Urmarea lui Hristos

[Florin-Ionut]

În prealabil postat de Traditie1

Închipuirea de sine are multe fețe. Când crezi că ai biruit-o, de fapt te-a biruit ea pe tine, așa cum pățește Kempis cu acel capitol.

Cate scrieri sunt in Traditie unde Sfintii ne explica in detaliu despre atatea si atatea virtuti, patimi, moduri de a le birui... Oare acei oameni care ne-au aratat din experienta lor cum sa ne razboim cu dracul, toti au avut acest duh al parerii de sine? De ce adica il critici tu numai pe autorul acestei carti si pe ceilalti nu? Pentru ca nu a fost ortodox, de aia, nu?

Urmeaza capitolul trei si inca astept sa ne arati cu degetul pasajele cele periculoase si daunatoare sufletului. Cand ma vei convinge, atunci nu voi mai posta. Din contra, il voi ruga pe administrator sa stearga intregul topic, pentru a nu sminti lumea cu asa carte... :)

Pana si Parintele Galeriu a spus ca, inca de cand era tanar acasa la parintii lui, a crescut in credinta citind Urmarea lui Hristos. Si uite ca nu s-a ratacit de la ortodoxie!

Bafta.

Capitolul III
ÎNVATATURA ADEVARULUI

1. Ferice de cel luminat nemijlocit de învatatura adevarului însusi, nu de tîlcul întrezarit al unor chipuri si vorbe trecatoare. Parerile si simturile omenesti înseala într-adevar adeseori, vederea lor e scurta. Ce rost poate avea sa iscodesti cu mintea, pîna în pînzele albe, lucruri ascunse ori învaluite în negura tainei, de vreme ce la ceasul judecatii nimeni nu-ti va cere vreodata socoteala de necunoasterea lor? Mare nesabuinta e sa tii mortis la cercetarea si iscodirea fara rost a unor lucruri nefolositoare, ba chiar pagubitoare, lasînd deoparte tocmai pe cele mai trebuincioase si mai folositoare. Ca, ochi avînd, sa nu vedem.
2. De ce ne-ar pasa atît de mult de deosebirea filosofica dintre fire si speta? Cel caruia Cuvîntul etern îi vorbeste se poate lipsi de felurimea si sumedenia parerilor omenesti. Toate îsi trag obîrsia dintr-un singur Cuvînt, toate se rostesc într-un glas; e însusi izvorul si începutul care pe noi, acum, ne cheama ca sa ne vorbeasca. Fara El nimeni nu poate dobîndi întelegere, fara El nu-i cu putinta o judecata dreapta. Cel pentru care toate sînt una, pe toate la un rost aducînd, si una vazînd întru toate, acela poate fi statornic în sufletul sau, întemeiat cu totul pe pacea lui Dumnezeu. O, Dumnezeule, adevarul meu, fa sa fiu una cu tine, întru iubire fara sfîrsit! Searbada e citirea, searbada ascultarea din carti: tu singur esti tot ce-mi doresc si tot ceea ce vreau. Învatatii sa pastreze tacerea, amuteasca gura fapturii înaintea fetei tale: vorbeste-mi, Doamne, tu singur.
3. Cu cît mai adunat întru sine va fi cineva - cu cît mai limpezite cugetul si inima lui - cu atît mai usor îi va fi sa priceapa lucruri mai multe, mai înalte si mai nepatrunse, caci, pentru el, lumina întelegerii vine de sus. O minte limpede, curata si statornica nu se risipeste în mijlocul îndatoririlor zilnice - oricît de multe ar fi chemata sa faca, caci pe toate le savîrseste cu gîndul la Dumnezeu, straduindu-se sa scuture, din launtrul sau, toata cautarea de sine. Ce anume te stînjeneste si-ti aduce mai multe necazuri pe cap, daca nu tocmai pofta neînfrînata a inimii, lasata în voia ei? Omul drept si evlavios îsi lamureste mai întîi pe dinauntru rostul faptelor sale, abia apoi trece la ceea ce are de savîrsit si savîrseste pe din afara; si nu se lasa mînat încotro l-ar îmbia imboldurile stricate ale firii ci, el însusi stapîn, le tine pe toate cu tarie sub cîrma si îndrumarea dreptei judecati. Care lupta este mai apriga decît a aceluia care vrea sa se biruiasca pe sine? Într-adevar, aceasta s-ar cuveni sa fie grija noastra dintîi: sa ne biruim pe noi însine, zi de zi sa sporim în putere, pas cu pas si ceas cu ceas, înaintînd pe calea binelui.
4. Orice desavîrsire în aceasta viata îsi are partea ei de nedesavîrsire si nu-i cunoastere sau cugetare înalta nescutita de taine si umbre. Cunoasterea smerita de sine e o cale mai sigura spre Dumnezeu decît iscodirea adîncurilor stiintei. Nu ca stiinta sau cunoasterea oricarui lucru ca atare nu ar fi buna în sine, rînduita si vruta chiar de Dumnezeu; dar pentru ca mai de pret e constiinta curata si o viata cinstita. Si tocmai fiindca numerosi sînt cei ce se silesc sa adune cunostinte, mai curînd decît sa duca o viata dreapta si sfînta, atît de des vedem cum atîtia ajung sa rataceasca drumul si sa aduca la urma rod putin sau deloc.
5. O, atîta silinta de si-ar da - pentru a plivi si stîrpi viciile si a rasadi în sufletele lor virtutea -, cîta stradanie irosesc fara oprire în dezbateri, n-ar fi atîtea rele si atîta smintire în rîndul credinciosilor, si nici atîta delasare în manastiri. Caci de un lucru putem fi siguri: în ziua judecatii nu vom fi întrebati ce carti am citit, ci ce fel de fapte am savîrsit, nimeni nu va cerceta cît de iscusiti am fost în vorbire, ci cît de crestineste ne-am trait zilele pe pamînt. Spune-mi, unde s-au dus toti cei care, pîna nu de mult, erau socotiti drept mari învatatori si domni, cei care, pîna mai ieri, pe cînd traiau înca, se bucurau de o faima înfloritoare pentru stiinta lor de carte? Scaunele lor sînt goale si au fost date altora, si ma întreb daca cineva îsi mai aminteste de ei. Cît timp au fost în viata, treceau drept barbati de vaza dar iata, nimeni, acum, nu-i mai pomeneste.
6. O, cît de repede se stinge si amuteste toata slava lumii! Ce bine ar fi fost daca viata le-ar fi fost pe potriva stiintei de carte! Atunci, cu adevarat, citirile si învatatura lor ar fi avut un rost. Si cîti în aceasta viata nu se pierd, cu toata stiinta lor zadarnica de carte, pentru ca prea putin se sinchisesc de slujirea lui Dumnezeu! Si tocmai pentru ca în loc sa se smereasca pe sine le place mai curînd sa treaca drept oameni de vaza, în fumurile gîndului lor se mistuie pîna ce pier. Cu adevarat mare e cel ce are în suflet dragoste mare. Cu adevarat mare este cel care se socoteste pe sine mic si toata fala si slava lumii o socoteste fara pret. Sabuit cu adevarat este acela care toate bunatatile pamîntului le socoteste gunoi, ca sa cîstige pe Hristos (Fil 3, 8). Si învatat cu adevarat e cel care se leapada de vointa sa, spre a putea face numai voia lui Dumnezeu.