Luati aminte fratilor la aceasta istorioara :

[Florin-Ionut]

...morala e ca nu recomand nimanui perspectiva acelei vesnicii de timp atemporal-inghetat-impietrit in care sa petreci disperat un chin al singuratatii in intunericul cel mai dinafara, necunascandu-ti vecinul de langa, ci acultand probabil strigatele nenorocitilor blestemati de Dumnezeu, dar vazand cumva pe cei care participa la slava Lui... Fara sfarsit, fara schimbare, fara nadejdea de a scapa, de a te mantui fie si peste 1 miliard de miliarde de eoni la puterea 100000000000000000...

[vsovi]

dar sfintzii o recomanda, caci daca vei tzine mintea ta la iad fara sa deznadajduieshti, adica la aceasta perspectiva sumbra shi adevarata, ca atunci te pazeshti mai ushor de minciunile proorocului mincinos care itzi da liber la pacate insinuand ca shi te vindeci prin ele de neputintza sau de unele boli... cum a zis sfanta Parascheva, dar ea a zis mai clar, mai frumos shi mai duhovniceshte in cuvintele sale intru Hristos...

[vsovi]

În prealabil postat de vsovi

dar sfintzii o recomanda, caci daca vei tzine mintea ta la iad fara sa deznadajduieshti, adica la aceasta perspectiva sumbra shi adevarata, ca atunci te pazeshti mai ushor de minciunile proorocului mincinos care itzi da liber la pacate insinuand ca shi te vindeci prin ele de neputintza sau de unele boli... cum a zis sfanta Parascheva, dar ea a zis mai clar, mai frumos shi mai duhovniceshte in cuvintele sale intru Hristos...

deci daca vei tzine mintea la iad shi nu vei desznadajdui atunci mergand pe drumul batut de sfantul Siluan, potzi nadajdui la mantuirea sufletului tau.... la pocaintza shi indreptare in mila Lui Dumnezeu... ca postind shi ascultand in taina itzi va fi mai ushor... in lupta cu duhul rautatzii... shi cu dracii...

In cartea ,,Mantuirea pacatosilor" de Agapie Criteanul , la capitolul despre iad, mai exista cateva astfel de dezvaluiri pe care putem sa le comentam cum dorim. Important este sa nu avem parte si noi de muncile iadului. Caci se pare ca acestea exista, totusi.

[C.tin]

[COLOR="Magenta"]partea -I-[/COLOR]
La Teghea, intr-o seara de iarna</b> Aceasta fascinanta poveste aveam s-o ascult in seara Lasatei Secului, intr-o indepartata manastire de maici din partile Satmarului: Manastirea Teghea. Din pricina ninsorilor nemiloase din ultimele zile, doar cativa mireni se incumetasera intr-acolo. Ma aflam singur, cu maica stareta Emanuela, intr-o bisericuta maramureseana, inconjurata de camp, camp alb si nemarginit, prin peretii de lemn auzeam vuietul naprasnic al vanturilor infuriind zapada si, ceva mai departe, cantecul abia deslusit al calugaritelor, adunate la ultima vecernie dinaintea Postului Mare.
Maica stareta imi povestea, printre altele, cum a imbracat ea haina calugariei. "Cu vreo 20 de ani in urma, am auzit ca pe tarmul marii, la Constanta, ar exista o femeie care a murit si a inviat. Curiozitatea laicului m-a impins intr-acolo. Intr-adevar, asa era! Mai mult, in urma <<mortii>>, femeia aceea se preschimbase total: devenise unul dintre oamenii cei mai credinciosi pe care i-am cunoscut vreodata. Dupa o noapte intreaga de confesiune, ea mi-a spus: <<Maine vom merge amandoua la Techirghiol, la parintele Arsenie Papacioc, si el iti va spune un cuvant care-ti va schimba destinul.>> Si, intr-adevar, a doua zi, doar vazandu-ma, parintele Arsenie mi-a zis: <<Femeie, tu ai fi buna de monahie>>. De atunci, n-a mai fost alta cale pentru mine decat manastirea."
Nu mi-a venit sa-mi cred urechilor: "O Femeie Care A Murit Si A Inviat?". "Da, e adevarat. Traieste si azi, numele ei este Olga."
Maica stareta n-a vrut insa sa-mi spuna mai mult. Facuse un legamant cu femeia aceea sa nu mai vorbeasca nimanui despre moartea clinica si despre traumatizantele ei experiente din acest rastimp. Toate acestea aveau sa-mi fie povestite, in schimb, de un satmarean credincios, apropiat al Manastirii Teghea, pe numele lui Dumitru Zimbru. Domnul Zimbru o cunoaste de mult pe Olga, ii este prieten, o viziteaza in fiecare vara si marturiseste, de asemenea, ca prima intalnire cu aceasta femeie i-a schimbat viata, lui si familiei sale. Multa vreme am stat in cumpana, daca ar trebui sau nu sa fie publicate aceste lucruri tulburatoare, macar pentru motivul ca cititorului i-ar putea parea incredibile. Auzisem, desigur, despre nenumaratele situatii de moarte clinica, despre intreruperile temporare ale functiilor vietii - toate explicabile medical - dar niciodata despre unul cu atat de adanci reverberatii religioase. Am vrut sa plec eu insumi la Constanta, sa o cunosc. Dar, din vorba in vorba, mi-am dat seama ca femeia aceea e atat de modesta si de smerita, incat cu siguranta nu si-ar pune imediat viata in palma unui strain, mai ales... ziarist. Voi reproduce deci spusele domnului Dumitru Zimbru, cuvant cu cuvant, asa cum le-am auzit si eu la Manastirea Teghea, in seara zilei de 25 februarie 2001.
<b>Minunea de pe masa de marmura

