Conferinte Christos Yannaras in Romania

[bogdan81]

Ca o completare as mai adauga ca pentru Yannaras chiar si dogmele bisericii sunt forme ale blindajului psihologic. Cu alte cuvinte, parintii ar fi consfintit in sinoade dogmele de credinta lasate de Mantuitorul ca sa-si blindeze eul sau ca sa nu-l blindeze pe al nostru.
Cu astfel de exagerari eu nu pot fi de acord.

[bogdan81]

Corectare : " sa ni-l blindeze pe al nostru"

[Mihailc]

Bogdan81, în primul rând ţin să-ţi mulţumesc pentru că ţi-ai exprimat public iritarea produsă de cartea lui Yannaras. Te asigur că n-ai fost singurul cititor enervat de curajul profesorului grec de a pune pe tapet aceste lucruri despre care puţini oameni ai Bisericii îndrăznesc să vorbească deschis, "la lumina zilei".
Totuşi, dincolo de tonul ţâfnos al expozeului, ar trebui să vezi că Yannaras oferă acolo schiţa unei extraordinar de profunde distincţii în zona întrebărilor grele la care trebuie să răspundă ortodoxia. Una dintre ele sună cam aşa: care este cea mai adevărată religie? Şi avem un răspuns suprinzător: niciuna. Păi cum aşa, creştinismul (ortodox) nu este o religie? Nu este o religie, este ceva mult mai puternic decât o religie: este arătarea în spaţiu şi timp a Împărăţiei lui Dumnezeu, Biserica. Şi atunci cum un asemenea proiect divin de o măreţie şi putere absolute, se înfăţişează astăzi sub forma religiosului, a birocraţiei sacralizate, a blocajelor nenumărate întâlnite "pe teren" adică în real. De aici încep dificultăţile, fiindcă în loc să ne cercetăm pe noi înşine cu mare atenţie şi smerenie, ne cheltuim energia în apologetici irealiste şi neconvingătoare marcate în mod limpede de automulţumire narcisistă . Yannaras reface traseul recăderii treptate şi lente a bisericescului în religios, pornind de la portretul omului religios aşa cum a fost el alcătuit de cercetătorii religiilor, descoperind prin contrast tipologia fără precedent a omului eclezial. Mai departe, nu face altceva decât să ofere un material bogat de reflecţie teologiei contemporane care poate să conducă la o reinserţie duhovnicească în bisericesc a omului postmodern hipnotizat de religie.
De obicei, când cineva ne spune adevărul în faţă reacţionăm negativ, trufaş şi schismatic. Dacă rămânem doar cu asta, e un semn că nu prea vrem să fim treziţi din somnul dulce al autoamăgirii. De-aia reţinem doar efectul dureros al bisturiului nu însă şi malignitatea tumorii pe care o taie şi o îndepărtează în vederea însănătoşirii noastre. Privit prin lentila instinctului, chirurgul este un călău şi un vrăşmaş, fiindcă ne provoacă durere, disconfort, suferinţă. Yannaras lasă problema chirurgiei pe seama Bisericii, îşi cunoaşte limitele şi posibilităţile sale de acţiune din postura de laic, având în continuare încredere în capacitatea eclessiei de autoregenerare întru Duhul Sfânt. Într-o discuţie privată cu Yannaras, mi-a spus că el este doar un fel de asină a lui Valaam (Numeri 22: 23-31), nimic mai mult, fiindcă noi înşine, fiecare în parte, suntem un amestec nedefinit de religios şi bisericesc, de egocentrism sacralizat şi tindere către eliberarea de acest obstacol deosebit de puternic, ego-ul, cel mai adânc şi periculos colaborator al împărăţiei întunericului în om.

Pastrand proportiile si fortand putin nota eu as spune ca Yannaras sesizeaza aceleasi aspecte,intr-un anumit fel, pe care le-a invocat si Hipolit din Roma in disputa cu Papa Calixt,cu privire la disciplina ecleziala, si desi istoria pare sa fi legitimat cumva abordarea Papei Calixt(fiind mai umana nu neaparat mai buna sau mai corecta,dar mai permisiva,mai usor de acceptat la nivel de mase) eu,recunosc,sunt de partea lui Hipolit intrucat cred ca desi istoria a fost potrivnica conceptiei lui finalui ei,al istoriei,ii va fi favorabila intrucat, subiectiv fiind,cred ca prima abordare genereaza credinta si a doua genereaza religia.Multi s-au grabit sa spuna ca aceea critica a lui Hipolit deschidea usa spre rigorism dar eu cred ca a avut aceasi idee ca si Yannaras,a realizat anumite aspecte(si cata dreptate i-a dat istoria nescrisa)putandui-se reprosa eventual,ca si in cazul lui Yannaras,cum spun alti cititori,o abordare agresiva dar aceea agresivitate era una doar la prima vedere,cel putin in cazul lui Hipolit ea ascundea o dezlantuita pasiune spre un crestinism curat,poate mult prea curat pt a scapa din ideal.Ca si in aceea situatia cred ca Yannaras va pierde in raport de intentia sa,la nivel general si va primi exact reversul intentei sale,si primele strigate de condamnare vad ca deja rasuna-n fundal, dar prefer sa nu-mi argumentez acesta ultima afirmatie,pentru a nu ineca totul in scepticism,ci lasand ca timpul si pronia divina sa duca lucrurile in sensul dorit de Dumnezeu.Totusi,pacatos fiind,intr-un ultim acces de malitiozitate nejustificata nu ma pot abtine sa nu remarc ca vechi probleme nesolutionate la un anumit moment,sau solutionate doar intr-o logica vremelnica,nu fac decat sa reapara si sa te bantuie intr-o forma sau alta.Tragedia timpurilor ar fi aceea de a se ajunge la acelasi final pe aceisi logica de atunci.Atunci da,scepticul din mine va zambi cu amaraciune dar si cu indiferenta cinica a unor versete din Ecclesiastul.Scuze pt interventia sarita de pe fix si ambigua,este o marca personala inregistrata :)

