n-am mai scris demult.

Deasemenea dacă pe forum scriu nefiltrat,așa material brut,raw,aici la roman am ales varianta, corectată și stilizata, deși am și variantele brute, însă nu-mi pot permite sa scriu la modul “profesional” la fel cum scriu opinii aici direct la rece,cu greșeli gramaticale etc.

Așa că dacă îmi permiteți voi publica in acest topic, fragmente din romanul la care lucrez,și vă invit să emiteți opinii, critice și de orice natură în privința conținutului.

Mă ajută enorm și menține conectat și activ în scris.

Vă mulțumesc!

Trailer -

I. Pădurea și Timpul (2008)

Z era ascuns între doi fagi ale căror trunchiuri, strânse aproape ca într-o îmbrățișare, îi ofereau un refugiu precar. Simțea cum frunzele ude îi mângâie ceafa cu o răceală prelinsă, declanșându-i un fior involuntar. Rămăsese acolo nu din proprie voință, ci captiv într-o înlemnire subită; era o fascinație mută, o paralizie în fața unui eveniment care îi depășea înțelegerea.
Timpul își pierduse densitatea. Când starea catatonică s-a risipit, eliberându-l, Z nu ar fi putut spune cât timp trecuse. Realitatea a revenit brusc, în straturi: vântul care îi usca stropii de apă de pe piele, foșnetul metalic al frunzelor, mirosul reavăn al pădurii. A ieșit dintre copaci și s-a oprit. În fața lui, un câine adulmeca pământul, distrat. Z a înlemnit din nou, strângându-și în mână bâta improvizată dintr-o creangă uscată. Câinele a țâșnit spre lizieră, lătrând spre un zgomot nevăzut.
Rămas singur, Z și-a verificat telefonul. Ecranul era mut: niciun apel, niciun mesaj. Era ora 15:21. Bateria, la 68%, părea să sfideze izolarea locului, iar semnalul arăta, paradoxal, aproape de maxim. S-a așezat pe pământ, lăsându-se absorbit de o contemplare meditativă, căutând o stabilizare a minții care deja începea să proceseze febril totul.
Cinci minute mai târziu, a coborât spre casă. L-a găsit pe bunicul său la fântână.
— Ți-a fi sete? l-a întrebat bătrânul.
— Da, lasă că o duc eu, a răspuns Z, preluând găleata.
În casă, căldura sobei era primitoare. Ceaunul fierbea direct în flacără, iar alături slănina sfârâia eliberându-și grăsimea.
— Ai găsit ceva?
— Destul cât de-o mâncare, a replicat Z.
A curățat ciupercile și le-a aruncat peste jumările rumenite, în timp ce bunicul pregătea mămăliga.
— Ouă mai avem?
— Mai sunt vreo câteva în cufăr, uită-te și vezi.
Erau trei. Lângă ele, o pungă cu brânză iute. Z a bătut ouăle într-un bol până când au făcut spumă. S-a retras lângă geam, sorbind o cană cu apă rece. Ceasul de perete se apropia de ora cinci. Bătrânul s-a ridicat, a răsucit butonul radioului pe frecvența Radio România Actualități și s-a întors la ceaun. Aburii umpleau odaia.
— No, pune și ouăle amu.
Z a turnat amestecul auriu, în timp ce în fundal, radioul își pregătea anunțul:
— Tic, tic, tic... A fost ora 17:00…


II. Lupul Singuratic (2012-2013)

Am părăsit căminul singur, în jurul orei opt seara. Nu aveam niciun motiv să mă grăbesc; era iunie, iar răcoarea serii îmi insufla o energie pe care soarele amiezii mi-o secătuise. În buzunar mai aveam 75 de lei și o poftă viscerală de o shaorma. Pachetul de Dunhill Negru mai număra doar două țigări. Era sâmbătă; voiam să fiu lupul singuratic al acestei nopți urbane, lăsându-mă purtat de starea meditativă acumulată după o zi întreagă de izolare.
Am intrat în non-stopul de lângă cămin. Am cerut pachetul obișnuit și o brichetă. Apoi, m-am îndreptat spre „J”, singurul local unde mă simțeam în elementul meu. M-am oprit într-un parc, mi-am aprins o țigară și am lăsat fumul să se piardă în aerul călduț. Mintea mi-a fugit instantaneu spre acea zi din pădure. Acel „Tic, tic, tic” de la ora 17:00 devenise un catalizator care îmi marcase ireversibil traiectoria.
Până mâine, când colegii aveau să revină cu provizii de acasă, trebuia să gestionez cei 60 de lei rămași. Cinci lei intrarea în „J”, două ore de bere gratis, iar restul pentru shaorma de la finalul nopții. Intru printre primii. Mirosul de clor, de beci și de bere rece mă pătrunde instantaneu. Merg direct la bar. Îmi iau paharul plin cu Ursus și îmi aleg o masă. Dau halba pe gât și aștept să se adune lumea.
Revin cu a doua halbă. Simt cum rigiditatea se topește. Privirea îmi devine mai concentrată, fac o scanare integrală a locului. Atunci apare ea. O știam de câțiva ani; blondă, înaltă, cu ochi albaștri. Ne priviserăm deseori intens, înainte de a ajunge, fiecare, în brațele altora. Întâlnirea privirilor noastre mi-a oprit tot procesul interior și m-a aruncat într-o realitate unde nu mai exista decât ea.
Mă întorc la masă, unde un prieten de-ai colegilor mă salută:
— Z, man, ce faci? Aaa, ăsta-i vultur, mă! Să vezi ce le combină Z ăsta!
Se referea la metoda mea directă de abordare după ce intram în starea de extrovertire. Îi spun că n-am combinat nimic deosebit. Mi-a plăcut mereu în „J” pentru că ce se întâmpla acolo, rămânea acolo. Chiar dacă ieșeam singur, după câteva beri mă trezeam mereu cu vreo fată în brațe.