"Olga s-a nascut in anul 1946, intr-un satuc din zona Botosanilor. Parintii, oameni cu frica lui Dumnezeu, i-au insuflat dragostea fata de cele sfinte si, intr-adevar, pana la varsta adolescentei, ea a fost foarte credincioasa. Mai tarziu, au furat-o insa ispitele vietii. S-a maritat, s-a mutat la Constanta, avand o functie buna intr-o intreprindere, a lasat cu totul deoparte obiceiurile crestinesti ale copilariei. Se imbraca ca o oraseanca, traia si gandea ca o oraseanca. Nu avea alta grija decat a casei si a sotului ei.
In 1973, dupa trei-patru ani de la nasterea fiului sau, sanatatea ei a inceput sa se subrezeasca. Simtea o durere mare in cosul pieptului, aproape de inima, ametea, puterile o paraseau. A fost dusa in mare graba la un spital bucurestean, iar aici medicii nu i-au dat alta sansa in afara unei interventii chirurgicale pe cord, foarte riscanta si complicata. Operatia a durat o noapte intreaga. Spre ziua, lupta cu moartea a ajuns la final si chirurgii i-au declarat decesul. Tot ceea ce fusese omeneste posibil facusera. Cineva din spital a anuntat familia si, chiar a doua zi, cei apropiati au sosit la Bucuresti, aducand cu ei sicriul si toate cele trebuincioase ingropaciunii. Jale mare pe bietul sot, care nu s-a putut opri din plans multa vreme. O intamplare - dar eu cred ca n-a fost doar intamplare, ci o adevarata minune! - a facut ca medicul legist al spitalului sa aiba un accident de masina, chiar in aceeasi zi, la Valenii de Munte, autopsia fiind astfel amanata.
Ei, ajungem la ziua a doua, pe la ceasurile amiezii. Medicii au trimis o brancardiera sa aduca trupul nein-sufletit al femeii, pentru a-i face expertiza medico-legala. Obisnuita cu atmosfera lugubra a salii de morga, brancardiera a intrat degajata, fredonand un refren muzical. Cadavrul pe care trebuia sa-l transporte se afla in fundul incaperii, pe o masa din marmura. Chiar in clipa in care s-a apropiat de locul cu pricina, <<moarta>> a deschis ochii si i-a spus cu voce blajina: <<Dumneata canti si pe mine ma lasi sa inghet pe lespedea asta de piatra?>>. Ingrozita, sarmana brancardiera a facut un atac de cord si a murit pe loc, chiar in morga. De prisos sa mai spun ca celelalte surori, trimise sa vada de ce nu se mai intoarce colega lor, au impietrit de frica si ele, vazand ca moarta vorbeste, in vreme ce brancardiera zace jos, pe podea. <<Nu va fac nimic, oameni buni! Ajutati-ma!...>>, gemea decedata, tremurand din tot corpul (dupa doua zile, cat a zacut pe lespedea rece, i s-au descoperit sapte gauri in plamani, pricinuite de frigul si umezeala pietrei). In cele din urma, au dus-o inapoi in salon. Cand a revazut-o, bolnava din patul alaturat - o femeie ceva mai in varsta - a strigat: <<Doamne Dumnezeule, a inviat moarta!>>, si-a facut cruce si s-a aruncat pe fereastra, de la etajul intai. Spre norocul ei, a cazut in niste tufe incalcite si nu s-a ales decat cu cateva zgarieturi.
Dincolo de toate aceste fapte stranii, dar pe deplin verificabile, medicii au declarat ca n-au intalnit nici in carti un asemenea caz de moarte clinica. Cat despre preotul spitalului, el a cazut in genunchi, strigand: <<E minune dumnezeiasca!>>.
Cu sufletul prin iad

