Conferinte Christos Yannaras in Romania

[Mihailc]

Bogdan81, în primul rând ţin să-ţi mulţumesc pentru că ţi-ai exprimat public iritarea produsă de cartea lui Yannaras. Te asigur că n-ai fost singurul cititor enervat de curajul profesorului grec de a pune pe tapet aceste lucruri despre care puţini oameni ai Bisericii îndrăznesc să vorbească deschis, "la lumina zilei".
Totuşi, dincolo de tonul ţâfnos al expozeului, ar trebui să vezi că Yannaras oferă acolo schiţa unei extraordinar de profunde distincţii în zona întrebărilor grele la care trebuie să răspundă ortodoxia. Una dintre ele sună cam aşa: care este cea mai adevărată religie? Şi avem un răspuns suprinzător: niciuna. Păi cum aşa, creştinismul (ortodox) nu este o religie? Nu este o religie, este ceva mult mai puternic decât o religie: este arătarea în spaţiu şi timp a Împărăţiei lui Dumnezeu, Biserica. Şi atunci cum un asemenea proiect divin de o măreţie şi putere absolute, se înfăţişează astăzi sub forma religiosului, a birocraţiei sacralizate, a blocajelor nenumărate întâlnite "pe teren" adică în real. De aici încep dificultăţile, fiindcă în loc să ne cercetăm pe noi înşine cu mare atenţie şi smerenie, ne cheltuim energia în apologetici irealiste şi neconvingătoare marcate în mod limpede de automulţumire narcisistă . Yannaras reface traseul recăderii treptate şi lente a bisericescului în religios, pornind de la portretul omului religios aşa cum a fost el alcătuit de cercetătorii religiilor, descoperind prin contrast tipologia fără precedent a omului eclezial. Mai departe, nu face altceva decât să ofere un material bogat de reflecţie teologiei contemporane care poate să conducă la o reinserţie duhovnicească în bisericesc a omului postmodern hipnotizat de religie.
De obicei, când cineva ne spune adevărul în faţă reacţionăm negativ, trufaş şi schismatic. Dacă rămânem doar cu asta, e un semn că nu prea vrem să fim treziţi din somnul dulce al autoamăgirii. De-aia reţinem doar efectul dureros al bisturiului nu însă şi malignitatea tumorii pe care o taie şi o îndepărtează în vederea însănătoşirii noastre. Privit prin lentila instinctului, chirurgul este un călău şi un vrăşmaş, fiindcă ne provoacă durere, disconfort, suferinţă. Yannaras lasă problema chirurgiei pe seama Bisericii, îşi cunoaşte limitele şi posibilităţile sale de acţiune din postura de laic, având în continuare încredere în capacitatea eclessiei de autoregenerare întru Duhul Sfânt. Într-o discuţie privată cu Yannaras, mi-a spus că el este doar un fel de asină a lui Valaam (Numeri 22: 23-31), nimic mai mult, fiindcă noi înşine, fiecare în parte, suntem un amestec nedefinit de religios şi bisericesc, de egocentrism sacralizat şi tindere către eliberarea de acest obstacol deosebit de puternic, ego-ul, cel mai adânc şi periculos colaborator al împărăţiei întunericului în om.

Pastrand proportiile si fortand putin nota eu as spune ca Yannaras sesizeaza aceleasi aspecte,intr-un anumit fel, pe care le-a invocat si Hipolit din Roma in disputa cu Papa Calixt,cu privire la disciplina ecleziala, si desi istoria pare sa fi legitimat cumva abordarea Papei Calixt(fiind mai umana nu neaparat mai buna sau mai corecta,dar mai permisiva,mai usor de acceptat la nivel de mase) eu,recunosc,sunt de partea lui Hipolit intrucat cred ca desi istoria a fost potrivnica conceptiei lui finalui ei,al istoriei,ii va fi favorabila intrucat, subiectiv fiind,cred ca prima abordare genereaza credinta si a doua genereaza religia.Multi s-au grabit sa spuna ca aceea critica a lui Hipolit deschidea usa spre rigorism dar eu cred ca a avut aceasi idee ca si Yannaras,a realizat anumite aspecte(si cata dreptate i-a dat istoria nescrisa)putandui-se reprosa eventual,ca si in cazul lui Yannaras,cum spun alti cititori,o abordare agresiva dar aceea agresivitate era una doar la prima vedere,cel putin in cazul lui Hipolit ea ascundea o dezlantuita pasiune spre un crestinism curat,poate mult prea curat pt a scapa din ideal.Ca si in aceea situatia cred ca Yannaras va pierde in raport de intentia sa,la nivel general si va primi exact reversul intentei sale,si primele strigate de condamnare vad ca deja rasuna-n fundal, dar prefer sa nu-mi argumentez acesta ultima afirmatie,pentru a nu ineca totul in scepticism,ci lasand ca timpul si pronia divina sa duca lucrurile in sensul dorit de Dumnezeu.Totusi,pacatos fiind,intr-un ultim acces de malitiozitate nejustificata nu ma pot abtine sa nu remarc ca vechi probleme nesolutionate la un anumit moment,sau solutionate doar intr-o logica vremelnica,nu fac decat sa reapara si sa te bantuie intr-o forma sau alta.Tragedia timpurilor ar fi aceea de a se ajunge la acelasi final pe aceisi logica de atunci.Atunci da,scepticul din mine va zambi cu amaraciune dar si cu indiferenta cinica a unor versete din Ecclesiastul.Scuze pt interventia sarita de pe fix si ambigua,este o marca personala inregistrata :)