III. Prima Călătorie (2005-2006)

— Z, vii cu bunica la București? Mergem până la C.
— Da, da, da! Numai să văd dacă mă lasă mama și tata.
Z era extaziat. Avea să meargă în Capitală la verișoara lui, C. Z avea un telefon Siemens cu cameră foto, primit cadou chiar de la părinții lui C. Ziua plecării sosi. Bunicul pregătise un căruț pentru bagaje, deoarece gara era la doi kilometri distanță. Eu trăgeam de o parte, bunicul de cealaltă. În gară, bunicul a rămas pe bancă, emoționat, privindu-ne cum ne urcăm în tren. Un fluier lung al locomotivei și am plecat.
Am stat lipit de geam non-stop până s-a lăsat întunericul, absorbind totul cu extazul celui care descoperă o lume nouă. Pe la ora 23:00, am mâncat merindele din traistă: slănină, roșii și ouă fierte.
— Îs fierte moi ouăle? am întrebat.
Am luat unul și l-am spart. Era tare.
— No, pe drum nu poți lua ouă moi, că te murdărești. Numai acasă.
Nu știu când am ațipit, dar m-am trezit în zori. Bunica era deja trează și privea pe geam cu o mirare ciudată.
— Oare ce-i acolo? Uită-te și tu să vezi.
M-am frecat la ochi și am văzut ceva ca o lumină portocalie care „dansa” în depărtare. Era în jur de 6 dimineața. Am tras geamul în jos și am scos capul afară. Lumina părea să se miște, schimbându-și forma, gonind alături de noi. Am scos telefonul Siemens și am început să fotografiez febril. N-am înțeles atunci ce era. Ne apropiam de Ploiești când lumina ne-a părăsit brusc.

IV. Miezul de Foc (2008)

Erau deja trecute două săptămâni de când tatăl lui Z era în spital. O liniște sumbră se așternuse peste familie, un doliu dinaintea jelirii, o tristețe grea. Lipsa tatălui din casă, incapacitatea lui și pragul morții în care se afla îl loveau pe Z cu intensitate. Mama lui era însărcinată și urma să nască peste două luni. Era un august sec, pustiu, cu un soare tot mai slăbit și o răceală înșelătoare.
Z încerca să citească o carte de-a tatălui său, Operațiunea Jessica, o ficțiune de consum din colecția Rao. Dintr-odată, s-a ridicat, a plecat undeva unde să nu fie văzut și a explodat într-un plâns zgomotos, hohotit, de îi tremura tot corpul. A fost prima și ultima dată când Z a plâns în acel hal. El plângea, și avea să plângă mereu, doar nevăzut.
De când plecase tatăl la spital, Z nu-l mai văzuse. Rudele stăteau permanent cu el, dar Z era cumva dat la o parte, protejat, sau poate că nici din partea lui, nici din partea tatălui nu exista dorința de a se întâlni în acele circumstanțe. Totuși, s-a decis: Z avea să plece cu mama și bunica spre spital. S-au urcat în mașina unei rude; Z era trist, dar bucuros că-l va revedea.
După o bucată de drum, a apărut o problemă mecanică. Mașina s-a defectat, iar ei au fost lăsați într-o gară pentru a continua călătoria cu trenul. S-au dat jos, au urcat în vagon, dar trenul încă nu se pusese în mișcare. Atunci a sunat telefonul.
— Doamnă..., v-am sunat să vă anunțăm că soțul dumneavoastră a decedat azi-noapte, la ora 02:30.

……

„A murit!”
​Acest „A murit” a căzut cel mai greu peste existența lui Z. Șocul a fost instantaneu. Deși preludiul fusese lung, smulgerea a fost brutală. Din acel moment, Z avea să fie, pentru totdeauna, SINGUR. Nu-i lipsea doar tatăl, ci toți ceilalți; familia avea să-i devină străină, privindu-l ca pe un substitut al tatălui, mai degrabă decât să-i fie ei sprijin.
​Z a coborât din tren, rupt de tot. Nu mai auzea țipetele mamei, nu mai vedea lumea. Atunci a avut prima transcendență. O mașină a venit după noi, alta după trupul tatălui. Acasă, curtea era plină. M-am așezat pe un pat, într-o bucătărie de vară de unde se vedea poarta. Nu plânsesem la veste, nici după. Stăteam ca un spectator mut.
​Poarta s-a deschis și sicriul negru a fost adus în curte. M-am ridicat și am închis ușa să nu mai aud plânsetele. Mai târziu, cineva m-a chemat: „Hai, Z, să-l vezi pe tata!”. Casa părea un loc străin, plin de oameni care mă priveau cu milă. În mijloc, tatăl meu în sicriu, într-un costum verde, cu scalpul ras și nuanțe albăstrui. Am pus mâna pe mâinile lui reci și țepene, ca să mă asigur de realitate. M-am așezat pe o bancă și mi-am sprijinit capul de sicriu. Oamenii îmi îndesau bani în buzunare, simțeam mâini pe umeri și auzeam voci, dar eu intram deja în a doua transcendență.

[Seraphim7]

Sursa - Primordialul

Totuși vreau sa ofer și variantele brute,scrise de mine "la mâna" fiindcă variantele stilizate,nu mă reprezintă, deși desigur voi încerca dacă ajung sa termin romanul și eventual să-l public la o varianta de compromis...

Versiunea raw….(1)

Z era ascuns între doi fagi, ușor apropiați unul de celălalt, simțea fruzele ude cum se scurgeau pe ceafă, dându-i un fior tremurat.Alegea totuși să rămână acolo nu neapărat din propria inițiativă,ci mai degrabă forțat de înlemnirea subită și fascinația mută în fața acelui eveniment.