Ce a trait aceasta femeie in timpul mortii ei clinice, viziunile pe care le-a avut reprezinta o alta poveste de necrezut. Va spun, de fiecare data cand imi relata lucrurile acestea - desi cuvintele omenesti sunt prea neputincioase spre a descrie aceste episoade nepamantene - de fiecare data ma cutremuram si chiar ma inspaimantam de moarte. Nu trebuia decat s-o privesti in ochi, sa-i vezi ochii in care se stransese atata suferinta si putere, ca sa-ti dai seama ca ceea ce spune nu poate fi decat adevarat. Puteti sa ma credeti sau nu, dar femeia aceasta fusese in iad. Mai intai i s-au aratat, unul dupa altul, toate pacatele: unde a fost, ce-a facut, ce haine a-mbracat, ce fapte bune si rele a facut in viata, absolut totul. Apoi - spune ea - s-a despicat pamantul si sufletul ei s-a prabusit pana-n adancul temnitelor iadului, a vazut focul Gheenei, focul ce te arde, dar nu te mistuie, demonii salbatici, cruzi si nemilostivi, toata suferinta pe care o poate indura vreodata un muritor si doar inchipuirea acestor suferinte, povestite de femeia aceasta, imi umplea mintea de o spaima cumplita. Un lucru e sigur: Olga s-a trezit cu totul schimbata. Asta o poate spune oricine dintre cei care au cunoscut-o inainte. Iar dovada cea mai convingatoare ca in timpul mortii clinice i s-a intamplat ceva cutremurator este faptul ca, timp de doua saptamani, pana ce si-a revenit, trupul ei a avut un miros insuportabil, de care nu putea scapa in nici un fel. Medicii spuneau ca e miros cadaveric. Un preot a zis: <<Doamne, femeia asta miroase a iad!>>.

[C.tin]

[COLOR="Magenta"]partea -II-[/COLOR]

