Experiente luminoase in iubire/casatorie

[tabitha]

Da, interesanta ideea asta cu innotatul impotriva curentului care izvoraste din noi. Multumesc inca o data de raspuns!

[quote=Floare alba;459416][quote=Mihailc;431984](...) m-am gândit să inaugurez un subiect cu potențial ziditor despre experiențe pozitive în iubire și/sau căsătorie, mai ales că predominante pe forum, dar și în viață, par să fie mai degrabă exemplele negative.
Nu e vorba aici de laudă, ci de mărturisire întru folosul aproapelui care, poate, și-a împuținat nădejdea că lucrurile pot să meargă și bine între doi oameni uniți la un moment dat de o formă sau alta de iubire.

Mihailc, la recomandarea acestui topic de catre N.Priceputu, voi incerca sa va spun din experienta vietii mele ca si femeie casatorita care iubeste si este iubita. Inainte de orice va rog sa ma iertati pentru indrazneala. Va voi povesti simplu, asa cum traiesc eu si simt.

Nici nu stiu cum sa incep...sa va spun cum ne-am cunoscut, ar lua ceva timp si poate unii s-ar plictisi, desi pentru mine are o importanta deosebita. Voi trece insa peste inceputuri, voi spune doar ca iubirea mea pentru sotul meu nu a fost una fulminanta, ci una care a crescut incet, incet. Am inceput cu increderea in el, apoi respectul si abia dupa aceea a aparut iubirea. La el a fost invers, s-a indragostit pe loc de mine. Eram amandoi studenti, in orase diferite, ne intalneam mai rar, dar abia asteptam sa ne intalnim. Ni se citea pe chip iubirea unul pentru celalalt.
Ne-am casatorit dupa 3 ani de prietenie, dupa multe framantari din parte mea. Stiam ca el nu este dintre cei care merge des la biserica, insa cum mi-a respectat mie acest lucru si mi-a promis ca nu ma va opri de la a merge eu, mi-am pus casatoria in purtarea de grija a lui Dumnezeu. Si nu, nu o spun ca sa fac impresie, chiar asa mi-am spus atunci, cand m-a cerut in casatorie intr-o binecuvantata Noapte de Inviere, dupa ce luasem Lumina. A rupt o crenguta de cires de deasupra capului (eram la tara), a ingenunchiat si m-a cerut de sotie. A fost un moment de o mare emotie pentru amandoi. Acum obisnuim sa le povestim copiilor despre acel frumos moment.
Nici acum sotul meu nu vrea sa mearga la biserica (are ceva contra preotilor, din pacate, si oricat am incercat sa-i spun ca exista si preoti in adevarul sens al cuvantului, nu vrea sa auda, toti cei pe care i-a cunoscut mai indeaproape nu prea s-au dovedit demni de acest nume). Nu s-a spovedit niciodata, nu vede necesitatea. Iar cand eu incerc sa-i vorbesc de aceste lucruri ma roaga sa ma opresc. I-am spus si duhovnicului meu acestea si m-a sfatuit sa fiu rabdatoare cu el si sa ma rog pentru el, lucru pe care il fac de cand ne cunoastem.
Ati putea spune ca sunt in inselare, ca aceasta nu e adevarata fericire. Insa tot ceea ce fac pentru sotul meu fac cu gandul la Dumnezeu. Incerc sa nu fiu cicalitoare si sa-l inteleg cand e obosit, chiar daca si eu sunt. Ii respect familia, ba chiar ma inteleg bine cu soacra si cumnata mea in ciuda diferentelor de opinie dintre noi. Nu l-am mintit niciodata, nu i-am ascuns nimic niciodata. Am cautat sa fiu blanda cu el, atunci cand el isi mai pierde cumpatul. Si mereu, cand pot, ma rog pentru el, sa-l intoarca Dumnezeu la dreapta credinta. Vom face peste cateva zile 14 ani de casatorie binecuvantata de Dumnezeu cu doi copii sanatosi. Am trecut prin multe incercari si ispite de-a lungul acestor ani, care insa ne-au unit si mai mult. Unii spun, dupa un timp, ca se iubesc ca la inceput, eu as spune ca ne iubim mai mult ca la inceput.
Sunt mult mai multe de spus, nu pot cuprinde acum totul, insa nici nu stiu daca am sa mai revin cu vreo postare. Cel rau ne gadila amorul propriu si putem cadea in extrema cealalta daca nu avem grija. Intotdeauna ce e mult strica, asa imi spunea bunica mea. Om de mare valoare!
Vreau doar sa transmit esentialul, ca se poate o casnicie frumoasa atunci cand cel putin unul din soti are dragoste si frica de Dumnezeu. Pana la sfarsitul vietii poate sa-l aduca si pe celalalt alaturi de el. Trebuie sa iubim dezinteresat, fara sa consideram ca ne sacrificam, sau daca consideram sa o facem cu bucurie, nu cu tristete. Si sa lasam mandria deoparte, nu facem decat sa ne otravim sufletul cu ea. Nu teoretizez, eu chiar pun in practica aceste lucruri, pe cat pot.