În prealabil postat de N.Priceputu

Eu pot accepta faptul că oricine, fie şi savant, fie şi teolog, poate greşi parţial (sau, mai degrabă, nu sunt pregătit eu să-l accept, să-l înţeelg total).

Oare nu toţi sesizăm nereguli în Biserică, practici care nu-şi au locul? De ce n-am crede că din dragoste pentru Biserică Yannaras o vrea mai curată, mai luminoasă, mai fidelă Mirelui?

Eu stiu ca Iisus Hristos isi pastreaza Biserica curata si luminoasa; tot El ne curata si pe noi de impuritati. Si asta, indiferent de greselile facute de unii slujitori ai Bisericii. Pentru asta, ne-a lasat Sfanta Traditie, care a izvorat din Duhul Sfant. Sa o schimbe acum Yannaras, pentru ca nu ne mai convine si ni se pare ca noi stim mai bine?!?
Diavolul incearca de la caderea lui Adam din rai, sa piarda omenirea. E normal sa ne aduca argumente potrivite cu logica omeneasca, tocmai ca sa ne determine sa ii acceptam punctul de vedere.
Odata ce invatatura ortodoxa a creat posibilitatea oamenilor de a se mantui si a se indumnezei, nu cred ca e necesar sa schimbam ceva; doar pe noi insine. Sa nu ajungem acum, in zilele cele de pe urma sa devenim protestanti. Doamne fereste!
Si inca ceva: in zilele cele de pe urma monahii vor fi ca mirenii, iar mirenii precum diavolii, se spune. Oare ne spune ceva acest lucru?
Important e sa rezistam pana la capat si sa ne ridicam de cate ori cadem. In rest ce am avea de schimbat, in afara de raul in care ne complacem?

[Mihailc]

Pentru a păstra discuţia de faţă în afara tentaţiilor colerice, aş ruga userii care doresc să exprime o opinie, să o facă în cunoştinţă de cauză şi, dacă e posibil, să reziste cu succes ispitei grăirii în deşert pe marginea propriilor proiecţii imaginare despre detaliile problematicii aduse în dezbatere.

Cu alte cuvinte, ai citit, eşti informat, comentezi, dacă n-ai citit stai în banca ta sau te implici în locurile unde ai ceva substanţial de spus sau de comentat.

Yannaras, filosof ortodox. Ce este un filosof ortodox? O contradictie in termeni.
http://www.youtube.com/watch?v=9LNB4ftkxOQ

[bogdan81]

Sigur ca inteles astfel, ca afirmare de sine si egoism, eul e primejdios.
Asta am inteles si eu. Ce nu inteleg este de pe ce pozitie vorbeste Yannaras de renuntarea la eu. De pe pozitia celui care a renuntat deja sau e capabil sa renunte oricand ?
Dar chiar el recunoaste ca el insusi este un amestec de bisericesc si religios, daca intelegem biserica in opozitie cu religia.
Dar noi toti, cei care suntem biserica, ne aflam pe cale. Nu am ajuns la capat.
In fond toti suntem un amestec de bisericesc si religios, daca pot spune asa.
Ce vrea Yannaras? Cu cine se lupta? El stie foarte bine ca toti suntem in aceeasi situatie iar renuntarea la propriul ego este o lupta permanenta, care nu inceteaza niciodata atata vreme cat suntem pe acest pamant. Si asta e valabil pentru toti crestinii.
Sa inteleg atunci ca Yannaras se lupta cu falsii crestini, cu cei care se prefac a trai crestinismul ? Dar la ce bun asemenea lupta? Faptul ca exista oameni care se pretind crestini dar in forul lor interior nu are loc nici o lupta de a renunta la ei insisi, nici o cainta, nici o parere de rau, or fi existand, nu neg.
Dar de ce sa ne legam de ei?
Iar daca se refera la noi toti, fiindca toti suntem un amestec impur de bisericesc si religios, nu inteleg de ce trebuie sa-mi atraga cineva atentia despre un lucru pe care il stiam deja.
Si nu numai ca il stiam, dar il simt pe propria mea piele de cand am mers prima oara la biserica. Anume ca sunt slab si ticalos, si ca nu sunt in stare sa ma jertfesc pe mine insumi pentru aproapele meu.