Pilda medicului necredincios

La doua saptamani, Olga a cerut ca un preot dintr-o biserica apropiata sa-i faca o slujba de dezlegare. Tare s-au mirat cu totii: imediat dupa stropirea cu apa sfintita si citirea molitfelor, carnea femeii a inceput sa miroasa frumos si curat, precum mirul. Unul dintre medici, infuriat de propriile neputinte, dar si de puterile preotesti, l-a intrebat pe preot, in raspar: <<Da ce studii ai dumneata, parinte, sa faci asemenea vindecari?>>. Preotul avea doar Facultatea de Teologie. <<Pai, eu am doua facultati. De ce n-as putea sa fac si eu apa sfintita, ca si dumneata?>>. Si i-a cerut parintelui, nici mai mult nici mai putin, decat sa-l lase sa imbrace vesmantul preotesc si sa faca impreuna, la el in biserica, slujba de sfintire a apei. Oricat l-au rugat femeia si preotul sa renunte - ca-i pacat mare, ca preotia e o taina si un dar de la Dumnezeu - medicul nici n-a vrut sa auda de asemenea <<basme popesti>>. Asa ca au tinut slujba un popa si un doctor, amandoi deodata. Mai tarziu, medicul avea sa spuna ca in timpul slujbei, epitrahilul, altminteri usor, ii atarna de gat ca un jug. Vasele cu apa le-au incuiat in doua sertare separate ale unui dulap din casa parohiala, iar cheia a pastrat-o medicul, chipurile <<ca sa nu fie dubii>>. Odios pariu: dupa trei-patru zile, cand apa lui a inceput sa se strice, medicul a inceput sa fie bantuit de diavoli. Spunea ca zile intregi n-a putut dormi nici o clipa: cum inchidea ochii, ii vedea inconjurandu-l, ii era frica numai sa se intinda in pat, ca sa nu le vada iarasi fetele hidoase. Abia intr-un tarziu si-a amintit de sfaturile femeii din spital. I-a telefonat la Constanta - intre timp ea fusese externata - si a intrebat-o disperat cum sa faca sa scape de groaznicele chinuri. Ea l-a indemnat sa mearga la acelasi preot, sa verifice apele, iar preotul il va dezlega. Medicul s-a dus. Iar cand a deschis dulapul, a izbucnit in plans: apa sa era coclita si puturoasa, iar vasul preotului era plin cu agheasma! Omul <<de stiinta>> a ingenuncheat in fata preotului, cerandu-i cu lacrimi in ochi iertare. Parintele i-a pus patrafirul pe cap, a citit niscaiva slujbe de dezlegare si l-a scapat pe veci de ispitirile satanice. Doctorul acesta cred ca traieste si astazi. Dovada ca a ramas un om evlavios este ca pe multi pacienti, pe care nu-i putea trata medical, ii trimitea spre ingrijire acestei femei, care dobandise insusiri extraordinare.
Calugaria alba

Cum spuneam, viata femeii s-a schimbat pe de-a-ntregul. A lasat in urma toate cele lumesti, nu i-a mai pasat nici de agonisirea banilor, nici de infrumusetarea chipului, nici de hainele frumoase. De nimic. A inceput sa posteasca, sa se roage, sa se ingrijeasca de azile de batrani si de camine de copii, sa faca pomeni si parastase pentru morti, intr-un cuvant, sa-si puna intreaga viata in slujba semenilor, fara sa mai pastreze nimic pentru ea. Si azi spune ca, daca n-ar fi suferit moartea clinica, niciodata nu s-ar fi apropiat de Dumnezeu. Aproape fiecare zi din viata ei e plina de semne supralumesti si miracole atat de puternice, incat ar putea fi asemuite - fie si prin spectaculozitatea lor - cu cele pe care le citim, de obicei, in <<Vietile Sfintilor>>. Eu o vizitez in fiecare vara si pot spune ca traieste ca o sfanta. E o femeie atat de firava, incat crezi ca orice boare de vant ar putea-o rani. Plapanda si trista, cu capul plecat, nu vorbeste decat cand e absolut necesar, si atunci fara risipa de cuvinte. Camera ei seamana mai degraba cu o chilie calugareasca. N-are televizor, traieste saracacios, mananca doar o data pe zi si fara sa se sature, iar din putinul pe care-l are face doar milostenii. Din pacate, sotul ei astepta sa se intoarca de la spital aceeasi Olga pe care o stia el din tinerete. N-a acceptat niciodata aceasta <<calugarie alba>> a nevestei sale. El nu poate pricepe in ruptul capului cum e posibil ca un om sa renunte la toti banii sai, la ultimul fir de faina din casa, la absolut totul, doar ca sa dea de pomana saracilor. Intr-o luna de iarna, femeia a vrut sa coaca un colac pentru un parastas. Cu toate ca sotul ei i-a interzis sa-l faca, totusi ea l-a facut. Infuriat la culme, barbatul i-a aruncat colacul crud in balcon si a alungat-o din bucatarie. Dimineata, el s-a uitat asa, intr-o doara, pe geam: afara era un ger cumplit - termometrul arata multe grade sub zero -, dar colacul acela dospise! In pofida acestor semne, barbatul devenea si mai cuprins de manie si indoiala. Se certau des, ba a ajuns chiar sa o blesteme. Odata i-a strigat: <<Femeie, daca iei din faina asta pentru pomenile tale, sa te umpli toata de bube!>>. Pana la miezul noptii, femeia a terminat pomenile, iar dupa exact doua ore, biet sotul ei s-a trezit cu tot corpul acoperit de rani. Au plecat in graba la spital, dar nici dupa doua-trei saptamani medicii nu i-au putut pune vreun diagnostic. Boala isi batea joc de toata priceperea lor: spuneau ca e o eczema necunoscuta, cand disparea intr-o parte, aparea in alta parte, si in cele din urma, neputinciosi, ei au marturisit ca n-au de ce sa-l tina in spital. Din mila, femeia l-a dus la Manastirea <<Sfanta Maria>> din Techirghiol. Mergea acolo de ani de zile, insa pentru prima data impreuna cu sotul ei. Doar privindu-l, marele duhovnic Arsenie Papacioc l-a pus sa-si ceara iertare sotiei. Apoi, i-a pus mana pe crestet si a rostit o rugaciune de dezlegare. Si la zece minute dupa ce a iesit pe poarta manastirii, toate ranile au inceput sa se vindece ca prin farmec.

