Arhm. Mina Dobzeu

– Şapte ani. Am fost închis la Galaţi, Jilava, Gherla şi în colonia de muncă din Delta Dunării. Am întâlnit multă „lume bună” în închisoare: la Jilava pe Nicolae Stein*hardt, Constantin Noica, Dinu Pillat, Alexandru Paleologu, iar la Gherla pe Alexandru Zub, Alexandru Ivasiuc şi Vasile Vasilache. Mi‑au mai dat apoi şi cinci ani de domiciliu forţat. Şi trebuia să vin de două ori pe lună la Huşi, treizeci de kilometri pe jos. Prima dată m‑au închis aproape un an – 11 luni – în ’48 pentru că am protestat împotriva scoaterii învăţământului religios din şcoli. În ’59 m‑au condamnat din nou cu Decretul 410/1959 şi am ieşit abia în 1964. Eram în anul II la Teologie în Bucureşti... Făcusem seminarul cinci ani, la Neamţ şi înainte de asta, timp de patru ani am urmat cursurile Şcolii de Cântăreţi la Constanţa. În 1946 am fost tuns în monahism la Schitul Brădiceşti, în Episcopia Huşilor şi ierodiacon în 1948. Preot am fost uns în 1955 şi am slujit cinci ani în Ardeal, la mănăstirea Nicula şi în parohia Jimbor – Cluj. Cel mai mult însă am slujit ca preot la Schitul Brădiceşti. Din 1969 slujesc la biserica mănăstirii „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel” din Huşi, în catedrala episcopală. Facultatea de Teologie pe care am întrerupt‑o în ’59, când m‑au închis, am terminat‑o abia în 1971, iar timp de zece ani (1978‑1988) am fost stareţul acestei mănăstiri. Ultima dată m‑au închis opt luni de zile, înainte de Revoluţie, pentru cele 7 scrisori pe care i le‑am trimis lui Nicolae Ceauşescu, adică pentru „răzvrătire” şi „uneltire împotriva siguranţei statului”.
G.C.: De loc, de unde sunteţi?
– Din Basarabia. De peste Prut, de la Grozăşti, din ţinutul Lăpuşnei. Am fost trei băieţi şi patru fete acasă. Eu de la 13 ani am intrat ca frate la mănăstirea Hâncu. Asta era în 1934, că sunt născut pe 5 noiembrie 1921. Am stat patru ani acolo şi doi la mănăstirea Căldăruşanu, ca să învăţ sculptura bisericească. În ’40, când m‑am întors acasă, am găsit doar pustiul lăsat de bolşevici. Am luptat pe front apoi, în Banat şi Ungaria şi sunt veteran al Armatei Române...
G.C.: Şi acum, la cărunteţe, cum trăiţi, părinte?
– Păi de vreo doi ani încoace am fost cu ologii şchiop, cu leproşii bubos, cu slăbănogii neputincios, ba chiar şi cu orbii orb – că până nu demultă vreme eram orb! Eu însă ziceam cu mulţumire Doamne mi‑e bine aşa, că mă simţeam lipit de Dumnezeu, cu toate că universul meu se redusese doar în jurul patului! Dar răspunsul a fost altul, fiindcă El m‑a cercetat şi nu demult mi‑a revenit vederea parţial, destul însă cât să pot sluji zilnic! Mare bucurie mi‑a făcut mie Domnul! Aceasta este cea mai mare mângâiere a vieţii mele de acum: că pot sluji şi mă pot împărtăşi în fiecare zi!
I.A.: Se tot vorbeşte de sărăcia din Huşi. Se spune că sărăcia e o *virtute...
Când e vorba de sărăcia la monahi, e o virtute că ei au deja votul sărăciei, dar la familişti, la omul care se gospodăreşte în casa lui, hărnicia şi buna gospodărire sunt virtuţi care aduc foloase şi abundenţă de bunuri. Sărăcia venită din diferite nenorociri, sau din reaua administrare a bunurilor, sau din folosirea lor necumpătată, nu mai e o virtute! Dumnezeu de la început a binecuvântat pe om să muncească, să îşi câştige prin osteneală pâinea. E bine şi frumos când copiii în familie sunt învăţaţi de mici cu munca, pentru că învăţându‑i cu munca îi înveţi să asculte. ”Copile, ia îndreaptă aşternutul cela!”, „Copile, du o cană de apă la câine, la purcel”, „Du gunoiul afară” şi învăţându‑l astfel, el va asculta şi în cele morale şi ascultă şi când se face mare. Dacă nu l‑ai învăţat de mic să asculte, apoi când e mare nu te mai înţelegi cu el. E un lucru foarte important pentru că părinţii ajung cu copiii la o vârstă poate încă nu majoră, la pubertate, şi spun că nu‑i ascultă, că nu se duc la şcoală, că nu‑şi fac lecţiile, că umblă după lucruri slabe. Dacă părinţii dau o educaţie proastă, sau dacă sunt ei înşişi prost educaţi, îi învaţă pe copii că ce‑i normal e anormal. Că şi noi, duhovnicii, ce îi învăţăm pe credincioşi? Îi învăţăm să se conducă după raţiunea sănătoasă, luminată de învăţătura de credinţă. De aceea copii trebuie învăţaţi cele ale religiei. Micul catehism! Să cunoască religia în care sunt botezaţi, să citească cărţi de învăţătură duhovnicească, să aibă carte de rugăciuni, să fie îndrumaţi duminica şi de sărbători să meargă la Biserică, să nu spună vorbe necuviincioase şi murdare. Iată, vezi câteodată părinţi cu copii în braţe înjurând şi primele cuvinte ale copilului sunt cele pe care le‑au auzit de la ei, în loc să înveţe nişte cuvinte frumoase şi lucrurile simple, de la Doamne‑Doamne şi în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Sau să‑i vadă pe mama şi pe tata cum se închină, să înveţe şi ei să se închine, să înveţe o mică rugăciune, la icoană, la sfânta cruce, cum e obiceiul la bunii creştini, să meargă la biserică împreună cu mama, să se apropie de preotul care îl împărtăşeşte.