Nu trecu multă vreme,el oricum nu mai avea noțiunea timpului,și ceva îl scapă sau mai degrabă îl elibera din acea stare catatonică.

Totul reveni la normal, simțea iar vântul cum ii usca ceafă de stropii de apă,auzea din nou foșnetul frunzelor,mirosul verde al păduri și ieși dintre acei doi fagi.

In fața un câine, probabil aparținea cuiva din apropiere sau era al uneia persoane care era prin trecere.

Câinele încă nu l-a observat,iar Z a înlemnit din nou,avea totuși o bâtă,care era mai degrabă o creangă uscata,iar în rucsac câteva ciuperci culese ulterior.

Câinele mirosea ceva,sau mai degrabă adulmeca,și imediat îi fusese distrasă atenția de un zgomot așa că plecă lătrând in fața, cumva ieșind din pădure.

Z analiza situația,își verifică telefonul, niciun apel sau mesaj,ora 15:21 , baterie rămasă în jur de 68%,semnal aproape full.

Se așeză jos,statu o perioada așa în liniște și contemplare, mintea se ducea înspre analiza evenimentelor ulterioare,însă el privi în gol într-o contemplare meditativă,doar pentru a se stabiliza și liniști.

Coborî după vreo 5 minute,mai adunat și stabilizat, bunicul său era la fântâna, scotea o găleată de apă.
“Ți-a fi sete?”
“Da, lasă că o duc eu!”

In casă ardea focul în soba,era pus ceaunul direct in flacără, aproapele fierbea,iar dincolo într-o o oală sfârâia niște slănină.

“Ai găsit ceva?”
“Așa de o mâncare avem”

Z curată ciupercile, le spăla, taie și aruncă în oală peste jumări,bunicul său aruncă mălaiul peste apa ce fierbea in ceaun.

“Ouă mai avem?”
“Mai sunt vreo câteva,uită-te în cufăr,să vezi.”

Mai erau 3 oua…

“Adu și brânza dacă tot ești acolo”

Găsi și o pungă cu brânză lângă oua,o desfăcu și gustă.

“Asta îi de ăia iute “

Sparse ouăle și le bătuse bine într-un bol, până făcuseră spumă,bunicul său amestecă în oală cu ciuperci și jumări.

“Le mai lăsăm în pic, că încă nu-și gata “

Z,se duse la geam lângă găleata cu apă,lua o cană și o sorbi toată.Ceasul din perete arăta ora 17 fără vreo câteva minute.Bunicil lui Z,se ridică de pe scaun,și dădu drumul la radio,pe postul radio România actualități, apoi se îndreaptă spre ceaun.Mamaliga fierbea,lua capacul de pe oala cu ciuperci,și acestea sfârâiau.

“No poți pune și ouăle amu”

Z, turna ouăle peste jumări și ciuperci,in timp ce bunicul amesteca în mămăligă.

“Tic tic tic…A fost ora 17:00..”

…..

Am ieșit din cămin singur, era undeva in jur de ora 8,nu mă grăbeam fiindcă până la ora 9 ajungeam chiar și pe jos,era luna iunie, răcoarea și lăsarea serii îmi redadeau energie pierdută în timpului zilei unde căldură și soarele mă afectau inclusiv dacă eram in interior.

Mai aveam in jur de 75 de lei,aveam pofta de o shaorma,mai aveam vreo 2 țigări în pachetul de Dunhill negru.

Era sâmbătă seara,colegii mei erau plecați acasă toți,iar unul dormea noaptea asta la prietena lui.Nu sunsem pe nimeni, fiindcă voiam să fiu lupul singuratic noaptea asta.

Aveam așa o stare meditativă,dat fiind faptul că toată ziua stătusem singur și intrasem așa în niște contemplații mai profunde.

Intru in non-stopul de lângă cămin,și cer un pachet de Dunhill negru și o brichetă fiindcă le pierdeam mereu.

Apoi o iau la pas spre local,J era localul meu preferat și nu mă simțeam bine nicăieri altundeva.

Mă opresc pentru puțin timp într-un parc din apropiere înainte să merg mai departe,îmi aprind o țigară și mă așez pe o bancă.

Îmi fuge mintea imediat spre acel eveniment din pădure, și după cum acel “Tic tic tic, a fost ora17:00” a devenit un catalizator pentru mine.

Gustul acelor ciuperci cu mămăligă cinate cu bunicul in casa de lângă pădure,îmi trezea o nostalgie puternică,dar și în chiorăit in stomac.

Țigara nu prea mergea fără o bere rece și pe stomacul gol,dar fiind sâmbătă și nemergând acasă să realimentez, mă ținea în așteptarea colegilor care veneau mâine cu mâncare de acasă.

Am rămas totuși cu aproape 60 de lei, intrarea în J mă costa 5 lei și putea bea 2 ore gratis,iar shaorma o voi lua când ies fiindcă atunci mă va “rupe” foamea,asta daca nu cumva voi cheltui suplimentar pe țigări și bere.

Mă ridic de pe bancă,trag încă un fum prelungit din țigară,și o arunc oarecum dezgustat, însă verific pachetul să mă asigur că mai am încă una.Era acolo,deci un pachet și o țigară,mai aveam.Ma uit la telefon,8:17,deci la pas până spre J,unde desigur că fi coadă la intrare mai ales că în weekend este aglomerat.Insa tocmai această înghesuială cu necunoscuți îmi placea.Fiindca atunci când mergeam cu cunoscuți trebuia să renunț la individualitate,nu mai erau eu,eram noi și trebuia să ne comportam ca in grup, ceea ce ce eu niciodată n-am preferat.Acum eram doar eu ,scanam terenul,scanam conștiința,idei , persoane, stări, amintiri,totul într-o simfonie personală pe care doar eu o ascultam și nu mă interesa să o împart cu nimeni.Desi mă bucuram de luciditate,nu mergeam în J pentru asta,ci tocmai pentru a mă pierde,acolo lăsăm afară totul,iar când intrăm deja schimbam starea instant.Dupa ce pășeam acel prag intram într-un sanctuar al libertății absolute, alaturi de oameni care nu mai îmi păreau străini,eram ca într-un refugiu temporar unde puteam sa fiu eu însumi însă împreună cu alții,unde eram deschis,eram liber și nu îmi era frică să las garda jos.