[catalin2]

În prealabil postat de bogdan81

Cartea lui Yannaras este o carte de suprafata. Ea nu vorbeste despre profunzimile credintei ci despre nodul din papura. Yannaras se razboieste cu babele de la mine din sat care amesteca credinta cu superstitia, ca si cum acele babe ar reprezenta norma ortodoxiei.
Dar nu cred ca asta e o intreprindere serioasa, sa gasim chichite legate de credinta.
Ca o completare as mai adauga ca pentru Yannaras chiar si dogmele bisericii sunt forme ale blindajului psihologic. Cu alte cuvinte, parintii ar fi consfintit in sinoade dogmele de credinta lasate de Mantuitorul ca sa-si blindeze eul sau ca sa nu-l blindeze pe al nostru.

Bogdan, aceleasi lucruri le-am intuit si eu doar din citatele date pe forum, fara sa citesc cartea.
De curand am aflat ca de fapt Yannaras nu e singurul cu aceasta gandire, face parte dintr-un curent de teologie modernista. Punctul de plecare este teologia neo-patristica, de la care s-a ajuns in zilele noastre la cea numita post-patristica. In perioada interbelica rusii plecati din tara din cauza venirii comunismului au intemeiat la Paris o scoala teologica bazata pe reintoarcerea la scrierile sfintilor parinti. Probabil intentia era buna, desi nu stiu ce se dorea, Biserica tot pe invatatura sfintilor se baza si pana atunci. Dar unii au ajuns sa interpreteze scrierile sfintilor in functie de conceptiile lor. In aceeasi perioada, in 1920 Patriarhia Ecumenica daduse o Enciclica in care afirma conceptii ce tineau de noul curent aparut, ecumensimul. Mai tarziu s-a mers mai departe, la teologia neo-patristica.
Toate acestea sunt de fapt asemanatoare cu gandirea protestanta, de reintoarcere la crestinismul primelor veacuri (ecumenismul se bazeaza pe idei protestante). Dar protestantii fac asta pentru ca nu au continuitate, considera ca Biserica a intrat pe un drum gresit de atunci, si abia prin ei s-a recapatat intelegerea crestinismului. Noi nu avem aceste lucruri, pentru noi Biserica este fara greseala si este aceeasi din primul secol.
Astfel unii scriitori (pentru ca teologi sunt in general sfintii) au gasit niste chichite, in schimb incercand sa schimbe lucrurile importante, ce tineau de invatatura. Mai pe scurt au incercat sa armonizeze invatatura ortodoxa cu conceptiile ecumeniste, dar nu in mod direct, ci mai subtil. Nu au spus ca trebuie sa acceptam Filioque sau alte invataturi (desi unii in avantul lor unionist au afirmat si ceva asemanator), ci ca trebuie sa avem o alta intelegere a dogmei, mai laxa, cu tot felul de explicatii ce tineau de filozofie, nu de teologie. Si Yannaras este si filozof.
Eu aveam aceste banuieli, dar de curand am aflat ca asa si este, exista scrieri pe tema asta, s-a facut si o conferinta impotriva teologiei post-patristice.
Citez dintr-un articol al unui Mitropolit grec: "În sfârşit, părerea că în Biserică predomină o dublă ecleziologie – primară şi ulterioară – aparţine aşa-numitei „teologii postpatristice”, adică o părere preluată de la protestanţi şi de la unii ortodocşi, care încearcă astfel să nege învăţătura Părinţilor, cultul Bisericii, tradiţia isihastă şi, desigur, monahismul.
Şi este surprinzător, într-adevăr, faptul că se operează o protestantizare a teologiei ortodoxe prin elogierea interpretării protestante de către teologii şi filosofii care împărtăşesc poziţiile de mai sus, prin subminarea Tradiţiei patristice, bisericeşti, isihaste, de dragul unei „ecleziologii primare”, care se referă la dumnezeiasca Euharistie, la Împărăţia lui Dumnezeu şi se sprijină doar pe texte ale Vechiului Testament.
Pentru că, după cum se vede limpede, este vorba de o malignitate eretică protestantă care a intrat în organismul unor membri ai Bisericii şi nu trebuie să devină o tumoare malignă în Biserică, care să atace organismul acesteia."