Inca odata va cer iertare. Dumnezeu sa ne ocroteasca pe toti.

Cu ani in urma, o femeie crestina si indurerata ca fiul ei, un pagan, isi risipeste tineretea ducind o viata stricata, a pornit sa ceara sfatul unui sfant.
Si a ajuns la Milano, unde era episcop Sfantul Ambrozie. Acesta i-a ascultat durerea si a spus:

"Fii cu rabdare, ca vremea intoarcerii fiului tau o va hotari Dumnnezeu. Tu fii statornica in rugaciune si fapte bune. Este oare cu putinta sa se osindeasca acela pentru care ai varsat atatea lacrimi?"

Fragment dintr'un cuvant al protos. Nicodim Mandrita despre Sfanta Monica, maica Sfantului Augustin.

[AlinB]

Fericitului Augustin poate vrei sa zici.

În prealabil postat de AlinB

Fericitului Augustin poate vrei sa zici.

Subiectul era altul... Si duhul mesajului.
In fine, nu te contrazic. Fericit, sigur ca Fericit. De 3 ori Fericit!
(Poate il tragi de maneca si pe protosinghelul ortodox, ca din cartea lui am luat pasajul...)

[Floare alba]

În prealabil postat de AlinB

Hm, poate sunt lipsit de empatie dar cred ca este o fericire cam chinuita...adica fiind casatorita cu cineva (aproape) ateu te poti astepta la multe rele, 14 ani de casatorie in care ati ramas impreuna poate parea o performanta si in raport cu temerile chiar un success demn macar de o vremelnica fericire.

Oricum, tarziu nu este nici acum sa vina si el la Dumnezeu, si nici mai tarziu nu e tarziu daca exista viata constienta, insa ce mi se pare ciudat este ca din ecuatia fericirii se exclude statutul copiilor - ei cum sunt in raport cu Dumnezeu?

Caci o casatorie in care sunt copii nu mai este o "relatie in doi" si nu se mai judeca doar dupa cei doi.

Daca putem spune, in acest caz, in loc de "macar unul din 4", "macar trei din 4" sunt ai Domnului, atunci da, este o situatie fericita, altfel vorbim doar de satisfactii omenesti.

Si una e a astepti ca un adult de care te-ai legat el avand deja handicapuri spirituale sa si le rezolve si alta e ca acel copil care creste sub ochii tai de parinte spiritual si cu frica de Dumnezeu sa vezi ca le dobandeste.