Cu cât mai apropiam de J cu atât maream pasul,ca un addict care se grăbește către doză,ca un soldat care se întoarce de pe front,ca un animal însetat înspre fântâna,ca un credincios spre biserica…

Ajungem destul de devreme,era în jur de ora 8:45,mai erau câteva persoane,care erau clienți fideli ai localului.Practic niciodată înainte nu ne salutam sau vorbeam.Era mai degrabă un limbaj non-verbal între noi, membrii ai aceluiași “club” care știu că energie și vibe -ul J SE simte sau nu se simte.

Îi simțeai mereu pe intruși, curioși sau potențiali noi membri care vin pentru prima dată.Un exemplu a fost un fost “manelist”,”bombardier”,care s-a convertit și transformat radical frecventând J,la invitațiile noastre.

Îmi mai aprind ultima țigară de pachet, pipăind totuși pachetul neînceput,ca sa fiu sigur că încă este acolo.Practic fără țigări era exclus sa intri.Mai sunt 10 minute, semaforul de la intrarea încă inidica roșu.Mai apar câteva fețe cunoscute,dar și oameni noi.Ajunsesem să cunosc imediat lumea de acolo,deși așa cum am spus eu fiind în starea naturală introvertit,nu prea comunicam prea multe cu nimeni, decât după ce ii cunoșteam in starea mea extrovertita,care se declanșa in acel beci, subsolul întunecat langa o bere,și un rock in fundal.

Terminat țigară, fiindcă garderoba de deschide, însă fiind vară,nu prea era de să-ți lași acolo,eu am intrat așa , când a apărut verde la semafor deja aveam fluturi in stomac,nu mai venisem de vreo săptămână singur, fiindcă ieșisem in alta părți cu colegii sau deloc.

Acum eram singur,în elementul meu.Intri printre primii, mirosul de clor, beci,și bere rece mă pătrunde instant,merg direct la bar, pentru intrarea de 5 lei, puteai sa bei cate pahare de bere voiai timp de două ore de la 21 la 23.

Îmi iau repede paharul umplut cu Ursus și îmi aleg un scaun și o masa.Ersu mese înalte mici și rotunde din lemn, deasemenea și scaunele.

Dau pe gât imediat prin halba și mai stau puțin să se adune lumea,că imediat să merg pentru refill.

Revin cu a doua halba,pe care o savurez mai încet.Imediat simt cum presiunea scade, rigiditatea de asemenea,sunt mai deschis,mai relaxat, muzica sună altfel.Desfac celălalt pachet de Dunhill,scot țigara,o miros,o privesc,ii o aprind,trag un fum prelungit,sorb o înghițitură lunga de bere…

Și privesc în jur,deja privirea îmi devine mai concentrată,fac o scanare integrală a locului, nu-mi feresc privirea când întâlnesc alte priviri.

Lumea se aduna, localul este imediat aproape plin,mesele și scaunele devin imediat ocupate.Eu mai aveam un scaun liber.

Mai aveam o înghițitură de bere,când apare o persoana care pur și simplu îi atrage atenția instant.

Deși în ieșirile mele,de obicei după ce sunt destul de amețit, intru în vorbă cu fete, fără prea mare analiza,și desigur de acolo decurge în dans, săruturi și chiar deplasări la ea sau la mine, chiar și eventual ieșiri după, însă mai rar.

Totuși acesta fata o știm de câțiva ani, întrucât și ea frecventa des, însă niciodată nu ne-am abordat, deși ne privesc deseori extrem de intens, însă ajungeam fiecare în brațele altora.

O văd ca intra,si așteaptă la bar,eu instant mă ridic de pe scaun și mă așez în spatele ei.Era destul de înaltă, aproape cat mine, blondă, ochii albaștri, siluetă viespe, însă fără forme “rubensiene” ci mai degrabă un corp cilindric.

Însă pentru mine aceste detalii de ordin fizic nu erau neapărat relevante, deși în general preferam minione, totuși ea îmi crea o atracție magnetica însă chiar și sub influența alcoolului,nu eram destul de deschis pentru a o aborda sau răspunde eventualelor semnale din partea ei,de accept.

Își ia berea și pleacă, însă ne întâlnim privirile,ea zâmbește scurt,eu suspin,și ofer paharul gol, pentru refill.