[C.tin]

[COLOR="Magenta"]partea -III-[/COLOR]

Pescarusul

Am lasat pentru sfarsit o istorie care pentru mine are forta unei adevarate pilde biblice. Ti-e greu sa crezi ca s-au putut intampla asemenea lucruri miraculoase, dar va garantez ca asa a fost. Acum cativa ani, o prietena de-a doamnei Olga - femeie vaduva, foarte saraca si cu multi copii - se angajase servitoare la un medic din Constanta. Era ultima ei sansa de a nu ramane pe drumuri. Intr-o primavara, medicul, in timp ce se spala in gradina la cismea, si-a pierdut lantisorul de aur cu cruciulita, primit de la maica-sa. Medicul a dat vina pe servitoare. A batjocorit-o, a tras-o de par, a silit-o sa recunoasca si, in cele din urma, a dat-o afara din casa, convins fiind ca numai ea putea sa ii fure lantisorul. Biata femeie s-a dus la doamna Olga, spunandu-i cu lacrimi in ochi ca fusese aruncata in strada si ca se teme pentru viata copiilor ei, sa nu moara de foame. Abia a putut gasi o camaruta intr-o casa darapanata din suburbiile orasului. La o saptamana de la asa-zisul furt, Olga s-a dus cu sapte pomelnice la manastirile din Muntii Neamtului. Si chiar cand au inceput slujbele, in curtea fostei servitoare a murit un pescarus. Si, sa vedeti: cand a spintecat gusa pescarusului (de foame, se gandise sa-l dea de mancare copiilor), ea a vazut inauntru varful unei cruciulite de aur! Nu l-a taiat mai mult. A plecat cu pescarusul in palma la doctorul care o umilise si, cand acesta a scos din gusa pasarii lantisorul pierdut, si-a cerut iertare si a rugat-o sa vina inapoi.
Si cate n-ar mai fi de spus... Ce invataturi se pot trage din toate astea, nu ma pricep. In ce ma priveste, eu am invatat din viata Olgai ca nu putem dobandi adevarata nadejde decat printr-o mare suferinta. Am mai invatat ca hotarele dintre viata si moarte sunt atat de nestatornice, incat nimeni n-ar trebui sa spuna ca viata noastra se sfarseste aici, pe pamant. Si am mai invatat ca niciodata nu trebuie sa te dai batut: cateodata tocmai acolo, la hotarele vietii si ale mortii, Il poti gasi pe Dumnezeu."
(La ora realizarii acestui interviu, doamna Olga R. a suferit un grav accident de masina. Mergea spre nordul Moldovei, la inmormantarea tatalui sau. Desi automobilul a fost distrus total, cei dinauntru au scapat, ca prin minune, cu viata. Aceasta informatie am primit-o de la parintele duhovnic al femeii, Arsenie Papacioc.)
"Invatati sa muriti si sa inviati in fiecare zi"