Alin, daca ar fi fost o fericire deplina, cred ca mi s-ar fi urcat la cap si as fi uitat unde vreau sa ajung. Asa, de fiecare data cand plang revin cu picioarele pe pamant, iert si-mi cer iertare, imi revad inceputul si imi reamintesc care vreau sa fie sfarsitul.
In ceea ce priveste copiii, ei bine, ei merg pe un sens unic cu doua benzi, unul al credintei, al rugaciunii de fiecare seara, al cautarii si altul al epocii moderne, mercantile. Trec frecvent de pe o banda pe alta, in functie de situatiile cu care se confrunta. Le sunt alaturi permanent indiferent de banda de mers pe care se afla la un moment dat si-i ajut sa-si croiasca propriul drum prin exemplul personal.
Iar sotul meu, un crestin "aproape ateu", este mai crestin decat multi "imbunatatiti". Are multe calitati pe care un crestin trebuie sa le aiba, iar eu ma rog ca intr-o zi Dumnezeu, prin mare mila Sa, sa-l miluiasca si sa-l mantuiasca.
Fetita, in fiecare seara, pe langa rugaciunile obisnuite, mai spune una speciala, care suna cam asa:

Milostive Dumnezeu,
Tatal meu munceste greu,
Sa aduca-n casa paine
Sa putem trai si maine.

Fii cu el mereu, mereu,
Milostive Dumnezeu.
Caci si eu voi fi cu Tine
Cautand sa fac doar bine.

Mi-ai dat inima in piept
Sa-l iubesc si sa-l respect.
Tine-l Doamne-Dumnezeu
Sanatos pe tatal meu.

O fericire "chinuita" este o fericire care te tine cu "mintea in iad".

[AlinB]

În prealabil postat de Floare alba

Alin, daca ar fi fost o fericire deplina, cred ca mi s-ar fi urcat la cap si as fi uitat unde vreau sa ajung.

(...)

O fericire "chinuita" este o fericire care te tine cu "mintea in iad".

Stiu......

P.S.
Dar "multe calitati" nu sunt suficiente daca nu este credinta.

[Floare alba]

În prealabil postat de AlinB

Stiu......

P.S.
Dar "multe calitati" nu sunt suficiente daca nu este credinta.

Stiu...

Si ma rog la Dumnezeu ca intr-o zi s-o aiba/dobandeasca/primeasca.

[fallen]

Am cunoscut si eu persoane care au avut sau sustin ca au avut casnicii fericite. Pe unele insa le-am cunoscut abia dupa ce unul dintre ei a urcat la ceruri. Pot sa spun ca din nefericire persoana care a ramas in urma nu a ramas tocmai impacata cu soarta si cu Dumnezeu. Unii/unele n-au inteles de ce a trebuit sa se intample lucrurile astfel. Ba chiar cineva a afirmat ca "sa iubesti prea mult pe cineva poate fi un adevarat blestem". Sunt multe lucruri pe care nici eu n-am avut ocazia sa le inteleg (inca), de exemplu daca casatoria e o sfanta taina, de ce odata savarsita, nu e respectata de oameni, de ce nu poti sa te bazezi nici macar pe sot/sotie ca-ti va fi alaturi (macar)pana la sfarsitul vietii, de ce sunt atatia oameni care isi incalca juramintele pe care le fac in fata lui Dumnezeu? Bine raspunsul e simplu, pentru ca ori nu sunt constienti de greutatea juramintelor pe care le fac, ori nu cred in Dumnezeu, ori ii ispiteste diavolul si ei cedeaza. Cand mi s-a spus ca pe oameni nu te poti baza, nu-ti poti pune incredera in ei, decat in Dumnezeu, mi s-a parut putin socant : adica nici in oamenii pe care ii iubesti cel mai mult, rude, soti, prieteni? Dar se pare ca intr-adevar toti oamenii, chiar si acestia, cei care si-au jurat credinta unii altora, ca soti, in fata lui Dumnezeu, sunt vulnerabili in fata ispitelor pana la sfarsitul vietii lor.