[Seraphim7]

Versiunea raw (2)


Întâlnirea asta mi-a oprit tot procesul interior și m-a aruncat într-o realitate unde nu mai exista decât ea. Nu mai vedeam alte fete. Mă întorc la masă; scaunele fuseseră deja ocupate de două fete „normale”, venite probabil accidental aici, atrase de sâmbăta cu bere aproape gratis. Majoritatea studenților veneau doar ca să bea până la ora 23:00, după care plecau în alte localuri.
Rămân la masa mea, deși scaunele erau luate, și întreb dacă îmi pot lăsa berea acolo. Fetele zâmbesc între ele, iar cea întrebată îmi răspunde sigur. Blonda mea era undeva în alt colț al localului, cu spatele la mine, stând de vorbă cu o prietenă.
— Z, man, ce faci?
— Ooo, ia uite pe cine avem noi aici...
Era un prieten de-ai colegilor mei, care mai ieșise de câteva ori cu noi. Venise cu un prieten de-al lui, aflat în vizită.
— Da, uite, boss, am ieșit și noi puțin. Tu cu cine mai ești?
Îi explic că sunt „la solo”.
— Aaa, ăsta-i vultur, mă! îi explică el prietenului său. Să vezi ce le combină Z ăsta!
Se referea la metoda mea mai brutală, directă, de abordare după ce intram în starea de extrovertire.
— Le ia de cap și le sărută direct. Ce-ai mai combinat, boss?
Îi spun că nimic deosebit, doar chestii ocazionale, fără să păstrez legătura. Tocmai de asta îmi plăcea în „J”: ce se întâmpla acolo, rămânea acolo. Nimeni nu era obligat să dea justificări a doua zi. Chiar dacă ieșeam singur, după câteva beri mereu ajungeam să vorbesc cu cineva, iar după alte câteva beri, mă trezeam cu vreo fată în brațe.

......


“Z vi cu bunica in București,că mergem la până la C?”
“Dadada,numai sa vad dacă mă lasa mama și tata”
“Te lasa că am vorbit eu cu ei”
“Când mergem bunică?”
Z,era extaziat, îi placea extrem de mult să călătorească,asta moștenise chiar de la bunica lui,care era mereu pe drumuri, vizitând toate rudele, indiferent unde erau împrăștiate prin țară.

Acum Z și bunica lui vor merge direct în capitală,in vizită la verișoara lui Z,care era studentă acolo.

Z,nu mai fusese niciodată în București,doar trecuse când era mai mic și mersese cu părinții la mare.

Însă acum,mergea doar cu bunica lui,era vacanța de vară,și probabil vor sta câteva zile la verișoara lor.

“Hai ajută pe bunica sa împachetăm, că îi ducem de toate la C”.

C,urma să îi aștepte dimineața în Gara de Nord,de unde îi va duce cu mașina direct la apartamentul unde era cazată.

Z,avea un telefon Siemens,cu camera foto, primit cadou tocmai de la unchiul și mătușa sa, adică părinții lui C, așa că puteau comunica acum și cu părinții lui cât și cu verișoara sa.

Ziua următoare sosi și mama lui Z îi pregăti bagajul, îi spusese că fie cuminte,să stea mereu lângă bunica și C, și toate indicațiile pe care o mamă le da de obicei unui copil.

Deja nu mai avea răbdare, bunicul pregătea un cărucior unde vom pune bagajele fiindcă nu aveam mașină sau pe cineva disponibil să ne ducă până în gara din localitate,care era la vreo 2 km distanță.

Punem geamantanul acolo, rucsacul meu peste și câteva sacoșe mai mici ale bunicii,iar eu de o parte și bunicul de cealaltă parte trageam încet la căruț.

“No unde v-ați pornit”, întrebă o vecină.
“Da până în București,merem,la C”, răspunde bunica cu o mândrie și gravitate in același timp.

(Aici am trecut subtil, fără să-mi dau seama de la persoana a 3 la persoana 1, putem pastra asemenea treceri subtile,că stil al meu, probabil nu vor incurca neapărat cititorilor)

In sfârșit se vede,gara și “parcăm” lângă o bancă,bunicul se așează pe ea,și eu merg sa scot biletele pentru mine și bunica.

Într-adevăr timp, bunica îi dădea ultimele “indicații” bunicului în legătură cu gospodăria și mersul lucrurilor în lipsa ei, bunicul asculta oarecum emoționat de plecarea noastră,și lua căruțul plecând înapoi acasă.

Trenul urma să sosească cam in jumătate de oră,eu am rămas lângă bagaje,in timp ce bunica se angrena într-o discuție cu o altă persoană,ea era mereu extrem de sociabilă intrând în vorbă extrem de ușor cu oricine.

In sfârșit trenul sosi,noi eram deja la peron, cu tot cu bagaje.Eu îmi demonstrăm “bărbăția” ridicând bagajele cu putere în vagon, mergem și ne așezăm într-un compartiment,era gol , că dealtfel și trenul,care încă nu se aglomerase.

Un fluer lung al locomotivei și plecăm…

Deși era seară în jur de ora 19 când am plecat,era încă ziua afară,dar fiind faptul că era sfârșitul lui iunie,abia trecuse ziua mea de naștere,aveam 13 ani.

Eu am stat lipit de geam non-stop până a dat întunericul, privim totul cu cea mai mare intensitate, plăcere și extaz al celui care absoarbe noul.

În jur de ora 23,ne suna C…”Ați plecat dragilor,pe unde sunteți?”

Bunica instant reacționează “Cine-i,da încoace,tu C ești,da draga bunicii,amu suntem în tren,venit la tine.Pe unde suntem Z, mă întreba scurt”

Eu nu avusesem reacție și timp să răspund,aveam momente când bunica era extrem de posesivă, intrusiva,chiar dictatorială însă mereu într-un mod manipulativ,nu agresiv.

Trec peste acest eveniment, încât eram deja obișnuit cu asemenea comportamente,adică erau chiar “normale”.

“Nu ți foame dragu bunicii?”

Parcă și uitasem de foame și de sete, stând mereu cu fruntea in geam.Bunica scoate merindele din “traistă”, slănină, castraveți, roșii, ceapă, ouă fierte, brânză, niște salam…

“Is fierte moi ouăle?”

Iau unul și îl sparg,și era tare…

“No da pe drum nu poți lua ouă noi,ca te murdărești,numa acasă”

În fine mănânc, desfac sticla cu apa luată direct de la fântâna, încă era rece.

Bunica strânge mâncarea și îndeamnă la somn, că era deja către ora 0.