[ioanna]

În prealabil postat de bogdan81

Ca o completare as mai adauga ca pentru Yannaras chiar si dogmele bisericii sunt forme ale blindajului psihologic. Cu alte cuvinte, parintii ar fi consfintit in sinoade dogmele de credinta lasate de Mantuitorul ca sa-si blindeze eul sau ca sa nu-l blindeze pe al nostru.
Cu astfel de exagerari eu nu pot fi de acord.

Mie nu mi s-a parut, din contra spunea ceva de genul ca dogmele n-au fost formulate de Sfintii Parinti in scopul impunerii unor principii ideologice obligatorii, la care sa aderi necritic, ci acestea trebuiau sa serveasca drept premisa pentru propriul rationament, cunoasterea rezultand din participarea la experienta liturgica si nu prin simpla intelegere a formularilor experientei bisericesti.

Codificarea formularilor experientei bisericesti este intreprisa prin hotararile Sinoadelor Ecumenice. Deja primul sinod ecumenic (325) redacteaza marturisirea credintei in scopul de a proteja exprimarea experientei de semnificante amagitoare sau cu o interpretare multipla. Insa pe atunci, confesiunea codificata functiona ca termen (limita-delimitare a experientei comune) si nu ca substitute a experientei. Confesiunea functiona ca simbol: punct de pornire, ce contribuia, coordona accesul personal la stradania comuna a Bisericii, fara ca punctul de pornire semnificant sa se autonomizeze in raport cu experienta semnificata.

,,Dar numai de EL!....Atat." Introducerea la ,,Contra Religiei",denumita ,,Nota editorului", facuta de catre Sorin Dumitrescu este mai mult decat clarificatoare cu privire la intentia autorului.Cel putin cele doua exemple cu privire la adevarata comuniune euharistica,de la finalul introducerii,incep sa le percep ca avand un spirit profetic in ele in raport de ceea ce situatia existenta,in multe cazuri,nu poate oferi. Sper ca cel care a facut introducerea sa nu fie si el inclus in categoria ,,the most evil of all evils" :) sau daca cineva trece de primele trei file (atat are comentariul sau) si se duce direct la ,,Noi si icoana"(nu am regretat niciodata ca am cumparat acesta carte)se lamureste pe deplin cu privire la optica editorului,una profund ortodoxa,fie si pentru unul ca mine :)

[bogdan81]

Catalin, multumesc pentru precizarile legate de teologia post-patristica.
Intr-adevar, se simte in biserica un duh oarecum strain, care incearca sa puna totul la indoiala, sa reevalueze totul, uneori de pe pozitii neclare, ambigue, ca sa nu folosesc termeni mai duri.
Iata, de pilda, sunt acum unii teologi care incearca sa-l scoata si pe Sf. Isaac Sirul nestorian. Sigur ca aceasta e o alta discutie dar acestea nu sunt semne bune.
Pare ca se relativizeaza totul, chiar si in credinta unde lucrurile nu ar trebui sa stea asa.
Dar revenind la cartea lui Yannaras, cred ca nu degeaba parinti athoniti imbunatatiti precum Teoclit Dionisiatul, Paisie Aghioritul, Porfirie si altii au sesizat cu durere instrainarea unor teologi, printre care si Yannaras de viata adevarata a bisericii.
Eu am exprimat doar propria mea parere, care de altfel e una moderata.
Cartea nu are numai vicii, dar per total, cred ca mai mult induce in eroare si zapaceste.
Sunt multe exemple si ar fi prea greu sa le reiau.
Imi amintesc o discutie pe care am avut-o cu tatal meu legata de cartea lui Yannaras.
El nu citise cartea, insa eu am incercat atunci sa iau apararea lui Yannaras zicand ca multi crestini practica mai degraba un soi de formalism superstitios, crezand, asa cum spunea domnul N Priceputu, ca daca dau ceva lui Dumnezeu, primesc la schimb mantuirea, ca un fel de targ ieftin. Tata insa mi-a raspuns ca aceia care gandesc asa nu sunt cu adevarat crestini, si in consecinta nu merita sa pierdem vremea criticandu-i.
Plus ca apare si pericolul ca noi sa ne credem mai buni decat ei, osandindu-i.
De aceea am zis ca lucrarea lui Yannaras se ocupa mai mult de necrestini decat de crestini, deoarece aceia care privesc mantuirea ca pe un troc ieftin, cu siguranta nu se pot numi crestini, chiar daca cu numele sunt.
Pericolul cartii lui Yannaras este ca poate abate atentia credinciosului de rand care se lupta cu propriile patimi si pacate catre judecarea celorlalti sau catre chichite de genul unor canoane mai putin actuale sau invechite, cum e acel canon legat de femeia lauza.
Tatal meu chiar mi-a zis atunci ceva de genul : nu ma intereseaza asemenea lucruri, ci m-ar interesa daca ai gasi o talcuire frumoasa la un pasaj evanghelic, ceva profund, asa cum au scris parintii Staniloae, Galeriu si altii.
Ca nod in papura putem gasi, dar nu cred ca foloseste nimanui.