Si ce dovada mai convingatoare a tuturor acestor miracole ar putea exista decat marturia marelui duhovnic Arsenie Papacioc? El ii cunoaste intreaga viata, ii este duhovnic si povatuitor de zeci de ani. Olga nu face absolut nimic fara sa-i ceara sfatul. Niciodata nu s-a considerat o vindecatoare - Doamne fereste, o sfanta! - ci doar o femeie simpla si cu frica lui Dumnezeu. Parintele insusi marturiseste ca sora Olga ii este azi una dintre cele mai vrednice ucenice, mai smerita chiar decat multe dintre monahii. El a povatuit-o sa nu intre in manastire, deoarece, traind in lume, i-ar putea ajuta mai mult pe cei din jur decat o calugarita. E atat de convingatoare, are atata har, te convinge usor ca viata ta ar putea fi si altfel.
- Sfintia voastra, v-as ruga sa-mi spuneti cateva cuvinte despre credincioasa Olga, al carei parinte duhovnic sunteti.
- De 25 de ani sunt la Manastirea Techirghiol si tot de 25 de ani o cunosc pe sora Olga. Participa la slujbe cel putin o data pe saptamana, sunt perioade cand vine in fiecare zi. Chiar ieri am vazut-o. Era ora cinci dimineata, afara era inca intuneric si ea ma astepta la usa chiliei, in frig. Din cauza accidentului de masina, sarmana de ea nu poate face nici macar doi pasi decat sprijinita. Eu ma pregateam pentru proscomidia de dinaintea liturghiei si dansa m-a rugat s-o las sa-mi duca mica sticluta de vin pentru impartasanie, stiind ca si eu am avut recent o operatie si ca urc scarile bisericii foarte greu. Si am plecat: pana la biserica sunt cativa pasi, iar ea, sprijinita de subtiori, imi ducea, cu un fel de demnitate, sticluta aceea de vin.
Ce sa spun, este o femeie foarte credincioasa, foarte traitoare si bine orientata duhovniceste, insa pe pozitia de a implini traditional viata crestina: e supusa tuturor regulilor bisericii, cunoaste foarte multe din randuiala vazuta a preotului la liturghie, vadeste o evlavie cum rar poti intalni. Traieste foarte simplu, nu glumeste si nu vorbeste cu nimeni despre sine. Daca ati lua legatura cu ea, nu v-ar spune nimic, fiindca e foarte smerita.
- Parinte Arsenie, ce parere aveti despre fenomenul mortii clinice? Il pot ajuta pe un om trairile deosebite din timpul unei morti clinice, pentru a-si redobandi credinta in Dumnezeu?
- Biserica n-are o pozitie speciala fata de fenomenul mortii clinice. Noi nu ne amestecam, n-avem cum. Nici cel mai priceput om de stiinta n-a putut vreodata lamuri acest subiect, altminteri destul de "nestiintific". Totusi, biserica stie precis, fara dubii, ce e de facut, pentru ca sa ne salvam dincolo de moarte. Trebuie sa ne pregatim de o inviere. Si asta depinde de trairea autentica, dupa masura fiecaruia, a momentelor pe care le traim. Invatati, asadar, sa muriti si sa inviati in fiecare zi. Ganditi-va ca veti muri chiar azi. Eu am fost la capataiul multor muribunzi si va pot spune ca toti, dar absolut toti, voiau sa mai traiasca macar o singura zi. Inca o zi.
Bogdan Lupescu- Formula AS

[veilur]

În prealabil postat de vsovi

deci daca vei tzine mintea la iad shi nu vei desznadajdui atunci mergand pe drumul batut de sfantul Siluan, potzi nadajdui la mantuirea sufletului tau.... la pocaintza shi indreptare in mila Lui Dumnezeu... ca postind shi ascultand in taina itzi va fi mai ushor... in lupta cu duhul rautatzii... shi cu dracii...

Pai ca s-o luam noi pe urmele Sf. Siluan Athonitu, tre' s-avem rabdare tataaa, nu gluma! Pai el dupa atatia si atatia ani de practicat rugaciunea mintii a reusit sa scape de mandria ce i se nastea din impresiile de sine ca ar fi ajuns ceva in ochii lui, mai ales ca lui ii si vorbise Hristos pe viu. Ori cine se mai nevoieste azi ca cei din vechime? Aproape nimeni. In lume e greu sa mai duci o viata in osteneli si nevointa, pentru ca problema nu e la cei din jur sau unde ne ducem traiu, ci noi insine am ajuns sa refuzam anumite eforturi in a mai face cate ceva in cele duhovnicesti, ceea de ce se tot plangea si vsovi in postarile lui, numa' ca eu am spus-o pe scurt.