Nu știu când am ațipit,dar mă trezesc și era deja dimineață,bunica era deja trează privea pe geam,cu o oarecare mirare.

“No am ajuns, întreb eu?”
“Oare ce-i acolo , uită-te și tu să vezi?”

Mă frec la ochi încă somnoros,mă ridic și văd ceva ca o lumină portocalie ce dansa.

Era în jur de 6 dimineața cred,cerul oarecum noros.Trag geamul de deasupra in jos și scot puțin capul pe geam să privesc mai bine.Observ și alte persoane cu geamurile deschise privind mirați.

Văzând alți oameni cu telefonul care făceau poze,scot și eu telefonul pentru a fotografia acel fenomen.

Lumina parea mai degrabă că se mișcă și își schimbă forma, apropiindu-se oarecum de tren și mergând alaturi de el.

Eu făceam poze, privind când poza,când OZN-ul.

Practic n-am înțeles atunci exact ce era,dar mai citisem și auzisem despre aceste OZN.

Ne apropiam de Ploiești,și lumina ne părăsise…

......

Erau deja trecute două săptămâni de când tatăl lui Z era în spital.O liniște sumbră se așternu peste familie,un doliu dinaintea jelirii,o tristețea grea.

Lipsa tatălui din casă, incapacitatea lui, pragul morții în care se afla lovea in Z intens și inclusiv în familie.

Mama lui Z,era însărcinată,și urma să nască în următoarele 2 luni.

Era un august sec, pustiu,cu un soare tot mai slăbit și o răceală înșelătoare.

Z,citea o carte de-a tatălui său, numita “Operațiunea Jessica”,era din seria cărților Rao, practic nu era literatura,cu mai degrabă ficțiune “de consum”.

Dintr-o dată Z se ridică și pleacă undeva să nu fie văzut și explodează într-un plânset zgomotos, încât tot corpul îi tremura, probabil a fost prima și ultima dată când Z a plâns în acel hal.

Mereu a plâns și va plange nevăzut!

De când plecase tatăl său în spital nu-l mai văzuse,erau două săptămâni,mama,bunica lui și alte rude mereu stăteau cu el.

Dar Z, parcă era cumva dat la o parte,protejat sau pur și simplu nu exista dorința nici din partea lui Z sau a tatălui său de a se întâlni în asemenea circumstanțe.

Totuși până la urmă se decide și plecarea lui Z, alaturi de mama și bunica lui pentru a îl vedea pe tatăl său.

Urmau să plece cu mașina unei rude,se urcă cu toții în ea,Z era trist dar bucuros în același timp.

Parcurg o oarecare distanță, însă apare o problemă la mașină și suntem lăsați într-o gara pentru a continua mersul cu trenul.

Ne dăm jos din mașină,ne urcăm în tren,aceata încă nu pleacă și sună telefonul.

“Doamnă…, v-am sunat să vă anunțăm că soțul dvs a decedat azi noapte la ora 02:30”

[Seraphim7]

Versiunea raw (3)

“A murit!”

Ei bine acel “A murit” a căzut cel mai mai greu pentru existența lui Z ,din tot ce știa el despre ea,și probabil și din ce va știi de acum înainte.

Șocul a fost instantaneu, deși preludiul a durat, însă ruperea,smulgerea efectivă a fost brutală.

Deși poate nu conștientiza chiar atunci, însă din acel moment Z va fi mereu SINGUR.

Nu va fi lipsit doar de tatăl său,cu de toți ceilalți!

Fiecare persoană din familie îi va deveni pe parcurs un străin,iar Z va fi privit de ceilalți ca un substitut, înlocuitor pentru tatăl său,mai degrabă decât ei să-i fie lui în înlocuitor pentru tată.

Cea mai lovită însă era mama lui Z și sora lui care se va naște peste două luni într-o lume care care nu va fi de partea ei.

O lume care îi luase tatăl înainte cu doua luni,care o introduse într-o familie devastată.

Iar Z, coborî din tren, parcă rupt instant de orice, imediat ce auzi acele cuvinte,”A murit” nu mai avea niciun reper,nu mai simțea nimic.

Gemetele, zbieretele, țipătul,vaietul mamei și al bunicii nu le mai auzea.

Lumea din jur nu o mai vedea.

Atunci a avut prima transcendența!

Ei bine, fiecare a procesat durerea,fiecare era ocupat cu durerea lui, însă nimeni nu mai avea cum să consoleze pe celălalt!

După ce s-a epuizat suferința,mama a sunat mai departe dând vestea,o mașină a venit după noi,iar o alta a plecat după tatăl meu.

Imediat ce am ajuns acasă,deja lumea era adunată în curte,bunicul era deja “distrus” abia se ținea pe picioare.

Rudele tot apăreau, prieteni, cunoștințe, vecini.

Eu m-am așezat pe un pat, într-o bucătărie de vară din care se vedea direct poarta și intrarea în curte.

N-am plâns nici la aflarea veștii,nici după,nici acum când așteptam cu toții sosirea sicriului cu tatăl meu.

Stăteam ca un spectator,mut, privind detașat,absent.

Devenisem orfan,mama devenise văduva,iar sora mea suferea crunt chiar înainte să se nască.

Poarta de la curte de deschide,eu oricum nu mai aveam noțiunea timpului,un sicriu mare, negru este purtat de mai mulți oameni.

Nu mai cunoșteam pe nimeni, văd că lumea se apropie de sicriu, plânsetele încep,eu mă ridic din pat după ce toți au plecat și închid ușa să nu mai văd și aud nimic.

După un timp apare cineva

“Hai Z, să-l vezi pe tata!”

Mă ridic din pat,nu prea mai aveam putere nici să pășesc.Urc treptele și întru in casă,nu mai recunoaștem nimic din casa unde locuiam eu și cu părinții mei.