[catalin2]

Un articol al Mitropolitului Ierotheos Vlachos despre teologia neo-patristica, post-patristica si contextuala: http://www.pemptousia.ro/2012/08/%e2...i-contextuala/
"Consider, aşadar, că sintagmele teologie „neo-patristică” şi „post-patristică” au fost create în cadrul unei astfel de perspective. La început, cu timiditate, a apărut termenul „neo-patristic”, în sensul că textele Părinţilor nu trebuie doar repetate, ci „duhul” lor trebuie localizat şi transpus în conjuncturile vremii noastre, adică să fie cercetat modul în care ar fi vorbit Părinţii despre chestiunile contemporane [nouă].
În ciuda bunelor intenţii ale unora, este un lucru cu totul periculos, pentru că, în realitate, întreaga teologie patristică este subminată în momentul în care oameni pătimaşi încearcă să transpună „duhul” Părinţilor în epoca lor. Un transfer autentic presupune oameni care deja au aceeaşi cunoştinţă empirică sau sunt măcar familiarizaţi cu ea.
Apoi a apărut expresia teologie „post-patristică”, considerându-se că Părinţii nu ne mai sunt necesari, căci ei au trăit în alte vremuri, au abordat alte probleme, au avut alte întrebări ontologice şi cosmologice, „o cu totul altă viziune asupra lumii” şi, în consecinţă, ei nu mai pot veni în ajutorul epocii noastre.
Cred că teologia „neo-patristică” şi „post-patristică” sunt reminiscenţe ale unui punct de vedere care consideră că teologia patristică a avut o valoare semnificativă pentru epoca ei, iar mai târziu, teologia scolastică apuseană i-a devenit superioară, în vreme ce teologia expusă de teologii contemporani o întrece şi pe cea patristică, şi pe cea scolastică.

O astfel de perspectivă constituie, însă, o torpilă la adresa teologiei ortodoxe, pentru că înglobează ideile eretice a Revelaţiei progresive a Adevărului de-a lungul vremii şi a adâncirii Bisericii în Revelaţie odată cu trecerea timpului, în vreme ce învăţătura ortodoxă subliniază limpede faptul că „tot adevărul” s-a descoperit, deplin, în ziua Cincizecimii. Astfel, nu există o adâncire a Bisericii în Revelaţie odată cu trecerea timpului, nici vreo arătare progresivă a Adevărului, ci doar formularea de către Biserică a Adevărului „odată descoperit”, în funcţie de problemele vremii.
La apariţia aşa-zisei teologii neo-patristice şi post-patristice au contribuit anumiţi teologi care au profesat în apus, îndeosebi la Paris. Ei au intrat în dialog cu gândirea apuseană şi au încercat să răspundă problemelor întâlnite de ei.
Datorăm mult acestor teologi (un exemplu ar fi Vladimir Lossky) care au scris lucrări teologice folosind scrierile Părinţilor Bisericii şi, bineînţeles, ale Părinţilor numiţi neptici.
Printre aceşti teologi sunt şi unii care au exprimat puncte de vedere aparţinând teologiei neo-patristice, post-patristice şi contextuale. Voi aminti, pe scurt, câteva din aceste idei.

Ei vorbesc despre un ecumenism care „ar trebui să renunţe la argumentările verbale şi să se bazeze pe un realism experimental al mântuirii: scufundând sistemele şi sensurile, care, la urma urmei, nu sunt decât urme, în trăirea sferică a Bisericii, în tot ceea ce experienţa Ei are mai bun”.
Fanatismul este legat de „identitatea confesională”, care „dacă nu constituie sămânţa lui, este, cel puţin, pământul pe care el este cultivat”, din acest motiv vorbindu-se de necesitatea reconstruirii unei case „cu porţile deschise, noul Ierusalim, Împărăţia”, în care toţi să aibă loc. Iar cei care nu vor să contribuie la construirea unei astfel ce case, trebuie îndepărtaţi, „cheia” casei fiind tot ceea ce are celălalt mai bun şi tot ceea ce ne uneşte."

