![]() |
![]() |
|
|
|
#1
|
|||
|
|||
|
Cand cititi Evangheliile cele 4 , ce contin cuvintele Mantuitorului , simtiti nevoia unei interpretari?
Dupa ce inchideti cartea simtiti ca ramane in voi ce a-ti citit? Mie mi se pare un stil destul de direct, mult mai directe decat unele carti abstracte ale sfintilor parinti. Acelea vorbesc despre ceva, Evanghelia vorbeste despre Sine , vorbeste cu putere, imi vorbeste direct. Chiar si metaforele ei sunt repetitive , si e clar la ce se refera. Dar nu neg ca sunt si pasaje tainice. Chiar si comentariile evanghelice Teofilact al Bulgariei, sf Ioan Gura de Aur nu vin cu intelesuri complet noi. Bineinteles excluzand pe Origen care intotdeauna cauuta metafora encriptata dincolo de intelesul direct. |
|
#2
|
|||
|
|||
|
Intrebarea e referitor la diferenta de stil
In Noul Testament, afirmatiile despre unitatea dintre Hristos si Tatal sunt foarte directe si aproape imposibil de inteles gresit: „Eu si Tatal una suntem”. Limbaj simplu, concentrat, cu forta . In schimb, atunci cand ajungem la Sfintii Parinti si la explicatiile despre Sfanta Treime, lucrurile devin mult mai elaborate: apar distinctii fine (fiinta, ipostas, energii), formulari precise, uneori greu de urmarit pentru cineva neobisnuit cu limbajul teologic. De aici intrebarea mea: -De ce a fost nevoie de aceasta dezvoltare si complicare a limbajului teologic, daca in Scriptura afirmatiile par atat de directe si evidente? - Explicatiile Patristice vin sa clarifice sau cumva sa raspunda unor probleme care nu sunt evidente la prima citire a Evangheliei? Sunt curios cum vedeti aceasta trecere de la simplitatea exprimarii evanghelice la rigoarea si complexitatea teologiei ulterioare. De ce nu ne am putea intoarce la simplitate , daca nu suntem necredinciosi, filozofi gen Arie, ca sa despicam firu in 4? |
|
|