Văd acolo mulți oameni străini,un sicriu așezat în mijlocul camerei,și oameni care mă priveau cu milă plini de lacrimi.

Mama și bunica de o parte si de alta a sicriului,iar în sicriu un om în costum verde,cu părul capului ras,și chelia albastră,ușor umflat…

“Văi săracu cât o mai răbdător el”
“Uite Z pe tata tău”

Și lumea instant reacționează și se vaita și plânge de acesta scenă în care eu mă apropii de tatăl meu.

Eu pun mâna pe mâinile lui reci și țepene,cumva să mă asigur de realitatea acestui eveniment.

Imediat apar niste bănci în jurul sicriului, mă așez pe una din ele,și stau acolo cu capul sprijinit de sicriu.

Cumva știu că sunt ultimele momente pe care le mai pot petrece lângă el.

Lumea îmi îndeasă bani in buzunare,simt mâini care mă ating și voci care îmi vorbesc.

Cumva aici am intrat în a doua transcendentă,după cea inițială la aflarea veștii.

[Seraphim7]

Versiunea raw…(4)

Trecuseră vreo 2 ani și jumătate de la evenimentul “A murit”,Z era deja la liceu,mama lui recăsătorită,și sora lui în bebe de doi ani jumătate.

Viața parcă se mai stabilizase,cu excepția unei noi traume la care fusese Z nevoit să asiste și anume căsătoria mamei lui cu un nou bărbat,abia după doi ani de la moartea tatălui său.

Bunicii mei au acceptat acest noi bărbat, întrucât acum locuia în casă noastră, adică acolo unde fusese tatăl meu.

Practic presiunea asupra mea de a deveni noul cap prematur al familiei fusese preluată de acest nou bărbat.

Însă eu până să intervină aceasta nouă persoane in familia noastră,timp de doi ani, intrasem într-o nouă sferă existențială,din care cu greu aveam să ies.

Imediat după moartea tatălui meu, primul refugiu pentru mine a devenit Misticismul,în special cel creștin ortodox.

Și am intrat în acest radicalism total!

Eu deja la 16 ani trăim în universul marilor misticii ortodocși, refuzând categoric orice altceva din această lume.

Luptam acerb împotriva corpului meu care abia se dezvolta sub presiunea uriașă a traumelor și reformelor pe care i le impuneam.

Desigur dacă inițial familia a văzut cu ochii buni înclinația mea spre biserică, credință, faptul că nu frecventam cercurilor “răilor”, imediat au devenit suspicioși că merg prea mult într-o direcție prea extremă.

Deja ortodoxia tradițională nu mai răspundea cerințelor mele, preotul meu mă potolească din pornirile mistice și ascetice,familia părea chiar îngrijorată,dar absorbită de viața de zi cu zi in care a intrat.

Mama deja și-a refăcut viața și părea că a depășit pierderea soțului, bunicii deja s-au alipit de ceilalți copii ai lor,sora mea încă era bebeluș,deci nu știa încă despre ce-i vorba.

Eu însă, aveam un singur gând, să urmez aceasta cale ascetică și mistică.

Așa că am frecventat mănăstiri ortodoxe din apropiere,unde am găsit mai multe răspunsuri la întrebările mele.

Desigur aceste porniri ale mele erau deseori întrerupte de pornirile adolescentine,de fete de care mă îndrăgosteam și o sexualitate sălbatică care fierbea in mine.

Deasemenea latură mea sceptica, critica, rațională, curiozitate mea imensă…

Toate se ciocneau in mine…

Însă luptam cu fervoare împotriva lor,și dorința ascetică și mistică amestecate de lipsa unui alt reper m-au făcut să iau o decizie radicală.

Într-o seară de mai, citind viața unui sfânt grec, parcă Iacov Tsalikis, având totuși pregătit terenul de ceva timp,am luat decizia.

Străbunica mea stătea cu sora mea,era sâmbătă seara și eram doar eu și străbunica cu sora mea acasă.

Mama mea plecase la o nuntă cu noul sot in alta localitate,iar bunicii erau la munca câmpului.

Atunci când decizia s-a format în mintea mea,am mers in camera mea,am împachetat niște haine într-un rucsac și am desfăcut vioara de plastic unde avea adunate mai multe monede, majoritatea de 50 de bani, plus ceva bancnote de 1 și 5 lei.

În total cred că aveam vreo 30-35 lei.

Rupt după o foaie de hârtie,iau în pix și scriu un bilet.

“Draga mama, sora, bunicii,rude etc…. Hristos este singurul tel al vieții mele.. Chemarea a fost prea puternică…”

Plus ce am mai scris pe acolo,las foaia pe masă,mai iau încă ceva cărți,nu cred că am luat vreun telefon mobil cu mine,dar fiind faptul ca in acea perioada eram extrem de “purist “.

Și cu rucsacul in spate,poste ceva mâncare și o sticlă cu apă,am mers către străbunica și i-am spus că merg până la mătușa, să-i duc ceva.

Ea, stătea cu sora mea,și o legăna sa adoarmă.

Ies din curte și hotărât pășesc spre gară.

Eram “programat” și nimic nu avea cum să mă oprească.

Măresc pasul, evit privirile vecinilor, salut scurt eventuali prieteni pe care îi întâlnesc,și ce să vezi, mă întâlnesc fix cu bunicii care veneau de la câmp.

“Da unde te duci Z?”
“Uite mă duc până la mătușa A, să-i duc ceva”
“No bine, numa să nu stai mult”
“Vin imediat,nu stau”

Și am țâșnit instant schimbând traseul, luând -o peste un pod,care dădea spre stradă mătușii, însă și acest drum ducea tot înspre gara.

Când ajung prin fața casei mătușii iarăși accelerez,ca nu cumva sa fie prin curte și să mă zărească.