[Mihailc]

În prealabil postat de bogdan81

Sigur ca inteles astfel, ca afirmare de sine si egoism, eul e primejdios.
Asta am inteles si eu. Ce nu inteleg este de pe ce pozitie vorbeste Yannaras de renuntarea la eu. De pe pozitia celui care a renuntat deja sau e capabil sa renunte oricand ?
Dar chiar el recunoaste ca el insusi este un amestec de bisericesc si religios, daca intelegem biserica in opozitie cu religia.
Dar noi toti, cei care suntem biserica, ne aflam pe cale. Nu am ajuns la capat.
In fond toti suntem un amestec de bisericesc si religios, daca pot spune asa.
Ce vrea Yannaras? Cu cine se lupta? El stie foarte bine ca toti suntem in aceeasi situatie iar renuntarea la propriul ego este o lupta permanenta, care nu inceteaza niciodata atata vreme cat suntem pe acest pamant. Si asta e valabil pentru toti crestinii.
Sa inteleg atunci ca Yannaras se lupta cu falsii crestini, cu cei care se prefac a trai crestinismul ? Dar la ce bun asemenea lupta? Faptul ca exista oameni care se pretind crestini dar in forul lor interior nu are loc nici o lupta de a renunta la ei insisi, nici o cainta, nici o parere de rau, or fi existand, nu neg.
Dar de ce sa ne legam de ei?
Iar daca se refera la noi toti, fiindca toti suntem un amestec impur de bisericesc si religios, nu inteleg de ce trebuie sa-mi atraga cineva atentia despre un lucru pe care il stiam deja.
Si nu numai ca il stiam, dar il simt pe propria mea piele de cand am mers prima oara la biserica. Anume ca sunt slab si ticalos, si ca nu sunt in stare sa ma jertfesc pe mine insumi pentru aproapele meu.

Cred că trebuie să mai citeşti o dată cartea, fiindcă multe aspecte ţi-au scăpat. Cel mai important este acela că Yannaras nu se luptă cu nimeni, cel mult indică, arată tipologii, forme, ataşamente etc. religioase, toate cu consecinţe grave pentru mărturia şi credibilitatea Bisericii. Pe lângă multe altele, cartea conţine şi adevăratele argumente care dovedesc că ortodoxia este moştenitoarea Bisericii Una, etapele (schiţate) ale îndepărtării catolicismului de această moştenire. Pe astea nu le-ai văzut, numai locurile ce-ţi deranjează orgoliul confesional şi mitologia personală?
Prea ne place nouă ortodocşilor să credem despre noi că suntem bogaţi şi ne-am îmbogăţit şi de nimic nu avem nevoie! Dar, vai, s-ar putea să fim în realitate ticăloşi şi vrednici de plâns, şi săraci şi orbi şi goi!

[ioanna]

În prealabil postat de bogdan81

Ca o completare as mai adauga ca pentru Yannaras chiar si dogmele bisericii sunt forme ale blindajului psihologic. Cu alte cuvinte, parintii ar fi consfintit in sinoade dogmele de credinta lasate de Mantuitorul ca sa-si blindeze eul sau ca sa nu-l blindeze pe al nostru.
Cu astfel de exagerari eu nu pot fi de acord.

Mie nu mi s-a parut, din contra spunea ceva de genul ca dogmele n-au fost formulate de Sfintii Parinti in scopul impunerii unor principii ideologice obligatorii, la care sa aderi necritic, ci acestea trebuiau sa serveasca drept premisa pentru propriul rationament, cunoasterea rezultand din participarea la experienta liturgica si nu prin simpla intelegere a formularilor experientei bisericesti.

Codificarea formularilor experientei bisericesti este intreprisa prin hotararile Sinoadelor Ecumenice. Deja primul sinod ecumenic (325) redacteaza marturisirea credintei in scopul de a proteja exprimarea experientei de semnificante amagitoare sau cu o interpretare multipla. Insa pe atunci, confesiunea codificata functiona ca termen (limita-delimitare a experientei comune) si nu ca substitute a experientei. Confesiunea functiona ca simbol: punct de pornire, ce contribuia, coordona accesul personal la stradania comuna a Bisericii, fara ca punctul de pornire semnificant sa se autonomizeze in raport cu experienta semnificata.