[Fani71]

Nu am citit tot threadul dar am gasit destul de putine marturii. M§ar interesa mai multe...
Este adevarat ca este greu sa te dezvalui, chiar anonim.
Dar daca acest lucru poate folosi... O sa povestesc ceva din experienta noastra, pentru ca mi se pare ca este neobisnuita din anumite puncte de vedere si, da, lumoasa din multe.
Sotul eu si cu mine ne-am cunoscut tarziu in viata, eu aveam 35 de ani iar el 38, si nu mai fusesem nici unul casatoriti. Fiecare amasteptat mult, in felul fiecaruia, sa ne intalnit cu celalalt. Amandoi eram (si suntem) profesori de relgie, dupa un drum sinuos prin viata.
Cu o luna inainte de a ne castaori, i s-a descoperit un cancer foarte grav. Dupa 6 luni de la casatorie (cam acum 5 ani), metastaze neoperabile, iar medicii i-au spus ca pentru ce are el nu exista nici o sansa de vindecare, si 'i-au dat' intre 2 luni si trei ani.
Dar nu a fost asa, cel putin pana acum. Desi sanatatea ii este inca zdruncinata si fluctuanta, sotul meu duce o viata normala si nu pare mai bolnav acum decat atunci. (cum nu a mai facut controale, nu stim exact ce se mai petrece cu metastazele)
Intre timp, am avut doi copii si la fiecare sarcina ne-am gandit adesea la posibilitatea ca el sa nu-si poata vedea copilul, pe lumea asta cel putin, iar eu sa il cresc singura.
Cu fiecare luna care trece, sansele sa fie vindecat cresc, dar nu stim ce va hotari Dumnezeu.
Situatia asta ne-a ajutat sa punem baze poate mai solide decat ar fi fost, poate in alte conditii, relatiei noastre, si ne-a apropiat foarte mult. Traim multe momente fericite, bune, binecuvantate, pe langa cele grele, intunecate, si uneori angoasante. Am trait poate deja si ce unele cupluri traiesc abia la batranete. Este si aspectul psihic al bolii care te macina, si in viata de toate zilele nu e greu de tinut. Este si apropierea eventuala a mortii si a despartirii (sigur, pentru un tmp.. dar totusi!) care este greu de trait zi de zi. Cum am putut sa avem copii sanatosi si echilibrati in conditiile astea? Este clar ca numai cu ajutorul lui Dmnezeu si al dragostei pe care ne-a dat-o.

Pot spune ca Dumnezeu a facut minuni mari in viata noastra, dintre care vindecarea probabila a sotului meu nu este decat cel mai vizibil. Sunt unele mai greu de povestit si care ar intra poate in amanunte prea personale.

Pot spune si ca traim o dragoste mare, care creste mereu. Si asta fara sa vreau sa idealizez si sa romantizez, caci ni se intampla si noua sa ne certam, sau sa nu fim pe aceeasi lungie de unda, sau sa nu fim de acord sau sau... Si uneori ne este si greu, si cu copiii, si cu toate responsabilitatile, pe langa boala si slabiciune.
Dar pot spune ca intotdeauna ne cerem iertare, intotdeauna ne impacam daca ne suparam, si ne spunem adevarul, chiar cand este neplacut si neflatant, si ne ascultam unul pe altul. Si stim ca suntem pe o cale si ca Dumnezeu ne-a pus impreuna, si faptul ca ne si tine, inseamna ca are El motivele Lui si mai asteapta impliniri de la noi.
Nu, nu cred ca ne iubim ca la inceput', cum scria cineva mai sus ca nu crede. Ne iubim de fapt mai mult, si ne cunoastem mai bine. Si ne dam seama ca mai este mult de facut.

Hotrasem sa nu mai scriu pe forum si raman la hotarirea de a nu mai intra in nici o polemica, ci de a scrie numai cand pot da informatii folositoare. Ceea ce a incercat sa fac aici...

[Floare alba]

Draga Fani, marturia ta este inca un exemplu ca exista casnicii frumoase, demne de urmat. Dragostea pentru sotul tau este una care trece dincolo de barierele obisnuitului.
Sanatate multa sotului tau!