După ce ies de pe acea stradă mă întâlnesc cu calea ferată și inloc sa continui drumul pe sosea, merg pe lângă calea ferată.

Ajuns în gara fără alte evenimente, stau puțin pe o bancă să-mi trag suflul,și să recalculez următoarele mișcări.

Știam ora la care trebuie să ajungă trenul,mai era cel puțin o oră,trebuia să merg să-mi iau bilet,aveam gratuitate deci nu trebuia să plătesc biletul.

Însă nu puteam sta mult în acea zona de frica sa nu fiu deconspirat,mai ales că probabil bunica a luat de legătura cu mătușa și au aflat probabil că nu am ajuns la ea.

Desigur asta nu ridica imediat întrebări,fiind sâmbătă seara, putem fi dus la altcineva sau pur și simplu rămas cu niste prieteni.

Însă nu voiam să risc nimic,să fiu văzut în gara cu intenția de a pleca undeva.

O iau din loc,și merg in continuare pe linia de cale ferată spre următoarea localitate,în ideea că voi lua trenul de acolo și inclusiv bilet.

Cu cât mai îndepărtăm de localitatea mea,și vedem oameni pe care nu-i cunoșteam cu atât eram mai relaxat, liniștit și eliberat.

Practic nu destinația in sine mai conta pentru mine și acest nou sentiment eliberate,de persoane care evadează dintr-un loc, dintr-o lume veche spre ceva nou,de unde o va putea lua de la capăt.

[Seraphim7]

Versiunea raw (5)

Z, ajunse în gara din localitatea următoare, fără niciun eveniment, drumul greu prin bucățile mari de piatră lăsaseră oarecare urma pe încălțăminte lui.

Nu era nimeni în gara care sa vândă bilete, așa ca se urcă în tren în ideea că va primii bilet de acolo.

Până la urmă trenul sosi și Z urcă în el, caută în comportament gol,și se așeză răsuflând ușurat.

Era prima lui escapadă, niciodată nu mai simțise asemenea sentiment.

Era prima dată în viață când se simțea eliberat,viu, independent, rupt de trecut,de o identitate pe care nu și-o asuma,dar îi fusese atribuită.

Nu-i părea rău de nimic din ce lasă în urmă, și îmbrățișa noul cu multă speranță.

Apare și “nașul” îl cunoștea,așa că Z trebui să mintă din nou.

“Merg câteva zile până la verișoară mea C,din București “

Nașul nu mai spuse nimic, îi spuse că își poate lua bilet dintr-o gara următoare unde trenul va staționa o jumătate de ora.

Începea să se întunece,trenul ajunsese în sfârșit în gara acea,Z coborî oarecum timid, întrucât doar in tren se simțea în siguranță,fiind mijlocul lui de evadare .Aici încă era aproape de casa,de teritoriul de unde voia să evadeze.

Își ia repede biletul,o pungă de chipsuri și un Borsec rece.

Merge înapoi la compartimentul lui, desface punga ia câteva bucăți și le savureaza încet, beau după o gura de apa rece,iar bulele îl strâng plăcut de gât.

Își aduce aminte că totuși este om, analizează situația în care se află și un detaliu pe care l-am neglijat a fost biletul “de adio” pe care l-a lăsat.

Acest element are două tăișuri,în primul rând arată că este o plecarea voluntară, voită,deci dispariția lui Z nu are alte cauze, și în al doilea rând nu-i lăsa timp lui Z sa dispară întrucât imediat se pot mobiliza forte de căutare a lui.

Până la urmă Z,este încă minor și elev de liceu.

Cu acestea în gând,și cu trenul pus în mișcare, dând biletul spre verificare nasului și simțindu-se epuizat,Z cade într-un somn adânc.

Este trezit doar dimineața de nas,care avea un telefon la ureche.

“Da, îi aici”

Îi întinde telefonul lui Z,”Vorbește, că îi mama ta”

Z, refuză inițial, însă în urma insistențelor, îi explică scurt mamei că pleacă, acesta dorește detalii despre unde va pleca și să vina înapoi..

Însă Z, închide și îi oferă înapoi telefon.

A fost deconspirat!

Trenul se apropia de București,elanul lui Z, era puțin tăiat, fiindcă îi fusese luată urma.

Abia astepta să se coboare din tren,jos nașul îl așteaptă, îi întinde 100 de lei, spunând că din partea mamei lui.

Z inițial refuză, însă nașul ii bagă banii aproape forțat în buzunar și pleacă cu o privire de compasiune.

Z urcă când oamenii îl priveau așa,dar nașul era un om bun ,onest și neprefăcut.

Nu mai fusese în București,de atunci când avusese evenimentul de la Ploiești cu acel “OZN, împreună cu bunica lui,dar știa instinctiv să se deplaseze prin gara de Nord.

O luase direct spre casa de bilete,și întrebă care ar fi primul trenul care pleacă spre Râmnicu Vâlcea.

Casiera ii spusese că nu există în acest moment un tren care pleacă direct in acea direcție, însă este unul care pleacă în 10 minute in direcția Craiova,și de acolo va trebui sa ia alt tren.

Z,a acceptat bucuros aceasta varianta,și a luat imediat bilet spre Craiova, deasemenea profitând de filele din permis cu care putea călători gratuit, și mai avea încă cel puțin 15 călătorii rămase.

“La peronul 5 se află trenul pe care trebuie să îl luați “

După nici 5 minute Z, se afla in trenul respectiv,cu bilet luat până la Craiova,era un tren tip Săgeata Albastră,cu care Z nu mai călătorise niciodată.

După alte 4 Minute trenul se puse în mișcare.

Ei atunci Z,a avut o altă transcendența,și una extrem de profundă și relevantă.